caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

We don’t need no education

de (21-11-2005)

Îmi aduc aminte că pe la sfârşitul anilor ’70, fiind într-a cincea, ne duceau o dată pe săptămână la un atelier unde stăteam toată după-amiaza să luăm lecţii de traforaj şi pirogravură de la un maistru cu bască şi serios handicap pe partea de exprimare coerentă. Pe masă avea de model o căruţă în miniatură, făcută din placaj şi bogat ornamentată cu ceea ce se numea tehnic „motive populare”.

Mergeau acolo numai băieţii. Pe fete le duceau în altă parte, într-un loc rămas până azi un mister pentru noi, unde ele reproduceau aceleaşi motive populare, dar cu acul pe itamină (sau etaminã, n-am ştiut niciodată numele corect al acestui material didactic dispărut după Revoluţie ca dinozaurii după meteorit). Că era ceva în neregulă aici, simţeam noi de pe atunci, dar eram prea mici să putem spune ce. În nici un caz nu realizam că programa şcolară oficială a statului includea promovarea kitsch-ului şi a pierderii de vreme ca pregătire pentru muncă şi viaţă.

În plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el îmi producea o plăcere aparte, pe care n-am mai regăsit-o de la a şasea încolo, când am intrat în epoca fierului, la pilit şi filetat vergele trimise direct la Remat când scăpau din mâna noastră, într-un subsol sumbru care mă deprima aproape la fel de tare ca poezia Oltul (lui Goga îi datorez o temporară, dar violentă reacţie de respingere faţă de literatura lirică).

Ai fi zis că toate astea ţineau de fostul sistem şi au dispărut după ’89, o dată cu cravata de pionier şi industria socialistă. Însă de când cu greva din invăţământ, solicitat de unul şi altul să-mi dau cu părerea, m-am uitat puţin prin statistici şi rapoarte, şi am început să mă îndoiesc că s-a schimbat mare lucru, cel puţin în unele privinţe. S-au scos, nu-i vorbă, materiile imediat odioase, precum socialismul ştiinţific – împreună cu care a căzut nevinovată la pachet şi limba rusă – şi s-au scuturat manualele ideologizate. Dar nu sunt sigur că performanţa sistemului ca atare şi relevanţa lui socială s-au îmbunătăţit. Se luptă azi haotic între ele două viziuni asupra educaţiei, ambele falimentare: cea veche,
ceauşistă, modelată după tiparul şcolii de ucenici, care trebuia să dea uzinelor pălmaşi calificaţi pe viaţă într-o slujbă stabilă; şi cea nouă, de proveninenţă occidentală, care pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când ele au consistenţa apei de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în clişee social-acceptabile, care diferă de vechii absolvenţi nu atât prin nivel de pregătire, ci doar prin natura post-industrială a aspiraţiilor (job în comunicare, etc).

Nu e ilustrare mai clară a acestei derute privind ţelurile ultime ale învăţământului decât lamentaţia lui Băsescu că „facem cinşpe ore despre păpădie, dar nu facem destul
despre calculator”. A înlocui păpădia (probabil, vechiul lucru manual sau, mai grav, materii serioase unde se învăţa totuşi ceva) cu calculatorul, văzut ca o încarnare a
viitorului, reprezintă un triumf al mijlocului asupra scopului.

Calculatorul e doar o sculă, el nu te face mai deştept decât eşti, după cum o demonstrează legiunile de copii semioligofreni care, din America până în Asia, stau toata ziua şi clămpăne în tastatură. Nu cred că pentru asta sunt mai antisociali sau mai violenţi decât generaţiile trecute, cum spun unii, ci doar că pierd vremea. În economia bazată pe cunoaştere spre care se zice că mergem, tehnologia este un instrument, precum stiloul în era birocraţiei moderne: e util să ştii să-l foloseşti, dar el singur nu te învaţă ce să scrii.

Educaţia bună se bazează pe o chimie mult mai subtilă, ce combină transmiterea de informaţii relevante cu formarea ca individ autonom, inteligent şi capabil să manevreze experienţa adunată de generaţiile anterioare; obişnuinţa disciplinei în muncă şi gândire; precum şi un mediu social cu modele de succes, adică unul care răspunde convingător la întrebarea „pentru ce să investesc atâta timp şi efort?”, deci oferă stimulente de participare reală copiilor (şi părinţilor). Mecanica simplistă a actului guvernării – apasă pe butonul X şi obţii rezultatul Y, sau investeşte atât ca să obţii atât – pur şi simplu nu funcţionează aici. Sigur, e bine să ai bani cu care să construieşti şcoli noi şi să dai salarii decente profesorilor, dar dacă asta ar fi suficient atunci SUA ar avea cel mai bun sistem de învăţământ preuniversitar din lume, ceea ce nu e cazul.

Cred că se înţelege unde bat: nu reinventăm noi roata, deoarece de la antici ştim că modelul educaţional corect este cel al artelor liberale, cu componentă formativă dată nu de studiul unei meserii sau alteia, ci al corpului canonic al civilizaţiei occidentale de care aparţinem. În Europa de Vest e o goană tot mai pronunţată astăzi, după decenii de experimente progresiste eşuate, după şcolile elitiste, inclusiv cele administrate de biserici, care oferă elementele-cheie căutate de părinţi: disciplină şi supraveghere, inclusiv uniformă; matematică şi literatură făcute serios; şi, de multe ori, limbi clasice.

În anii de formare, deprinderea de a munci ordonat şi familiaritatea cu marea tradiţie culturală a Occidentului sunt mai importante şi constituie baza pe care poţi construi singur mai târziu, când te decizi dacă vrei să fii inginer, politician sau manager. Tot ce trebuie să ştii despre istorie, morală, natura umană şi câte altele se află deja acolo, numai să cauţi. Ca dovadă, Imperiul Britanic a fost construit şi administrat de oameni cu
diplomă în greacă şi latină, iar astăzi cei mai inteligenţi funcţionari europeni pe care îi întâlneşti au absolvit ba istoria artei la Cambridge, ba alte şcoli la fel de exclusiviste, unde nu atât calificarea contează, cât nivelul general ridicat al pregătirii şi obişnuinţa de a gândi articulat şi original.

În plus, părinţii elevilor suspectează, deşi nimeni nu o recunoaşte deschis, că principalul determinant al calităţii educaţiei este mediul social din care provin ceilalţi elevi din clasă.
Contează să ai profesori buni, dar cumva aceştia tind să se grupeze tot în şcolile unde sunt copii din familii bune. Fireşte, cu oameni excepţionali şi devotaţi este posibil să ai şcoli de succes în cartiere „proaste”, dar nimeni nu mizează soarta propriului copil pe această probabilitate redusă. Asta este la fel de trist şi adevărat în România ca
pretutindeni în lume, de unde şi procesul actual de segregare discretă în învăţământul nostru oficial. (Şi zic oficial, pentru că segregarea exista şi înainte de ’89 în sistemul de educaţie privat, neoficial – adică meditaţiile – singurul care funcţiona şi care garanta o carieră; nu ştiu pe cineva din generaţia mea care să fi intrat la o facultate de Doamneajută fără să fi luat lecţii plătite în particular).

Nu pretind că am soluţii la toate aceste probleme complicate. Sunt doar un pic dezamăgit că, în peste o săptămână de grevă, cât învăţământul a fost ştirea numărul unu, n-am apucat deloc să le dezbatem serios. S-a vorbit tot timpul de bani, ba pe salarii, ba pe proiecte, dar nimeni nu m-a lămurit cum putem face să ajutăm pe acei profesori şi învăţători, tot mai puţini, care dau copiilor noştri o educaţie top class – dar nu ajutaţi de sistem, ci mai curând în pofida lui, ca un fel de hobby personal. Nimeni nu ne-a explicat de ce în 1990 aveam 250.000 cadre didactice la 4.9 milioane elevi în
preuniversitar, iar astăzi avem 260.000 la doar 3.9 milioane elevi. Şi de ce continuăm să visăm la modelul interbelic de liceu, care se plătea şi selecta 10-15% din respectiva cohortă de vârstă, deşi el nu se poate compara cu cel de azi, care în principiu cuprinde pe toată lumea (mai puţin pe nefericiţii din şcoli profesionale, care fac în continuare traforaj şi pirogravură).

Dezamăgirea mea vizează deopotrivă şi guvernul, şi pe liderii de sindicat din educaţie, care, trecuţi probabil prin şcoli unde meşteşugul a fost la mare cinste, văd că aduc tot mai mult cu maistrul meu de tâmplărie dintr-a cincea, dându-şi cu toţii mâna pentru a omori definitiv în limba română forma gramaticală „pe care”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149