Premierul Cameron și președintele Sarkozy au fost liderii campaniei internaționale anti-Gaddafi (www.elysee.fr)
Potrivit unor documente secrete descoperite de jurnaliști britanici la Tripoli după fuga dictatorului Muammar al Gaddafi, serviciul de contraspionaj britanic MI5 ar fi colaborat în trecut cu torționarii libieni împotriva unor disidenți suspectați de afilieri fundamentalist islamice.
Dezvăluirile vin pe fondul sprijinului activ al guvernului condus de David Cameron acordat revoluționarilor care l-au răsturnat de la putere pe Gaddafi.
Documente abandonate de oficialități libiene și britanice la Tripoli arată că MI5 a cerut informări regulate din partea serviciilor secrete libiene atunci când erau interogați suspecți de terorism.
Fiii lui Gaddafi, Saadi și Hamis, implicați în recentele represiuni împotriva revoluționarilor libieni, au fost invitați în trecut în Marea Britanie la demonstrații efectuate de trupele speciale SAS.
A ieșit la iveală din aceste documente că fostul premier Tony Blair l-a ajutat pe fiul și moștenitorul aparent al lui Gaddafi, Saif-al-Islam, cu teza sa de doctorat susținută la London School of Economics.
De asemenea, ministerul de externe de la Londra plănuia să-l folosească pe Prințul Andrew, al doilea fiu al Reginei Elisabeta, pentru a obține eliberarea lui Ali Baset al-Megrahi dintr-o închisoare din Scoția, unde ispășea o pedeapsă pentru aruncarea în aer în 1988 a unui avion de pasageri american, deasupra localității scoțiene Lockerbie.
Al-Megrahi a fost eliberat oricum pe motive de sănătate în 2009 de guvernul Scoției, dar aceste dezvăluiri pun serios sub semnul întrebării dezmințirile vehemente ale guvernului de la Londra, condus la acea vreme de Gordon Brown, că ar fi făcut presiuni asupra executivului de la Edinburgh pentru eliberarea deținutului libian, bolnav de cancer la prostată, care mai este în viață și acum, aparent aflându-se în comă la Tripoli.
Relaţiile strânse dintre Gaddafi și guvernele Laburiste conduse de Tony Blair și Gordon Brown datează din 2004, atunci când dictatorul libian a renunțat în mod public la armele de distrugere în masă, devenind un aliat al Statelor Unite și Marii Britanii în așa numitul război împotriva terorismului.
Venit la putere după alegerile din mai 2010, noul executiv de la Londra condus de David Cameron a dus o politică mult mai prudentă față de regimul Gaddafi, iar în februarie 2011, Marea Britanie a fost, alături de Franța, una dintre țările care au oferit sprijin ferm rebelilor anti-Gaddafi, promovând rezoluția 1973 a Consiliul de Securitate ONU, care a permis atacurile aeriene împotriva regimului dictatorial, fără de care cu greu ar fi putut avea succes revoluția libiană.
Aviația militară britanică a jucat un rol crucial în distrugerea a unei bune părți a capacității de luptă a forțelor pro-Gaddafi, iar trupele speciale britanice, alături de cele franceze, au instruit rebelii chiar pe teritoriul Libiei.
Marea Britanie a urmat îndeaproape exemplul Franței și a recunoscut în iulie Consiliul Național de Tranziție ca unic reprezentant al Libiei, expulzând diplomații lui Gaddafi de la Londra.
Premierul Cameron dorește să evite greșelile predecesorilor săi din Irak și să dezmintă rapid acuzațiile că Marea Britanie ar fi interesată doar de petrolul libian sau de exporturile de arme în această țară, așa cum au fost acuzate administrațiile Blair și Brown.
Cameron + Sarcozi = Chamberlain + Dalladier
Mă întreb dacă Sarkozy (nu Sarcozi) și Cameron nu erau în fruntea celor care au susținut intervenția împotriva lui Gaddafi, cu cine i-ar mai fi comparat domnul Kuafman? Mă întreb cu cine îi compară pe Bush, Blair și Brown care l-au pupat în partea dorsală pe Gaddafi. Sau poate nu prea cunoaște istorie.
Citez din articolul de mai sus: „Relaţiile strânse dintre Gaddafi și guvernele Laburiste conduse de Tony Blair și Gordon Brown datează din 2004, atunci când dictatorul libian a renunțat în mod public la armele de distrugere în masă, devenind un aliat al Statelor Unite(prezidate de George W. Bush) și Marii Britanii în așa numitul război împotriva terorismului.” Deci nu mai este nevoie de nici o comparatie pentru a denunta oportunismul acestor lideri Occidentali, fie asa zisi Laburisti(Social-democrati) sau Conservativi(Republicani)!
In cei priveste pe cei doi lideri actuali ai celor doua vechi „democratii” europeene, ei nu sunt mai putin oportunisti decat precedesorii lor: Sarcozy l-a primit cu onoruri acum doar 3 ani la Elysée Palace pe Liderul Revolutionar Muammar al Gaddafi si a mers pana acolo incat (act unic de injosire a Republicei Franceze) i-a permis acestuia sa-si inalte cortul in curtea de vis a vis!
In iarna trecuta Sarcozy se gasea in sondajele opiniei publice franceze la cota cea mai joasa atinsa vreodata de un presedinte al celei dea 5-a Republici; printre alte cauze tot feluri de afaceri rau mirositoare din trecutul apropiat, in care a fost si el implicat in colectarea de fonduri pentru finantarea campaniei sale presidentiale, dar si grosolane gafe politice in aprecierea situatiei internationale: de ex. fosta Min. de Afaceri Externe, Mme Alliot Marie care inca de Craciun a combinat o vizita de Stat la alt bun prieten al Frantei, dictatorul Tunisiei Ben Ali, cu o excursie de afaceri, in care erau implicati si parintii ei toti invitati de un om de afaceri tunisian din anturajul dictatorului! Cand doua saptamani mai tarziu au izbucnit la Tunis manifestarile tineretului impotriva dictatorului (care au fost ulterior denumite de presa oprtunista Occidentala „Primavara Araba”) Mme Alliot Marie a avut miopia si tampenia de a propune in sedinta Parlamentului din Paris AJUTORUL(pentru Ben Ali) al EXPERTIZEI FRANCEZE in COMBATEREA TERORISTILOR!! In urma protestelor generale ale Opozitiei si chiar a unor membrii ai partidului de guvernamant ea a fost silita sa demisioneze, facand sa scada si mai mult sondajele lui Sarkozy. Atunci in disperare de cauza el a sarit pe propunerea „generoasa” dar putin gandita a filosofului BHL, care se facuse purtatorul de cuvant al Rebelilor anti Gaddafi din Estul Libyei si a cerut la ONU sa se instituie o „zona de protectie aeriana” a civililor din Bengazzi impotriva armatei regulate Libyene, care incerca sa innabuse revolta triburilor Est-Lybiene. In aceasta actiune la ONU Sarkozy a reusit sa covinga si pe partenerii sai din NATO: Cameron si Obama sa i se alature. In consiliul de Securitate s-a obtinut rezoluția 1973 care nu cerea insa intrarea trupelor NATO in Lybia si nici daramarea regimului dictatorului Lybian! Cu toate acestea, cele trei puteri NUCLEARE din NATO au inceput sa bombardeze sistematic armata regulata Lybiana (facand si unele „erori colaterale” cand au bombardat din greseala ca si in Cosovo sau Afganistan la vremea lui fortele pe care erau presupuse sa le apere!). Obama a fost silit din cauza caselor goale ale visteriei sale sa opreasca rapid participarea americana la aceasta aventura, dar cei doi lideri Europeeni si-au continuat actiunea de imixare in viata politica interna a unui Stat presupus INDEPENDENT, intr-un conflict tribal care n-are nimic de a face cu APARAREA DREPTURILOR OMULUI… La ora actuala rebelii cu ajutorul occidental au pus stapanire pe capitala Lybiei Tripoli cu pretul a mari distrugeri si a infometarii si insetarii populatiei civile si se pregatesc sa dea asaltul impotriva ultimului centru de simpatizanti ai dictatorului (din Zona lui de nastere, deci apartinand aceluiasi trib). Evident ca in fata acestei victorii trambitata de presa franceza si britanica (dar privita foarte critic in Germania, care de altfel a refuzat de la inceput sa participe la ceasta aventura) Sarkozy a obtinut ceea ce urmarea: urcarea cotei sale de popularitate in opinia publica franceza, la mai putin de un an de viitoarele alegeri prezidentiale, cand spera cu disperare sa-si convinga poporul sa-i reinnoiasca Mandatul…
Aceasta este istoria simpla a acestei aventuri neo-colonialiste ale fostelor Mari Puteri care au fost Franta si Marea Britanie pana la primul razboi mondial, intr-o perioada cand ar fi fost mai bine sa se preocupe de reducerea deficitelor bugetare si a datoriei covarsitoare acumulate de 3 decenii de trai peste mijloacele proprii.
Cat priveste viitorul apropiat, acesti doi lideri se pregatesc sa tradeze un vechi partener singurul Stat democratic din Orientul Apropiat si Mijlociu -Israel- votand la ONU in favoarea cererii liderului Autoritatii Palestiniene, care in realitate nu are nici o autoritate asupra propriului sau trib concentrat intr-o zona cuprinsa la Vest de raul Jordan si la Est de Statul Israel cu care poarta tratative de 18 ani, si de care este protejat, dar ca multumire refuza sa-l recunoasca.
Aceasta tradare – daca va avea loc la NY in saptamanile viitoare – este absolut similara cu tradarea Cehoslovaciei la München in Martie 1938 de catre Chamberlain si Dalladier care au capitulat in fata lui Hitler, crezand ca acesta se va multumi cu aceasta prada si se va opri din politica lui expansionista declarata 15 ani mai devreme in „Mein Kampf”. De altfel si Abbas are la dispozitie „Charta Palestiniana” veche de 45 de ani care prevede stergerea de pe harta a Israelului si aruncarea evreilor in mare. E drept ca predecesorul sau Arafat a declarat la Oslo (in engleza!) ca ea ar fi „caduc” (= fara valoare) – fapt curajos pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace 1994, dar in fata populatiei asa zise „palestiniene” ea nu a fost nici o data abolita. In ori ce caz membrii tribului din Gaza sub conducerea Hamassului au jurat ca o vor pune in aplicare!
Numai ca Israelul de azi este mai puternic decat Cehoslovacia din 1938 si nu se va lasa jertfit pe altarul intereselor proarabe franco-britanice!
Contorsionismul logic al domnului Kuafman este halucinant. Dupa ce ii asemuieste pe Sarkozy si Cameron cu Dalladier si Chamberlain in contextul unui articol despre Libia, termenul de comparatie pentru Hitler fiind in mod logic Gaddafi, face o intoarcere de 180 de grade si incepe sa deplanga soarta bietului dictator libian, dupa care scoate din palarie … Israelul si palestinienii. Nu e prima oara insa cand domnul Kuafman (fost Kaufman) dovedeste ca e complet paralel cu logica.
Stiu ca la ASE nu se invata prea multa Matematica si inca si mai putina Logica, dar in schimb se pregateau cadrele care puneau la punct PLANURILE CINCINALE si raportau REALIZAREA LOR IN 4,5 ANI asa ca va este greu sa intelegeti logica simpla a unor ecuatii:
(1) Cameron + Sarcozy = Chamberlain + Dalladier
(2) Ahmadinedjad + Erdogan + Nasralla + Abbas + Meshal + Putin = Hitler
(3) Israel # Cehoslovacia
Domnule Kaufman fost Kuafman fost Kaufman, repetarea papaglicească a unor gogomănii nu le transformă în enunțuri logice. Observ că introduceți noi nume în ecuații care n-au nicio legătură cu articolul în cauză în care e vorba despre Libia, lăsându-l în afară tocmai pe dictatorul dumneavoastră preferat, Gaddafi sau pe Assad. Nu-l adăugați la lista asta aberantă și pe Băsescu, că tot îl acuză unii că e dictator?
Pe urmă, știu că vă lasă nervii foarte ușor, dar nu e necesar să recurgeți la atacuri la persoană, în lipsa totală a oricărui argument. Citirea și mai ales înțelegerea articolelor din revista ACUM prespune un anumit nivel intelectual pe care dumneavoastră, helas, nu-l atingeți.
You lost the plot, Mr Kaufman…