caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Șerpoaica – Povestire de Bruno Ștefan (3)

de (16-10-2011)

Partea a 3-a


M-am trezit la scurt timp cu ei în Bucureşti la Grupul pentru Dialog Social şi le-am ascultat povestea cu uimire. Elisabeta era mică de înălţime, sub 1,55 cm., foarte slabă, cu părul negru lung, prins într-o coadă şi acoperit cu un batic. Avea ochii mari şi senini care-i făceau faţa adolescentină, părând a avea mai puţin de 18 ani, deşi spunea că a depăşit trei veacuri. Accentul ei puternic moldovenesc aducea mai degrabă cu cel întâlnit la basarabeni, decât la moldovenii din România. Era mirată de energiile pe care mi le consumam în diverse proiecte civice şi politice şi îmi spunea că dacă le-aş folosi în slujba credinţei aş putea muta munţii din loc.

– Cum se poate asta? – am întrebat-o.

– Rugându-vă neîncetat lui Hristos, aşa cum spune Apostolul Pavel – a răspuns ea.

– Cum să mă rog neîncetat? – i-am replicat eu mirat. Ce să-i cer la nesfârşit lui Hristos fără să mă repet? Îmi fac dimineaţa o rugăciune şi apoi merg la lucru. Am atâtea de făcut şi nu pot să las baltă toate treburile stând în rugăciune. Mă dau afară şefii dacă mă văd toată ziua făcând mătănii sau închinându-mă.

– Nu aşa, căci rugăciunea inimii o poţi spune în gând în fiecare clipă a zilei şi, odată ce ţi-a intrat în inimă o spune ea în timp ce tu lucrezi şi rugăciunea îţi arată lucrurile importante pe care trebuie să le faci, fără să te mai risipeşti în activităţi mărunte, fără rost sau chiar dăunătoare.

– Şi nu te plictiseşti să spui tot timpul aceiaşi rugăciune?

– Nu, căci dulceaţa ei îmi încălzeşte inima şi îmi aduce darul vederii în duh. Doar prin rugăciune neîntreruptă pot avea asupra mea harul Duhului Sfânt şi pot face bine celor din jur. Eu mă rog chiar şi acum când vorbesc cu voi.

Colegii au schimbat discuţia întrebând-o dacă năpârleşte, dacă a făcut vreodată ouă, dacă s-a uitat în oglindă şi-i place cum arată ca şarpe, dacă n-o deranjează să se târască atâta timp pe burtă şi dacă n-o jenează limba prea lungă şi despicată. Cezar a întrerupt discuţiile despre ea, întrebând de lucrurile petrecute la birou în lipsa lui. Ne-a spus că se va însura curând şi că vrea să urgenteze obţinerea unor contracte pentru a avea bani de nuntă.

Zilele următoare am fost cu el pe la mai mulţi potenţiali clienţi încercând să-i convingem să accepte finanţarea unor cercetări, dar nu mai avea deloc harul de cuceritor dinaintea plecării la Athos. Nu mai voia să le seducă pe directoare sau pe ziariste şi toată vraja pe care o crease în urmă cu câteva săptămâni dispăruse, iar ele nu mai erau dispuse să ne finanţeze.

Pentru ziua dinaintea nunţii, colegii au pregătit o petrecere a burlacilor. Deşi era hotărât să nu participe, câţiva colegi au ajuns seara la garsoniera lui şi l-au luat pe sus, când Elisabeta avea corpul de şarpe şi nu mai putea reacţiona. Pe atunci era obiceiul ca la petrecerile burlacilor din institutele aflate în opoziţie să fie aduse fete din partidul aflat la putere pentru a avea măcar o dată în viaţă iluzia că pot supune şi umili forţa guvernanţilor. În birou au fost aduse două dezmăţate din organizaţia de tineret a partidului prezidenţial care s-au dezbrăcat şi au început să danseze provocator în faţa noastră, trăgându-l apoi pe Cezar în camera de-alături în râsetele şi susţinerile colegilor. După câteva minute în birou a intrat un şarpe care ne-a aruncat o privire atât de rece, că ne-a amuţit pe toţi. S-a îndreptat spre geamul camerei în care era Cezar, apoi s-a făcut nevăzut. Nemaiauzind nici un zgomot, el a ieşit şi a înţeles imediat din privirea noastră ce s-a întâmplat. A fugit spre casă, dar şarpele dispăruse. A căutat-o pe străzi şi prin toate locurile în care credea că o poate găsi, a sunat acasă la Fărcaşa şi în toate localităţile în care ştia că ea avea rude, dar n-a putut să-i dea de urmă. Ruşinaţi, colegii au făcut chetă si au adunat bani să plece după ea pe insula Kefalonia. Oricât a strigat-o, dând buzna în subsolurile bisericii, ea n-a fost de găsit. I-a văzut pe ceilalţi şerpi privindu-l tăios, dar nici unul nu semăna cu Elisabeta şi ar fi putut s-o recunoască şi dintr-un milion de şerpi.

S-a întors în Bucureşti distrus şi oricât au încercat colegii să-i ridice moralul spunându-i că va veni ea după el, că mai sunt fete pe lume, că era prea bătrână pentru el, că merita ceva mai bun, Cezar se afunda pe zi ce trecea într-o stare de depresie. Ajunsese să ne urască pe toti colegii, responsabilii nefericirii lui. Devenise colţos, agresiv, răutăcios, însă cel mai adesea era posac, apatic, indiferent la ce se întâmpla în jurul lui. Începuse să devină tot mai neîngrijit, nebărbierit, cu hainele murdare şi ponosite, mirosind de la depărtare a nespălat. Colegii se fereau de el, iar clienţii îmi închideau uşa-n nas când apăream în biroul lor alături de el. La scurt timp şi-a dat demisia şi a plecat de la noi. O vreme am fost singurul care am ţinut legătura cu el, poate pentru că mă împotrivisem petrecerii de burlac sau poate pentru că am luat-o în serios pe Elisabeta, fără ironii şi aere de superioritate. Am mers cu el la cei mai înduhovniciţi părinţi din ţară cerându-le ajutorul. Arhimandritul mânăstirii Sihăstria i-a spus să se ducă din nou pe Athos la stareţul Petroniu Tănase, căci el e singurul care-l poate ajuta, în calitate de duhovnic al ei.

A plecat pe Sfântul Munte cu un grup de călugări din Neamţ, implorându-l pe părintele Petroniu să-i spună unde s-a ascuns.

– Eu nu pot să-ţi spun aşa ceva, căci aş încălca taina spovedaniei şi mi-aş pierde speranţa mântuirii – i-a zis părintele, dar pot să-ţi spun că o poţi găsi dacă vei începe să te rogi neîncetat. Căci odată ce vei deprinde rugăciunea inimii vei intra în împărăţia lui Dumnezeu şi ai să poţi s-o cauţi singur acolo. O să-ţi dau un frate care o să te înveţe cum s-o exersezi.

Cezar a stat o lună alături de părintele Serapion, făcând mai întâi o sută de rugăciuni într-o zi, apoi o mie, pe urmă zece mii, iar când a depăşit 15.000 de rugăciuni pe zi s-a întors în Bucureşti. Era mai senin şi mai încrezător în el. Când m-am întâlnit cu el mi-a povestit cum rugăciunea a început să treacă singură în inimă.

– Uite, în timpul bătăilor obişnuite, inima a început să rostească singură, înăuntrul ei, cuvintele rugăciunii. La o bătaie zice Doamne, la a doua zice Isuse, la a treia Hristoase şi tot aşa. Stau şi ascult inima cum se roagă şi o aud aşa de clar că-mi vine să cred că şi tu o auzi. E aşa de plăcut că-mi dau lacrimile de bucurie, iar când îmbrăţişez icoana Maicii Domnului parcă simt cum mă îmbărbătează. ”Perseverează – parcă-mi spune Ea – şi sigur o vei găsi”. Încă nu am reuşit să deschid cu rugăciunea uşile împărăţiei cerului, dar nu mai am îndoială că ea e cheia ce le va deschide.

Nu avea faţa unui nebun ci a unui îndrăgostit de Hristos. Faţa îi iradia şi îmi spunea că îl vede în vis pe părintele Serapion cum îl încurajează. A fost ultima oară când l-am văzut. L-am căutat de mai multe ori, întrebându-i şi pe consătenii lui pe care-i cunoşteam dacă au idee unde este, dar nimeni n-a putut să-mi dea vreo informaţie despre el. În drumurile mele pe Athos l-am întrebat de mai multe ori pe părintele Petroniu Tănase dacă ştie unde este, dar el nu mi-a răspuns. Anul trecut, înainte de a muri, Petroniu cel Smerit mi-a spus să mă duc să sărut icoana Maicii Domnului cu şerpi din Kefalonia.

Bruno Ștefan

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.161.77.30