caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Șerpoaica – Povestire de Bruno Ștefan (1)

de (2-10-2011)

Şerpoaica  (Partea 1)

Cezar a fost pentru mine multă vreme bărbatul cu cel mai mare succes în viaţă: succes la femei, succes la bani, succes în carieră, succes în tot ce făcea. Avea un mod de a le face pe fete să se simtă bine în preajma lui, încât stârnea invidia tuturor celorlalţi bărbaţi. Mai toate fetele păreau îndrăgostite de el; deşi nu le spunea cine-ştie-ce lucruri savante sau sclipitoare, ele îl sorbeau din priviri. Noi, cei din jurul lui, depuneam eforturi colosale să le facem pe fete să se uite la noi: ne storceam creierii ce lucruri interesante să le spunem, unde să le propunem să meargă cu noi la petreceri, dar parcă toate eforturile erau degeaba – ele nici nu ne vedeau. În schimb, când apărea Cezar lângă noi, un freamăt parcă se producea în rândul lor şi veneau spre el atrase ca de un magnet. Le mângâia, le săruta, le strângea în braţe cu atâta naturaleţe de parcă le-ar fi cunoscut de când lumea, deşi le întâlnise cu doar 5 minute înainte.

Când nu erau fete în jurul nostru îi ceream să ne spună şi nouă secretul succesului lui.

– Trebuie să le stăpâneşti din priviri, să te vadă puternic – ne spunea el. Să ai curaj să le iei pe sus fără să-ţi fie teamă de curajul tău. Să faci totul natural, fără să fii crispat, fricos, timid.

Uşor de spus, dar nouă nu ne reuşea mai niciodată. Eram fie prea serioşi, fie prea falşi, ba stângaci, ba brutali sau bădărani, dar niciodată atât de naturali ca el.

Când l-am angajat la Centrul de sondaje al Grupului pentru Dialog Social am ştiut că am luat cea mai importantă decizie managerială de până atunci. După instalarea guvernului Văcăroiu, în GDS s-a instalat rapid o stare de resemnare, de tristeţe şi de sărăcie. Înţelegând că trebuie să mai suporte încă 4 ani un regim socialist, celor mai importanţi oameni de dreapta din ţară adunaţi în Grupul pentru Dialog Social le-au dispărut bucuria de a se întâlni unii cu alţii, entuziasmul, dorinţa de a se implica în proiecte importante, de a face bani. Treceau din ce în ce mai rar pe la sediu, ridicau neputincioşi din umeri în faţa cerinţelor noastre – ale celor tineri – de a nu lăsa garda jos în faţa ofensivei puterii împotriva noastră, de a se implica cu entuziasm pentru a menţine în opinia publică ideea că dreapta nu a murit şi că va avea mai mult succes la alegerile viitoare.

Odată cu venirea lui Cezar la GDS viaţa în această instituţie s-a animat ca prin farmec. O serie de fete de la diverse organizaţii neguvernamentale veneau să semneze contracte cu noi şi îşi petreceau mai multă vreme pe la sediul nostru decât pe la al lor. Din starea de sărăcie cruntă în care eram – când de-abia aveam bani să dăm salariile angajaţilor – am ajuns în prima lună să dublăm salariile, iar în cea de-a treia lună de muncă a lui Cezar aveam deja toţi cele mai mari salarii din breaslă. Pe la toate instituţiile pe unde mergeam cu el să semnez contracte, aveam un succes nebun, iar el se datora în totalitate şarmului lui. Funcţionarele erau topite după el, directoarele mai în vârstă erau de-o amabilitate nefirească şi foarte generoase cu noi, nevestele unor importanţi clienţi făceau lobby pentru noi soţilor lor, iar ziaristele ne prezentau sondajele în presă într-un mod elogios. Mi-aduc aminte că în 1994 coordonatoarea unor proiecte din cadrul unei fundaţii – azi o respectabilă persoană publică – i-a cerut lui Cezar să se însoare cu ea chiar în biroul meu. Iar o directoare de la Petrom a insistat luni îndelungate pe lângă mine să-l conving pe Cezar să o ia de nevastă. El nu le spunea nici da, nici nu, lăsându-le agăţate de el, dându-le speranţe şi retrăgându-se apoi discret. Nu era un escroc sentimental şi nu se folosea de ele cerându-le bani sau contracte grase, dar firea lui a dus la creşterea accelerată a bunăstării noastre – a celor care lucram cu el.

Era un om vesel, avea întotdeauna câte-un banc de spus, câte-o vorbă de duh, destinzând cu uşurinţă atmosfera când se încingea prea repede. În plus, avea un talent deosebit în a-şi alege hainele şi încălţămintea cele mai şic. Chiar şi când era student sărac se îmbrăca avangardist. Dacă-l vedeam cu pantofi cu vârful ascuţit sau cu pantaloni evazaţi ori cu cămaşă cu guler rotund, ştiam că peste câteva luni moda aceasta va ajunge şi în Bucureşti. Iar ţinuta lejeră, modernă, îi dădea un aer de dandy, făcându-l mai puţin crispat, mai puţin scorţos sau tensionat.

Cezar era de fel din comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ, o comună care avea specific faptul că acolo se născuse părintele Petroniu Tănase – stareţul schitului Prodromu de la Muntele Athos. Pentru cei mai mulţi locuitori ai comunei părintele Tănase era trimisul lui Dumnezeu pe pământ – îl divinizau şi-i urmau sfaturile cu sfinţenie. Când un fărcăşan se ducea pe Athos, lua cu el toate problemele comunei, toate neliniştile, necazurile, speranţele şi dorinţele consătenilor, i le spunea părintelui, iar dacă acesta spunea, de pildă, că un băiat trebuia să se facă inginer, apoi toată familia lui ştia că acesta îi e destinul şi nu concepea să se facă medic, profesor sau altceva. Pentru fiecare fărcăşan pelerinajul la Athos era cea mai importantă călătorie a vieţii lui, mai importantă decât este pentru un musulman pelerinajul la Mecca, deoarece se întorcea cu răspunsuri concrete la problemele lui şi ale celorlalţi consăteni, iar ei îl aşteptau în curtea bisericii să-l audă, să le povestească ce-a spus Petroniu Cel Smerit. Fiecare-şi trăia atunci momentul de glorie şi pentru povestea din curtea bisericii îşi alegea cu grijă cuvintele, căci ştia că vorbele lui nu doar că erau ascultate cu atenţie, ci produceau schimbări uriaşe în vieţile celor din jur.

În vara anului 1995 rudele lui Cezar au hotărât că a sosit vremea ca şi el să facă un pelerinaj la Athos să-l cunoască pe părintele Petroniu. Atunci o călătorie pe Muntele Sfânt nu era atât de uşor de făcut ca azi, când fiecare se poate sui în autoturismul personal şi în 12 ore ajunge acolo, plimbându-se din mânăstire-n mânăstire, mâncând şi dormind pe gratis. La pregătirile pentru călătorie luau parte cei mai mulţi consăteni: femeile coseau veşminte monahale, făceau conserve de hribi şi puneau murături la borcane, iar bărbaţii cumpărau diverse obiecte care să le fie de folos călugărilor: unii cizme de cauciuc sau bocanci, alţii scule şi instrumente agricole, silvice sau viticole. De-abia după ce umpleau un camion pelerinul putea să plece. Pentru a urgenta plecarea lui Cezar, opt consăteni au venit în Bucureşti, s-au instalat în curtea GDS şi, cu paşaportul de intrare pe Munte – acel diamontirion emis de Consiliul Stareţilor de la Kareia care atestă acceptul de a vizita Athosul – au început să meargă pe la diverse instituţii pentru a obţine anumite bunuri pentru călugări. În scurt timp birourile noastre s-au umplut de baloţi de stofă, de cutii cu eugenii, cu pateu vegetal, de saci cu orez, făină sau mălai, de borcane cu gem şi miere, de pături, aşternuturi şi perne, de lopeţi, fierăstraie şi bormaşini.

La începutul lunii august Cezar s-a pornit la drum la volanul unui camion tixit cu mărfuri. Când a ajuns la Prodromu a văzut că părintele Petroniu tocmai se pregătea să plece într-o călătorie pentru câteva zile.

– Hai cu mine nepoate până pe o insulă din apropiere, căci am de spovedit nişte şerpoaice.

Cezar l-a privit cu suspiciune şi l-a întrebat ironic:

– Şi ce vă spun părinte şerpoaicele alea la spovedanie? Pe cine-au mai muşcat şi pe unde şi-au lăsat pielea? Dar pe ce limbă vă înţelegeţi părinte?

Părintele a observat dispreţul lui, dar i-a răspuns blând:

– Hai cu mine şi-o să-ţi povestesc.

Deşi nu-i convenea să plece de pe Munte când de-abia intrase cu mare efort, l-a urmat pe vapor pe părinte, lăsând descărcarea camionului în seama celorlalţi călugări.

– Nu fi supărat, căci ai să fii martor la o mare minune a Maicii Domnului acolo unde mergem.

– Despre ce e vorba? – a întrebat Cezar cu acelaşi ton de neîncredere şi supărare.

– O să mergem pe o insulă din Marea Ionică ce se numeşte Kefalonia. Locuitorii de-acolo au avut multe legături cu românii. O să vezi casa tatălui lui Panait Istrati – un contrabandist notoriu, o să vezi casele în care cei din Eteria au pornit lupta împotriva turcilor în toată regiunea Balcanilor, inclusiv în ţările române. Şi o să vezi peştera şi mormântul Sfântului Gherasim, patronul insulei, care a fost ucenicul lui Petru Rareş la o mânăstire pe Athos. În satul Markopoulo e o mânăstire veche de maici, în care s-au nevoit multe femei din Moldova de-a lungul secolelor şi o să auzi şi astăzi măicuţe care vorbesc româneşte. Acolo o să vezi un lucru neobişnuit: o mulţime de şerpi urcând pe icoana Maicii Domnului, stând la slujbe alături de oameni, fără să îşi facă rău unii altora, oamenii luându-i în braţe, mângâindu-i, iar cei bolnavi punându-i pe partea vătămată a trupului lor. Şerpii vin în biserică doar în timpul slujbei numai în perioada dintre Schimbarea la Faţă şi Adormirea Maicii Domnului, după care se fac nevăzuţi. Aceia nu sunt şerpi obişnuiţi, ci rezultatul unui miracol. În 1705, când piraţii lui Barbarossa au atacat insula, maicile s-au rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să le transforme în şerpi pentru a nu fi capturate şi a apăra mânăstirea. Rugăciunea le-a fost ascultată, iar piraţii au fugit îngroziţi de şerpii care ieşeau din podele, de lângă icoane. De-atunci şi până azi stau în subsolurile mânăstirii şi prin diverse cotloane ale ei şi nu se arată oamenilor decât în Postul Fecioarei Maria. Sunt două feluri de şerpi: unii cu cruce pe cap şi alţii fără, cei cu cruce fiind măicuţele care au fost tunse în monahism, iar cei fără cruce fiind surorile şi rudele măicuţelor care s-au nimerit să fie în biserică în momentul schimbării lor la faţă. Pe vremuri erau şerpi mari, înspăimântători la vedere, dar au slăbit în trei secole atât de mult încât au ajuns subţiri cât un deget şi mai mici de un metru. Îşi reiau chipul uman doar în posturile mari, câteva ore pe zi. De un sfert de secol vin aici de patru ori pe an să spovedesc câteva şerpoaice de origine moldavă, ca şi noi.

Lui Cezar i-a plăcut povestea părintelui Petroniu, dar mintea lui refuza să creadă o asemenea întâmplare. Îl privea pe călugăr cu multă neîncredere şi se întreba în sinea lui cum de-a ajuns să creadă astfel de poveşti. Ca să înlăture stânjeneala, a schimbat subiectul discuţiei, vorbind despre cei de-acasă, spunându-i toate problemele ridicate de fărcăşeni. Tot drumul până la insula Kefalonia au vorbit despre rude, cunoscuţi şi consăteni, Cezar fiind uimit cât de multe lucruri ştia părintele despre fiecare dintre ei.

Ajunşi în portul Poros, au luat o maşină spre satul Markopoulo, în sudul insulei, mergând vreo 10-12 km pe o şosea străjuită pe stânga de munţi, iar pe dreapta de mare. Biserica Maicii Domnului Lagouvarda era într-o stare accentuată de degradare: pictura era căzută şi în multe locuri ştearsă, iar crăpăturile din ziduri erau atât de numeroase, încât Cezar se gândea cum de mai rezistă în picioare.

– Acesta este rezultatul politicii socialiştilor aflaţi la putere în Grecia – i-a spus părintele Petroniu. Cetăţenii care dau bani sau bunuri la biserici sunt consideraţi bogaţi şi statul le taie subvenţiile la transportul naval, le pune taxă de şcolarizare pentru copii, iar primarii care ajută renovarea bisericilor nu mai primesc bani pentru drumuri, pentru alte utilităţi şi sunt apoi hărţuiţi şi şicanaţi. Oricine sprijină bisericile în vreun fel este ridiculizat în mod public ca un om care stă în patru labe şi linge icoanele şi îşi pierde şansele să mai ocupe vreo funcţie publică importantă. Uniunea Sovietică a băgat mai mulţi bani în Grecia decât în România pentru susţinerea ateismului, dar lucrurile se vor schimba repede, căci în popor e mare credinţa în Dumnezeu şi ea va învinge această minoritate zgomotoasă aflată la putere.

În biserică era puţină lume – vreo 15-16 localnici şi 4 maici care aranjau lucrurile pentru începerea slujbei. Dar nici un şarpe. Părintele Petroniu s-a îndreptat spre icoana Maicii Domnului, iar Cezar l-a urmat. Era o icoană pictată în stil realist, ferecată în argint. Nu prea îi venea să sărute o icoană pe care se suiau şerpii, dar s-a liniştit văzând cu câtă evlavie s-a închinat călugărul. Când slujba a început, câţiva zeci de şerpi au împânzit biserica. Erau ca nişte vipere mai mici. Se suiau pe icoane, pe toiagul preotului, pe scaune şi pe alte obiecte de cult din biserică. Stăteau în bănci alături de oameni şi păreau că ascultă slujba, iar când preotul rostea cuvântul ”Amin” şerpii scoteau limba şi sâsâiau uşor. Aveau limba în formă de cruce. Oamenii îi luau în palme, îi puneau pe cap, în jurul gâtului şi îi atingeau cu multă gingăşie. Cezar se gândea că le-a dat drumul o măicuţă, pentru a satisface nevoia de miracole a credincioşilor. A mângâiat şi el un şerpişor care părea prietenos, mirându-se că era cald, când ştia că şerpii sunt reptile reci.

Într-un colţ al bisericii a văzut cum un şarpe se îndrepta spre părintele Petroniu. El a întins patrafirul peste el şi a început să oficieze spovedania. Dintr-o dată, patrafirul s-a înălţat şi de sub el s-a ivit corpul unei măicuţe, nu al unui şarpe. După ce părintele i-a dat împărtăşania, măicuţa s-a transformat la loc în şarpe şi s-a retras în grupul celorlalţi şerpi. Lui Cezar nu-i venea să creadă ceea ce văzuse şi îl privea nemişcat pe călugăr. Spre el s-a îndreptat alt şarpe fără cruce pe cap. A văzut cum s-a transformat sub patrafir într-o femeie tânără. După ce a primit binecuvântarea şi împărtăşania, ea s-a retras printre credincioşii din biserică, rămânând cu chip uman.

Cezar s-a apropiat de ea şi a început să-i vorbească. Pentru a nu-i stingheri pe credincioşi s-au retras în curtea bisericii, continuând să vorbească chiar şi după ce slujba s-a terminat şi ceilalţi şerpi s-au retras în cotloanele ascunse ale clădirii. Părintele Petroniu i-a văzut râzând şi a privit retras cum Cezar o lua de mână, o strângea de mijloc şi o săruta. Când s-a apropiat de ei, fata s-a îmbujorat şi a dat să se retragă, dar Cezar i-a spus:

– Rămâi cu mine, vreau să fim împreună toată viaţa.

Petroniu Tănase s-a întors singur pe Muntele Athos, iar Cezar a pornit spre România cu şarpele în jurul gâtului.

Bruno Ştefan

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.163.105