Imi aduc aminte ca, in urma cu douazeci de ani, am participat, nu mai retin prin ce merite, la faza judeteana a unei Olimpiade de Limba si Literatura Romana.
Pe tabla unui liceu important din „capitala” de judet, un profesor zgaria cu creta subiectul tezei care continea o strofa dintr-o poezie apartinand lui Nichita Stanescu. Citind poticnit de pe o foaie, profesorul nu reusea sa vizualizeze foarte bine cuvintele, gresind cateva. Solidara cu miopia acestuia, o alta profesoara intre doua varste si ochelari acri, i-a sarit in ajutor, deslusindu-i slovele stanesciene. La sfarsit a tinut neaparat sa scuze neindemanarea barbatului, rostind persiflant o fraza de genul: „…pai da, cine sa priceapa ce mai scrie si Stanescu asta, daca si-a compus poeziile beat fiind tot timpul!”.
Cocleala profesoarei care detinea probabil toate gradele didactice posibile si avea vitrinele burdujite cu vaze chinezesti primite de la elevii cu care facea meditatii m-a facut sa realizez ce inseamna ratarea disimulata sub o pizma numita in diverse cercuri drept critica literara. Mesajul ei transmis atunci noua, celor care formam o duzina de elevi veniti sa „comentam” poezii, era limpede: Nichita Stanescu era un neavenit in lirica romaneasca, un ploiestean care scria cu pana muiata in paharul de vodca poezii datatoare de migrene in elaborarea planului de lectii. Ce bine i-ar fi picat distinsei profesoare cu palarie mov si rochie doldora de volanase, un pastel de Alecsandri. Sau vreun liliac inflorit de Macedonsky. Sau chiar si o locuinta lacustra bacoviana. Oho, darmite o dulce Romanie eminesciana! Dar asa, limbajul incriptat al lui Nichita ii deranja tihna sa de domnisoara Cucu.
Rosul vertical ii oripila dulcea si tihnita lascivitate prafuita pe care literata din ea si-o infasurase in jurul propriei existente, ca invelisul protector al unei gogosi de matase. Nichita, cu a sa viziune asupra sentimentelor, ii reinnoise toate frustrarile de fata batrana, rascolindu-le nepermis de violent. Da, Nichita nu putea fi decat un badaran care scria poezii la betie, intr-o perpetua bataie de joc la adresa „seriozitatii” literaturii mediocre care salasluia in rafturile distinsei profesoare, sefa de comisie la Olimpiada judeteana.
De atunci, ori de cate ori ma aflu in diverse cercuri si imi este prezentata o profesoara de romana, o privesc cu un soi de compatimire amestecata cu regretul ca marii creatori sunt cenzurati nu de catre sistemele totalitare, ci de sarma ghimpata a micilor frustrari care lancezesc in cancelarii, librarii, teatre, reviste sau edituri de cartier.
Nu o data am fost coplesit de marele-i farmec de unde Nichita chiar euforic acceptat nu putea fi decat ceea ce a si ramas pana azi, un patimas provocator al viselor celor ce nu au alta menire pe asta lume, decat sa viseze cum ar fi trebuit sa fi fost… ori sa fie; cred ca si o casnicie cu Nichita ar dura mai mult decat orice speranta stiintifica de longevitate maritala; …mai pe scurt, nu vad nici o degradare civica, poetica ori literara, chiar daca cei mai licentiati literati ar pretinde acest lucru.
Dumitru, USA