caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Povesti din ICQ-15

de (24-2-2006)

Mailuri la semafor

From: „Gabriel” To: „Claudia” Sent: Saturday, April, 17, 2004 4:33 PMSubject: Ce a fost, a fost… Când am dat nas în nas la începutul iernii trecute m-am bucurat sincer pentru că am păstrat o imagine frumoasă despre felul tău de a fi, o preţuire a modului în care gândeşti şi acţionezi. Ţi-am dat cartea de vizită fără mari speranţe pentru că aşa se întâmplă adesea, ne promitem că mai vorbim şi totul se pierde.Când m-ai sunat cu două zile înainte de Crăciun, pe când eu eram în drum spre Tulcea, m-ai surprins în mod plăcut şi am intrat în dialogul tău spiritual ca de fiecare dată. Te-am sunat şi seara şi am dorit să ne şi vedem. Ceea ce s-a şi întâmplat după câteva zile. M-ai cucerit cu ochii vioi, cu trupul armonios. Am fost nemulţumit de mine însumi la prima întâlnire pt că barul în care intrasem era friguros. Nu-mi dezlipeam privirea de la sânii tăi superbi şi imaginam sărutări şi îmbrăţişări. Sigur că am făcut legătura cu episoade din acea relaţie nici măcar începută încât ce să mai vorbim de irosire…Voiam să aflu dintr-o suflare ce însemnase viaţa ta în toţi aceşti ani, voiam să ajungem la zi, mă simţeam eu însumi mai stăpân pe mine faţă de tinereţe.Şi ce potrivită mi s-a părut eticheta care ne defineşte acum în raport cu atunci: ‘connaisseurs’. Şi totuşi nu ştiam cum să îţi declar că-mi placi şi mi-aş dori mai mult decât o spumoasă conversaţie. Tu ştii să dai tonus unui dialog, aivervă şi farmec în povestire, ai lucruri interesante de relatat şi ai experienţă de viaţă care îmbracă totul într-o haină cuceritoare. Şi am venit la următoarea întâlnire şi mai cu drag… Tot timpul mă gândeam cum să fac şi am îndrăznit să îţi ating mâinile. Abia la despărţirea de la semafor, privindu-te cum te depărtai, am gândit să-ţi scriu un SMS în care să-ţi mărturisesc dorinţa de a te săruta. Că ţi-am privit mereu buzele şi mi-a fost poftă să te sărut.Şi a fost o nouă întâlnire, în alt bar, am îndrăznit să te ating mai mult, am încercat timid să te sărut pe obraz, fugar, spre ureche. În ajun de Valentine chiar ne-am ţinut de mână şi am descoperit că gestul meu de a te săruta te bucură şi acel prim sărut a fost minunat. Am văzut atunci emoţia ta şi lacrimile tale faţă de gestul meu de a-ţi oferi un mic dar de sărbătoare. Am înţeles cum, iată, fiecare avem sensibilităţi legate de viaţa noastră punctuală.Am devenit ca un adolescent îndrăgostit, cu telefoane şi SMS-uri, cu emailuri, trecând pe la geamul tău când am putut să fac un astfel de ocol, căutând chiar un astfel de prilej. Prin email am avansat mai mult, am provocat apropierea mai intensă, am vorbit deschis despre dorinţa mea de a te avea în braţe. Şi am îndrăznit în barul nostru să întind mâna discret spre şoldul tău, să mă strecor pe sub tricou şi nu pot uita ce minunată a fost pielea ta, atât cât am putut să mângâi. Am coborît pe blugi, până la genunchi şi ţi-am luat mân ta să ajungă pe genunchii mei, atât cât abia ne puteam atinge la mesele acelea, cu lume în jur. Şi am simţit părul tău superb atingându-mi obrazul şi am simţit răsuflarea ta şi transa în care erai cu această îmbrăţişare copilărească dar care însemna o dăruire totală. Aşa cum în conversaţia generală ne înflăcăram şi ne descopeream similitudini de opinie, tot aşa în mod firesc ne-am declarat dorinţa de a ne bucura şi de sex. Plăcerea de a vorbi despre sex pe mail, plăcerea de a ne săruta şi a ne căuta cu mâinile pe sub masă, picior lipit de picior, un geamăt uşor, obrajii incendiaţi şi nasturi desfăcuţi. Am adorat modul firesc în care am putut stabili detaliile unei întâlniri. Cu discreţie şi cu şansa de a ne bucura unul de altul cât mai mult timp. Îmi bătea inima în aşteptarea acelei zile şi ca din superstiţie încercam să nu mă gândesc la ea tocmai pt a-i păstra farmecul şi nu cumva sş se întâmple să nu mai fie posibilă. Pe drum am vorbit despre orice altceva, toate gesturile până la intrarea în cameră au fost neutre, doar gândul ascuns şi bine păzit aştepta clipa diafană când ne vom îmbrăţişa cu adevărat. Şi dacă prima întâlnire a fost în frig, primul sex a fost tot în frig…Doar trupurile noastre ardeau. Mi-a plăcut fiecare clipă în intimitatea acelei camere de hotel. De la primul sărut şi primul milimetru de fermoar desfăcut, de la primul nasture şi prima capsă… M-am bucurat că nu a existat nici un detaliu care să-mi taie elanul, că eu însumi am fost potenţat de tine şi am putut să-ţi dăruiesc mult.M-am bucurat pentru tot ceea ce mi-ai dăruit tu şi am plecat de acolo cu o comoară pentru toată viaţa.Acolo, îmbrăţişaţi, am avut clipe de tacere. Pentru că era minunat şi mă gândeam că se prefigurează cea mai potrivită întâmplare, când o femeie care îmi place şi care mă place şi cu care mă înţeleg este şi, tehnic vorbind, aproape de mine încât putem să ne vedem mai des. Plus armonizarea modului de a gândi o astfel de relaţie.Şi voiam să spun că sunt îndrăgsotit şi mă gândeam dacă aş putea rosti „te iubesc”. Mă gândeam că în cunoştinţă de cauză am rostit o singură dată „te iubesc” unei femei aflată departe. În tăcerea mea era frământarea că pe de-o parte trădez acea declaraţie, pe de alta că, iată, pot iubi două femei. La scurt timp a venit vorba despre harem…Nu puteam să nu fac referire la mine însumi şi ţi-am spus despre faptul că ţin la două femei deodată. Sigur, mi-e uşor să vorbesc pt că de fapt ele nu sunt pe acelaşi loc. Dar, dacă povestea de acasă e tabu, am vrut să-ţi mărturisesc toată povestea cealaltă.Am vrut să explic tăcerile mele din pat. Să mărtusisesc că ţin la fel de mult la amândouă chiar dacă pe una nu o pot vedea şi nici măcar auzi, pe când pe tine mi-e drag că te pot vedea şi te pot auzi. Nu am avut un gând anume cu această mărturisire. A fost un impuls de sinceritate şi respect pt tine pt că nu doream să îţi ascund aşa ceva.Era în acelaşi timp mustrarea mea faţă de mine însumi că nu ţi-am spus de la început şi m-am simţit oarecum vinovat că mai întâi am ţinut să mă bucur de îmbrăţişarea ta şi abia apoi ţi-am spus. Mi-a fost teamă că spunându-ţi astea să nu crezi că sentimentul pt tine e mai prejos. M-am gândit că poate te-am rănit pt ca dintr-o dată iţi dezvălui altă poziţie a mea şi te poţi trezi în gol. Tu mi-ai reproşat că avansez idei în numele tău.Ţi-ai păstrat o mască şi ţi-ai păzit sentimentul tău real. Că te-am rănit îmi dau seama şi mi-ai explicat în ce consta asta şi înţeleg că prin cuvintele ce au urmat am dat dovadă de „surzenie” cum zici tu, de neînţelegere, privind doar după şabloanele mele şi nu fiind atent exact la mesajul tău. Practic cu fiecare mesaj ulterior al tău am descoperit câte o indolenţă de-a mea. S-a întâmplat că în acelaşi timp am avut şi alte dialoguri, pe diferite alte teme, în care m-am trezit la fel de neînţeles şi asta m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că nu reuşesc să mă exprim bine, că nici eu nu dau atenţia reală necesară ascultării celuilalt şi că foarte des e vorba de propria mea viziune şi propriul meu şablon a ceea ce vreau să aud sau să aplic celuilalt.Discuţiile astea dintre noi doi m-au marcat. M-am simţit rău. Au erodat câte ceva pentru că am avut senzaţia că uneori te pui singură în situaţii în care poate ai fost pusă altădată şi ai suferit din cauza asta şi ai crezut că şi acum e la fel. De fapt mai toţi facem aşa, judecăm prin prisma propriei experienţe. E firesc, numai că nu e chiar totdeauna la fel. Ai drepate, eşti analitică şi logică şi vrei să înţelegi. Eu sunt mai neglijent, mai conciliant, renunţ mai uşor şi negociez repede spre o cale de mijloc. Îmi reproşez că nu am fost atent la cuvintele tale şi la sensurile mesajelor tale. Îmi reproşez că poate am stârnit o furtună inutilă şi falsă. Practic, relaţia de pe net rămâne aşa, nimic mai mult. Ba încă îmi pun problema dacă am înţeles bine şi dacă am răspuns exact ceea ce trebuie sau a fost o iluzie. Mă gândesc adesea că toate astea m-au obosit şi că vine o vreme când nu mai pot şi mă mulţumesc cu bucuriile mărunte ale vietii zilnice. Şi că am acumulat amintiri minunate.Mi-e drag să fiu cu tine şi eşti un suport pentru mine. Mi-e drag să te aud şi să vorbim despre orice. Am mai învăţat de la tine şi învăţ şi preţuiesc răbdarea pe care ai avut-o cu mine. Nu cred că trebuie să mai adaug cât te doresc fizic…Mă gândesc la resurse şi mă gândesc la timp şi încerc să fiu împăcat cu mine însumi.Îţi mulţumesc şi îţi cer iertare şi te rog să mergem mai departe, cu aceiaşi paşi logici şi ponderat-plăcuţiTe sărut cu drag,Gabriel

From: „Claudia” To: „Gabriel” Sent: Saturday, April, 17, 2004 4:33 PMSubject: Ce va fi, va fi…Ţi-am spus cât de dragi îmi sunt sărbătorile de iarnă?Era în ajun de Moş Nicolae când m-ai oprit din goana mea prin Mall. Şi m-am bucurat că ai făcut-o. Pentru că eu nu prea aveam şanse să te observ. Chiar m-am bucurat să te revăd. De la tine a venit primul meu cadou de Moş Nicolae din acel an :)Îmi întinsesei şi o carte de vizită. Aşa se face că în preajma Crăciunului, când mi-am sunat toţi prietenii, te-am sunat şi pe tine să îţi urez toate cele bune. Erai la plimbare…Parcă pe la Tulcea…Chiar mă gândeam că nu prea ai cum să mă recunoşti în telefon. Cât despre nume, am spus doar Claudia pentru că nu aveai cum să-mi ştii actualul nume de familie iar pe cel vechi aş fi putut paria că nu l-ai reţinut. Ai avut ceva ezitări, dar m-ai identificat mai repede decât m-aş fi aşteptat:) Mai ales, mă gândesc acum, că tu aveai printre amicele tale câteva nume „Claudia”…:))Mai rămânea să punctăm şi ajunul Anului Nou:) Pentru ca acum, rememorând, astea au fost momentele din decembrie. Aşa că ne-am văzut la o cafea. La Polul Nord:) Şi mi-a placut să depănăm amintiri. ) Mi s-a părut chiar amuzant felul cum am rezistat noi şi cum ne-am băut cafelele si coniacul cu paltoanele pe noi:) …de dragul vremurilor trecute, vorba poetului…:) Iar la plecare am vorbit serios când am zis că poate îţi iei soţia şi copiii şi ne faceţi o vizită. Cu toate că ţie, după cum mi-ai spus mai târziu, îţi treceau prin minte ceva gânduri năstruşnice, eu chiar mă gândeam că am putea să reiterăm o prietenie veche, plecând de la statutul nou, de familist, pe care îl avem amândoi. De aceea ţi-am dat, fără ezitare, adresa de mail a fetitei mele.. De fapt e o adresă comună, dar eu sunt cea care o foloseşte cel mai des. Şi e neparolată. Adevărul e că nici nu aveam altă adresă atunci…:) Aşa a început comunicarea pe net. Când, după ceva timp, mi-ai sugerat să-mi fac o adresă de mail personală, am făcut-o fără ezitare. Mă gândeam doar că s-ar putea ca printre mailurile pe care începusei să mi le trimiţi ar putea să fie şi unele mai necenzurate…Recunosc că nici o clipă nu m-am gândit la ceva personalizat. Chiar şi când au început să apară câte un * sau un „te sărut” la sfârşitul mailului, nu le-am luat personal. Am gândit că e o formulă de salut. E uimitor pentru mine, dar am observat că mult mai des folosesc bărbaţii „te sărut” sau „te pup” ca formulă de încheiere.Uşor, uşor a început să mă prindă şi farmecul unor schimburi de păreri pe net. Mai ales că pentru mine era o premieră. Îmi plăcea să-ţi citesc mesajele. De polemizat nu prea era cazul atunci. Se pare că gândeam destul de asemănător. Tot nu dădeam altă semnificaţie decât de simplu salut acelui * care mai apărea prin mailuri…După cafeaua de la Springtime, eram în troleu când am văzut sms-ul tău în care îmi spuneai că am plecat repede iar tu ai fi vrut să mă săruţi. Atunci am fost surprinsă puţin. După care mi-am zis, zâmbind, că a fost o glumă draguţă…cum, Doamne, să vrei asta la semafor într-o mulţime de oameni…:)Ceva a început să se schimbe, gândesc acum, în momentul în care mi-ai pus prima întrebare mai personală…Aceea despre sărut…De atunci am început să discutăm puţin mai altfel, am început să ne cunoaştem mai altfel. M-am bucurat că am avut dezinvoltura-atâta câtă a fost-să scriu sincer şi fără complexe. Era prima dată când o făceam Altfel prefer discuţiile faţă în faţă. Nu am nici un fel de ezitări în polemicile verbale. Cu scrisul nu am experienţă şi ţi-am tot zis asta şi m-am tot scuzat pentru stângăciile mele:))Momentul de apropiere fizică, în care am perceput deja altfel tot ce se întâmpla între noi, a fost acel ajun de Valentine’s Day. M-a emoţionat cadoul tău. Dar în momentul când ne-am atins mâinile emoţia a fost clar de altă factură…şi m-a surprins tare mult. Aşa se face că mi s-a părut atât de firesc acel prim sărut încât nici nu-mi mai amintesc exact cum s-a ajuns acolo.:) Iar din ziua următoare în mailurile noastre a început să apară încărcătura emoţională şi deja tensiune sexuală, cum spuneai tu. Impactul comunicării scrise dintre noi a fost incredibil de mare pentru mine. Nu aveam termen de comparaţie dar începeam să simt cum se scurtează distanţele, cum dispar reţinerile. Aşa am început să mă cunosc, dintr-o altă perspectivă, şi să te cunosc. Te-am regăsit ca pe un tip destul de mulţumit şi cu siguranţă împăcat cu viaţa lui. Am înţeles că ai avut ceva întâlniri şi întâmplări frumoase, că ai amintiri dragi şi că ai în continuare prietene apropiate, într-un fel sau altul, sufletului tău. M-am bucurat pentru tine, aşa cum ţi-am spus, când mi-ai povestit că ai întâlnit femeia vieţii tale, cea pentru care ai renunţat fără regrete la orice altă relaţie simţind că este idealul, că este jumătatea ta. Am înţeles atunci că din raţiuni practice acea relaţie nu a avut perspectivă dar că ea va rămâne mereu reperul tău. Şi ţi-am zis că merită să fii recunoscător chiar şi pentru atât, dacă tot ai avut norocul să o întâlneşti.Te-am invidiat puţin-şi ţi-am spus asta- pentru dezinvoltura cu care povesteai despre relaţiile tale. Nu apreciez, în general, bărbaţii care vorbesc despre „fostele”, dar tu o faci cu mult drag, respect, admiratie, cu mulţumire pentru tot ce a fost frumos. Şi asta am apreciat mult. La fel cum am apreciat şi faptul că ai ştiut să păstrezi deschisă comunicarea, că nu eşti genul care să trântească uşa în faţa trecutului, doar pentru că finalul nu a fost cu „şi au trăit fericiţi…”În acelaşi timp am început să realizez că, în felul în care evoluează comunicarea scrisă între noi, se pare că vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, să cedăm tentaţiei. Eram foarte conştienta că e vorba de dorinţă. De ispită. Şi până la urmă singura şansă sigură de a scăpa de o ispită e să îi cedezi:))Întâlnirile noastre la o cafea începuseră să devină „hot”. Şi am fost pe rând uimită de intensitatea trăirilor, surprinsă de noianul de emoţii şi mulţumită că nu m-am autocenzurat. Acum ceva ani eram specialistă în autocontrol şi nu prea ştiu daca mi-a folosit la ceva…:)Despre impactul mailurilor „super hot” pe care mi le trimiteai cred că aş putea scrie o poveste întreagă…:) Mă rezum acum să spun că mă simţeam de parcă îmi şopteai la ureche acele vorbe. Şi mă cam topeam…Era drăguţ să vezi cum răspunzându-ţi, mai mult mângâiam decât apăsam tastele:) Nici eu nu sunt genul care să considere că dialogul deschis despre sex omoară romantismul. Nuuu…Chiar îl potenţează. Dacă toate sunt făcute la momentul potrivit. Iar momentul potrivit e atunci când simţi, când există vibraţie de ambele părţi. Atunci astfel de dialoguri nu fac decât să ajute la atingerea momentului de rezonanţă, când amplitudinea trăirilor e maximă. Şi atunci e loc şi e nevoie de tot romantismul din lume… Intrasem într-o plăcută rutină a comunicării:) Aşteptam mailurile tale. Indiferent pe ce temă…De fapt nu chiar indiferent…:)) Pot spune că am trecut un prag în momentul când ne-am hotărât să ne oferim, chiar am pus la cale împreună, acea zi a noastră. Mai trecusem unul când am recunoscut că şi eu te doresc…Acum ştiam că o vom face. Şi chiar dacă am avut ezitările mele, chiar dacă am fost un picuţ speriată, mă bucur sincer că am făcut-o şi că a fost minunat şi pentru tine, după cum spuneai. Ai fost foarte tăcut atunci şi asta m-a debusolat puţin. Era o noutate pentru mine, după cât de „vorbăreţ” erai în chat.Dacă mi-ai fi lăsat ceva timp de gândire atunci probabil că aş fi tras repede concluzia că nu te simţi tocmai grozav şi ţi-aş fi propus să plecăm. Mai bine că m-ai ţinut ocupată:) Am avut eu parte, odată ajunşi acasă, de tăcerile mele. Nu îmi prea găseam cuvintele. M-am bucurat când mi-ai scris că a fost minunat. Sincer vorbind chiar te-am crezut.Şi mi-a plăcut să ştiu că fiecare în parte resimte încă vibraţiile acelei zile. Mi-a plăcut să discutăm despre asta, chiar dacă destul de puţin. Şi mi-a plăcut că am discutat în acelaşi timp şi despre altele, aşa cum o făceam şi înainte. Asta a însemnat mult pentru mine. În sinea mea m-am gândit că acea zi de joi ar putea să fie un început sau un sfârşit dar că eu aş prefera să fie o continuare. Să se împletească discret cu toate câte le-am vorbit şi făcut împreună, fără pretenţia de a-i acorda statut special în vieţile noastre ci doar în sufletele noastre, fiecare cât şi cum simte.Am luat acea zi, cu toate câte au fost, aşa cum au venit. Nu am încercat nici un moment să caut mai mult de atât. Doar din partea ta am simţit că parcă încercai să particularizezi puţin polemicile noastre. Asta în condiţia în care eu, recunosc şi ţi-am spus-o şi ţie, chiar mă feream de a face legături cu cele trăite de noi.Şi a venit exact atunci momentul când tu ai decis să-mi spui povestea cea mai frumoasă din viaţa ta. Mi-ai povestit, de data aceasta cu ceva amănunte şi în termeni destul de clari cât de mult o iubeşti, cât o respecţi, cât o doreşti şi cât te doare că nu poţi să îi oferi ceea ce merită, adică totul. Recunosc din nou că m-ai blocat. Ştiam toate astea, în linii mari, gândisem că ea va rămâne iubirea vieţii tale, visul tău superb chiar dacă neîmplinit. Nu înţelesesem, prostuţa de mine, că tu iubeşti în prezent, concret, că tânjeşti oricât de puţin după această relaţie. Atunci a început, recunosc, o mică furtună în mintea şi sufletul meu. Într-un fel mă simţeam vinovată faţă de ea, faţă de voi, că nu am înţeles bine şi că nu am avut decenţa să stau la distanţă. Într-alt fel eram un pic furioasă pe tine. De ce a trebuit să-mi spui asta? Şi de ce în felul ăsta? Şi de ce în momentul ăsta? Dacă ai fi dispărut din viaţa mea fără nici o vorbă nu mi-ar fi fost mai greu decât după confesiunea ta. Pentru că, în ciuda celor spuse de tine, eu nu cred că ai facut-o pentru mine. Ai facut-o pentru voi. Şi nu văd la ce bun. Nu cred să fi fost eu o ameninţare. Sau eram…?:) Îmi pare rău să spun asta dar de atunci am simţit că s-a rupt ceva. Nu te sâcâi cu telefoane, dacă nu primesc mail de la tine nu insist nicicum, nu încerc să mă amestec în viaţa ta dacă nu dai semnale concrete că există dorinţă sau disponibilitate, nu ţi-am cerut nimic şi totuşi mă trezesc pusă în temă despre priorităţile tale, ca şi când aş fi avut de gând să emit pretenţii… Sunt puţin în ceaţă. De aceea te-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să ne rezumăm la a fi doar prieteni.Ai vrut să mă explic şi eu:) OK. Dar s-ar putea să nu-ţi placă toate ce le vei citi. Doar că nu prea înteleg mare lucru. Cum să mă simt altfel decât foarte rău? Adică îmi spui că a fost totul minunat şi până să apuce să se răcească aşternuturile îmi faci portretul ei, femeia ideală, care înseamnă totul pentru tine. Şi ce trist pentru tine că nu poţi să o ai. Şi cum totuşi e bine şi cu mine, că sunt reală şi că există dorinţă şi e împărtăşită.Nu regret deloc şi nu consider un lucru rău sau care să-mi umbrească feminitatea ori respectabilitatea faptul că mi-am arătat şi eu dorinţa. Am făcut-o ca un răspuns şi nu agresiv. Şi chiar cred că dacă unei femei îi place să se simtă dorită apoi trebuie să îi placă şi unui bărbat. Am avut impresia că tu mi-ai povestit asta gândind că poate îmi trece prin cap să mă îndrăgostesc de tine şi atunci să ştiu exact că locul e ocupat şi să mă rezum la sex, la dorinţă. Dar, dragul meu, niciunul dintre noi nu a vorbit de sentimente până acum…De unde prudenţa asta? Poate din delicateţea pe care o ai, de cele mai multe ori, ai gândit preventiv şi ţi-ai spus că vrei să mă protejezi de eventuale tristeţi şi regrete…Dar unde ţi-a fost delicateţea şi grija pentru mine când ai fost cavalerul în armură pentru doamna vieţii tale, chiar dacă nu o ataca nimeni? De ce a trebuit sa specifici că te mulţumeşti şi cu puţinul palpabil care ţi se oferă? Puteai să faci asta fără a o spune, cât ţi se oferea…:) Sincer, am apreciat intr-un fel ca mi-ai spus povestea ta. Aş vrea să te pot ajuta în realizarea unei secvenţe oricât de mici din visul tău, oricât ar putea să-mi fie de greu. Doar să fii tu sigur că ştii ce vrei. Şi mai ales ce nu vrei. Da, am facut ceva paşi înapoi pentru că m-am simţit puţin atacată. Da, s-a pierdut ceva pe drum. E un mic regres şi în comunicare, din păcate. Nu am dorit nimic din toate astea. Nu am dorit nimic în plus. Am crezut doar că putem să ne bucurăm de ceea ce am avut, cu încrederea că nu ne vom pune, cu bună ştiinţă, unul pe altul în situaţii incomode.Nu ştiu cum voi continua, cum vom continua.Ştiu doar că am devenit amândoi suspicioşi şi e mare păcat de comunicarea pe care o aveam…Şi mai ştiu că încă mai am încredere…Claudia 🙂

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124