caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Povesti din ICQ

de (23-1-2006)

Aniversarea lui Alex

Incoming message
La un an dupa ce l-am cunoscut pe Mircea, tatǎl lui Alex, i-am declarat într-o searǎ pe când stǎteam lângǎ el: „Mi-e atât de dor de tine, chiar şi acum, când stau lângǎ tine, simt un dor enorm…” A zâmbit, i-a plǎcut, dar n-a zis nimic… Nu mi-a rǎspuns cu mare dragoste…. Au trecut zece ani de atunci… Alex are 4 ani… Stau lângǎ el culcatǎ în pat… Mǎ cuprinde în braţe, mǎ sǎrutǎ şi-l aud spunând: „Mi-e tare dor de tine, chiar şi acum când eşti lângǎ mine, mi-e dor de tine…” Am rǎmas şocatǎ… era fraza spusǎ de mine zece ani în urmǎ, tatǎlui sǎu… care n-a simţit nevoia sǎ mi-o spunǎ vreodatǎ.

Outgoing message

La mulţi ani pentru Alex!

Incoming message
Hai sǎ-ţi povestesc cum l-am aniversat… Au fost colegii lui de clasǎ cu care deja fac o gaşcǎ. Au stat ieri de la 11 pânǎ pe searǎ, au venit la ore diferite şi au plecat la ore diferite. Aşa cǎ plǎcerea primirii cadourilor a fost mai lungǎ, efuziunile sentimentale mai numeroase. Seara a apǎrut şi Olimpia, despre sosirea cǎreia nu-i spusesem în mod intenţionat ca sǎ mai aibǎ o surprizǎ. I-a adus un cadou care i-a plǎcut cel mai mult, un ceas de buzunar. Era în culmea bucuriei. Cândva i-a dǎruit cam asa ceva şi Ovidiu, poate chiar mai serios, un ceas cu busolǎ, prins doar într-o parte cu o cureluşǎ neagrǎ de piele, la capǎtul cǎreia era un accesoriu din metal care se prindea la pantaloni. Era de la o rudǎ plecatǎ de mult în America şi Ovidiu, pe când era îndrǎgostit de mine şi speram sǎ ajungem o familie, îl fǎcuse mai departe cadou lui Alex. Dar chiar în prima zi l-a luat într-o excursie şi a venit fǎrǎ el. Se întristase şi pentru ceas şi de ruşine faţǎ de Ovidiu cǎ n-a avut atâta grijǎ. Adevǎrul e cǎ şi mie îmi pǎrea rǎu, într-atât era de interesant. Îi povestisem Olimpiei despre caz iar ea a apelat la nişte prieteni de prin Europa drept care asearǎ bucuria a fost generalǎ.
Sau aproape…
Mircea nici n-a sunat mǎcar. Nici chiar bunicii ! Alex chiar m-a rugat sǎ nu-l sun eu pe Mircea: „Vreau sǎ vǎd de mǎ va suna sǎ mǎ felicite sau nu…” Dar înainte de culcare a mai întrebat, a câta oarǎ?, dacǎ nu cumva a sunat totuşi. Nu, nu sunase. Ştiam cǎ aşa va proceda. Îl rugasem încǎ de la Crǎciun sǎ dea ceva bani pentru a-i asigura lui Alex o vacanţǎ frumoasǎ, sǎrbǎtorile şi cadourile. I-am spus cǎ sunt în concediu fǎrǎ platǎ. Nu i-am cerut pensie alimentarǎ pentru cǎ face afaceri fǎrǎ acte şi nu aş fi câştigat nimic. A promis dar, ca de fiecare datǎ, nu şi-a respectat promisiunea. E unica armă cu care mă poate atinge. Îi merg bine afacerile, are bani, două maşini, apartament în oraş şi vilă la ţară. Îi arată lui Alex ce şi-a mai cumpărat, ce şi-a mai făcut, dar bani pentru întreţinerea lui nu dă. Doar aşa, din când în când, după cine ştie ce dispoziţie pe care o are… Încearcă să mă pună de fiecare dată într-o situaţie umilitoare, de a cerşi bani. Eu îi iau cu cuvinte dure şi cu trimiteri la lipsa lui de responsabilitate. Iar când îi dă, îşi arogă şi dreptul de a-mi controla viaţa până la “te-am sunat, unde erai?”
Cred cǎ ţi-am mai spus, Mircea iubea dragostea mea cǎtre el şi nu pe mine iar acum îl iubeşte pe copil tot cu o astfel de dragoste. Doar când are el nevoie. Într-o zi copilul l-a aşteptat sǎ vinǎ dupǎ cum îi promisese, pentru a merge la fotbal. Când l-am sunat sǎ aflu ce are de gând mi-a rǎspuns senin cǎ a bǎut o bere şi nu mai poate veni sǎ-l ia pe Alex. Locuieşte la trei staţii de noi, putea veni şi pe jos. Cum sǎ-i explic copilului lucrurile astea? Când vine povesteşte cum joacǎ el tenis la Bucureşti cu Nono, copilul prietenilor noştri, cât de bine se descurcǎ Nono şi totuşi cât de tare este el, Mircea… Cum merge cu Nono şi tatǎl acestuia la diferite distracţii… Eu îi fac semn sǎ tacǎ, el continuǎ cu ardoare sǎ povesteascǎ. Ştiu şi fǎrǎ sǎ mǎ uit la Alex ce se întâmplǎ cu el în acele momente. Ştiu cǎ nu va spune nimic, dar cǎ suferǎ din cauza asta, pentru cǎ tatǎl lui nu joacǎ şi cu el tenis. Cǎ acel copil joacǎ bine, cǎ el, Alex, nu ştie sǎ joace deloc, nu e chiar aşa de …şi tot asa….Dupǎ întâlnirile cu Mircea eu am de reparat greşelile lui şi mǎ doare pentru cǎ deşi e copil are un suflet mult mai înţelegǎtor. Simte când e minţit şi-mi spune: „el mǎ crede mic şi prostuţ”. Şi totuşi de fiecare datǎ când îl vede îi oferǎ atâta gingǎşie, mai cǎ nu i se agaţǎ de gât.
Mircea n-a sunat dar Alex nici nu mai întreabă. Are capacitatea de a se autoproteja, care îl ajută să depăşească asemenea momente, având încă puterea de a mă calma şi pe mine. Atunci când mă mai domină tristeţea mă îmbrăţişează şi mă sărută, rugându-mă să zâmbesc, zâmbind şi el, poate forţat, căci e trist şi el de fapt, şi asigurându-mă “vei vedea că totul va fi bine”. În asemenea cazuri mi-e ruşine de el pentru că eu trebuie să fiu mai presus de durerile mele, dar nu mereu îmi reuşeşte să fac faţă situaţiei.
Am remuşcǎri cǎ nu i-am ales lui Alex un alt tatǎ, dacǎ aş fi ştiut…

Outgoing message

Dar atunci ar mai fi fost chiar Alex?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193