caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

UN EXERCIŢIU DE COMUNICARE. QUI PRODEST?

de (7-8-2011)

Barcelona… Un oraş cu o personalitate fermecătoare, comparabil cu oricare altă capitală europeană, o destinaţie de vacanţă pe care aş recomanda-o, fără nici o reţinere, chiar şi celor mai cârcotaşi turişti. Oferă cu generozitate, dar şi cu multă pricepere administrativă, istoria celor peste două mii de ani de existenţă, precum şi realizările uneori incredibile ale mâinilor, minţilor şi nu de puţine ori a geniului acestor minunaţi oameni, catalanii. Oraşul mai oferă şi excelente mijloace de transport în scop de vizitare, cele atât de îndrăgite de turistul modern, gras, leneş, pretenţios, posesor însă al unei memorii fenomenale. Cea a camerei foto.

Cum nu mă abat nici un milimetru de la definiţie, timp de o săptămână, zilnic, de dimineaţă şi până după prânz, am hoinărit printre sutele de obiective demne de a fi vizitate, apoi, doborât de oboseală şi foame, m-am delectat într-unul din restaurantele din Port Vell (Portul Vechi) cu creaţiile bucătăriei mediteraneene.

Aşa era şi în acea după-amiază în care, aflat pe terasa unui mic restaurant, priveam cerul zdrenţuit de catargele ambarcaţiunilor din port şi îmi poleiam visele cu auriul unui nobil catalan pe care îl tratam cu veneraţia cuvenită. Eram, aş putea spune, aşa cum rareori ni se întâmplă în viaţă, între parantezele temporare ale stării de beatitudine (se poate interpreta!) care exclude, pe timp foarte scurt, inconvenientele cotidiene. Cu alte cuvinte, mă simţeam bine. Numai eu, fiindcă restaurantul, în ciuda eforturilor unui tânăr aflat la intrare şi care îmbia trecătorii să intre, era cam gol. La un moment dat însă, din restaurant a ieşit un om, nici tânăr, nici bătrân, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât. Dacă vi se pare că am descris-o pe vestita Mona Lisa, ei bine, adăugaţi la asta un zâmbet seducător, o gestică largă cu o irezistibilă putere de convingere şi folosirea cu abilitate a resurselor lingvistice, nu tocmai bogate, sau excesiv de gramaticale, a cam zece limbi.

Tânărul înainte amintit a primit o nouă sarcină şi a plecat să o rezolve, iar omul despre care vă povestesc, în cam douăzeci de minute, a reuşit să ocupe toate locurile de pe terasă. Reuşise să convingă un grup remarcabil de tineri americani, sau americanizaţi, care au comandat, evident, hamburgeri şi Coca-Cola, câteva doamne ceva mai în vârstă, părând a fi din Franţa după cum au băut apă plată cu lămâie şi atenţia cu care au controlat nota de plată, dar şi câteva familii uşor supraponderale, asta ca să mă menajez, bucuria oricărui lucrător în domeniu, adică oameni care atunci când se apucă de mâncat nu se opresc la lucruri nesemnificative.

Trebuie să recunosc, omul care făcuse acest exerciţiu mă încântase şi neliniştea unei conferinţe cam neglijate, dar aflată în viitorul nu tocmai îndepărtat, despre comunicare,  se transformase în interes şi căpăta chiar substanţă.

L-am abordat abia atunci când, mulţumit de lecţia pe care o dăduse tinerilor angajaţi, cei care acum se mişcau cu graţia şi viteza balerinilor chinezi care fac filme despre artele marţiale, îşi oferise un moment de respiro în care numai privirile fulgerau ordine, pentru noi de neînţeles. Am aflat că este patronul restaurantului, că se numeşte Guglliemo, ba chiar, am cunoscut-o şi pe distinsa sa mamă, care aflată la casă, urmărea cu străşnicie bunul mers al lucrurilor în toată întreprinderea. Ca să fiu sincer nici Guglliemo nu părea foarte în largul său în prezenţa mamei. Însă treburile în restaurant mergeau zbârnâind şi consumatorii erau mulţumiţi. Ceea ce, în fond, este singurul lucru important. Ne-am despărţit prieteni…

Imediat însă ce am ieşit pe portiţa grădinii starea de bine a sărit dintre parantezele temporare şi m-au cuprins nedumeririle.

În oraşul meu natal, aflat pe malul fluviului Dunărea, se află, păstrând proporţiile, o locaţie numită tot Portul Vechi. Un loc cenuşiu cu un istoric vag funcţional, dar niciodată estetic, iar acum trist şi fără viitor. De ce oare!? Apoi m-am gândit că, iată şi la noi sunt acum o mulţime de restaurante cu specific, bucătării diverse, unele chiar exotice, dar o cultură a întâlnirii la restaurant nu s-a format încă, iar oameni precum Guglliemo nu am văzut. Şi iar mă întreb: de ce oare…

Aşa cum v-am spus, parantezele în care viaţa pare o poveste frumoasă spusă la gura sobei sunt extrem de puţine, iar în timp, ce să mai vorbim…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.221.9.6