caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Împărţirea Poloniei: mitologie identitară şi fapt istoric (IV): splendoarea şi provocările Vârstei de Aur

de (7-8-2011)


Ultimele decenii ale secolului al XIV-lea şi începutul celui următor marchează în istoria europeană începutul epocii premoderne, o perioadă de tranziţie prin excelenţă, pentru care terminologia de compromis destinată să întrunească acordul specialiştilor interesaţi în decriptarea sensurilor sale corespunde unei realităţi în care manifestări şi atitudini proprii Evului Mediu coexistă cu factori catalizatori ai transformărilor care vor genera în ultimă analiză apariţia lumii moderne. Pentru exegeţii literaturii şi artei, momentul este unul privilegiat prin excelenţă, datorită transformărilor pe care difuzarea inovaţiilor Renaşterii italiene la nord de Alpi şi revoluţia culturală pe care a reprezentat-o tiparul le-a determinat la nivelul conştiinţei individuale şi colective a contemporanilor[1]. Studiile de istorie economică se raportează la această perioadă ca la o primă manifestare a unei globalizări avant la lettre, survenită odată cu descoperirile geografice şi cu impactul acestora asupra schimburilor. Din punct de vedere confesional, istoricii bisericii vorbesc despre un timp al modificărilor structurale a pietăţii, mai sensibilă la predica în vorbită şi mai personalizată, preliminând acea creştinare profundă a societăţii occidentale cu care s-a identificat Reforma în ambele sale accepţiuni. Eşafodajul instituţional a trebuit să facă faţă la rândul său unei serii de provocări, jurisdicţia medievală aproximativă şi cutumiară făcând loc controlului etatic efectiv asupra teritoriului, exercitat prin intermediul unei birocraţii specializate şi funcţionând în virtutea unor acte normative. Revirimentul demografic şi expansiunea urbană pe care a cunoscut-o Europa de Nord-Vest, a avut efecte indirecte asupra evoluţiilor din proximitate, unde interesul pentru producţia de cereale destinate unor pieţe în creştere constantă determină trecerea la aşa-numita a doua iobăgie de la est de Elba, materializată printr-o exploatare mai riguroasă a domeniului nobiliar şi prin reglementări mai stricte a raporturilor cu populaţia rurală[2]. Dacă disponibilitatea pentru inovaţii şi o evoluţie administrativă relativ lineară au asigurat statelor teritoriale din vestul vechii christianitas poziţia de centru în economia-univers de care vorbesc unii autori, periferia sa răsăriteană a cunoscut o cale proprie de dezvoltare, cu similitudini în plan cultural, dar diferită în privinţa recalibrării instituţionale şi a relaţiilor stat-societate. Cercetările ultimelor decenii vin să nuanţeze prejudecata care plasa experienţele cunoscute de comunităţile central-europene într-o poziţie de inferioritate, reevaluând speculaţia teologică husită sau reflecţiile despre libertate şi rezistenţă la eventualele abuzuri ale puterii, proprii elitelor sociale şi intelectuale maghiare şi poloneze. Această serie contradictorie de similitudini şi diferenţe este ilustrată mai ales de istoria celui mai întins stat european al vremii, Polonia-Lituania.

Renaşterea, Reforma şi Europa iagelonă

Succesele militare şi diplomatice repurtate de Polonia primei generaţii de suverani Iageloni a transformat uniunea guvernată nominal de aceştia într-un exemplu de succes pentru naţiunile vecine, mai exact pentru categoriile sociale care se defineau ca atare şi urmau o conduită politică inspirată de solidarităţi corporative. Dinaştii polono-lituanieni sunt chemaţi să ocupe tronul Boemiei de către exponenţii naţiunii cehe, reuniţi în Dieta de la Caslav[3], iar după dispariţia regelui Vladislav Iagiello, scena politică a Poloniei este divizată între susţinătorii uniunii dinastice cu Cehia şi loialiştii Sfântului Scaun, conduită care servise la restaurarea unităţii Poloniei,, care ajung să propună în contrapondere uniunea cu Ungaria şi implicarea în cruciada antiotomană. Adevăratul decident politic continuă să fie şleahta, ansamblul nobilimii poloneze, iar poziţia sa va fi consolidată obiectiv de situaţia precară a puterii centrale, obligată să apeleze frecvent la convocarea Dietei. Regenţa cardinalului Olesnicki şi domnia regelui Cazimir al IV-lea şi a succesorilor săi imediaţi au reprezentat momentul în care libertăţile nobilimii, exercitate în virtutea cutumelor medievale, încep să fie codificate prin reglementări ale Seimului. Polonia cunoaşte în această primă etapă a Vârstei de Aur evoluţia pe care o înregistrase naţionalismul nobiliar maghiar, trecerea de la invocarea unei legitimităţi istorice, din poziţia de fondatoare a patriei, la consemnarea ei în acte juridice[4]. Sentimentul identitar al polonezilor, ilustrat în dimensiunea sa etnică de expresii medievale, dobândeşte o dimensiune socială şi politică, fiind asumat de categoriile sociale cu un statut distinct, reprezentate în adunările consultative şi dispunând de puterea efectivă la nivel local. Cei care dădeau expresie acestor atitudini în elaborate istoriografice şi juridice erau intelectuali formaţi la universităţile europene, familiarizaţi cu idealul clasic de antichitatea polisurilor greceşti şi mai ales a Romei republicane, dispuşi să transplanteze discursul despre tiranie şi libertăţile cetăţeneşti în realităţile ţării lor şi în serviciul cauzei proprii. În plan concret, triumful abordării şleahtei în privinţa gestionării treburilor publice coincide cu singura încercare de consolidare a puterii regale aparţinând unui suveran Iagelon, rămasă la nivelul unui proiect, cu care s-a identificat impopularul rege Jan I Olbraht. Seimurile convocate în anii scurtei sale domnii au însemnat reafirmarea interdicţiei de a se introduce noi impozite fără consultarea Dietei, imunitatea juridică a celor de condiţie nobilă şi dreptul acestora de a alege suveranul[5]. Punctul culminant al procesului de cristalizare a unei identităţi corporative a suprastructurii sociale a Poloniei este afirmarea egalităţii juridice a nobilimii, la Seimul de la Piotrokov din 1499. Eşecurile suferite de rege în plan extern, mai ales în ceea ce priveşte capitalizarea iniţiativei cruciate din 1497, au însemnat şi eşecul oricăror încercări de consolidare a funcţiilor puterii executive, în accepţiunea sa occidentală a monarhiei centralizate.D isponibilitatea suveranilor Poloniei de a satisface exigenţele supuşilor i-a transformat în candidaţii ideali la succesiunea regatelor vecine, la concurenţă cu cei care puteau invoca o succesiune legitimă sub aspect medieval. Domnia lui Jiriz Podiebrad în Boemia şi războiul civil dintre husiţi şi catolici a fost urmată de alegerea ca rege a lui Vladislav Iagiello, iar adaptarea sa la pretenţiile nobilimii i-a asigurat şi succesiunea regelui Matya Corvinul în Ungaria în 1490. A luat astfel naştere aşa-numita Europă iagelonă, entitate politică virtuală în care statele apostolice aflate la frontierele răsăritene ale Imperiului Romano-German erau conduse de suverani aparţinând aceleiaşi familii, guvernând în acord deplin cu supuşii lor şi cu respectarea strictă a libertăţilor şi tradiţiilor celor guvernaţi. Scrisul istoric tradiţional a creat o imagine depreciativă acestor regimuri, subliniind mediocritatea regilor şi incapacitatea statelor de a face faţă ameninţării otomane sau crizelor religioase şi sociale din interior. O abordare mai nouă propune evitarea paradigmelor statului centralizat clasic, de inspiraţie franceză şi consideră dialogul dintre putere şi societate specific regimurilor iagelone o cale viabilă de dezvoltare, preliminând libertăţile civice moderne[6], iar eşecul de ultim moment al acestei structuri policentrice drept rezultatul ingerinţelor externe. Această din urmă interpretare se dovedeşte aplicabilă evoluţiilor confesionale şi culturale, lipsa capacităţilor coercitive ale statului fiind în măsură să asigure o remarcabilă circulaţie a ideilor. Fenomenul este recognoscibil în atitudinile clerului polonez de la mijlocul secolului al XV-lea, manifestând simpatii pentru Conciliul de la Basel sau pentru tezele husite, dar mai ales odată cu apariţia curentelor protestante, care găsesc numeroşi adepţi în cadrul elitei polono-lituaniene. Contactele culturale cu lumea germană asigură difuzarea ideilor luterane în Prusia Regală, devenit majoritar în marile oraşe, iar calvinismul va găsi în familia Ragivil protectori statornici în faţa represaliilor la care îndemna ierarhia catolică, animată de zelul restaurator al reformei catolice posttridentine.. Unii intelectuali şi prelaţi polonezi devin adepţi ai unor curente radicale, inspirând şi interesante speculaţii şi proiecte politice, în care este implicată episodic şi Moldova ortodoxă[7]. Imaginea unei Polonii tolerante, solitară într-o Europă a rugurilor, pe care unii autori au privilegiat-o, nu corespunde întrutotul realităţii, iar dovezi î nacest sens sunt oferite de înseşi evoluţiile interne din secolele următoare. Incapacitatea administrativă a privat statul şi biserica de resursele necesare unei reprimări eficiente a actelor de disidenţă, iar succesul acestora s-a datorat şi suprapunerii opţiunii confesionale pe falii preexistente ale societăţii, de ordin social sau etnic. Odată cu instituţionalizarea noilor alternative teologice şi cristalizarea unor iniţiative de prozelitism, au loc reacţii din partea structurilor confesionale tradiţionale, catolice şi ortodoxe. Chiar dacă gradul de evoluţie al instituţiilor şi pluralismul puterii publice nu au permis concretizarea unor iniţiative de confesionalizare pe care le regăsim în spaţiul german sau anglo-saxon, publicistica perioadei oferă expresii ale unor reacţii de diferenţiere exclusivistă în raport cu alteritatea şi o mai strictă observaţie a disciplinei religioase. Din perspectiva politicilor publice, reglementările Seimului au căutat să menţină un echilibru relativ între libertăţile tradiţionale şi pacea internă, similar cu compromisul reprezentat de Transilvania secolului al XVI-lea. Pentru evoluţia statului, pluralismul religios suprapus peste cel politic ridica noi obstacole pentru eventuale iniţiative reformiste, singura chestiune în care se va putea obţine acordul societăţii fiind celebrul ne varietur, proclamat de Seim în prima jumătate a secolului al XVI-lea, idee materializată la nivel politic prin statuarea lui liberum veto, care dădea posibilitatea oricărui deputat să blocheze hotărârile Seimului, acestea putând fi adoptate numai cu votul unanim al participanţilor.

Proiecte grandioase şi performanţe mediocre

Capacitatea Europei Iagelone de a dezvolta iniţiative politice viabile îşi va arăta limitele în anii imediat următori apariţiei sale. Speranţele celor care apreciau că suveranii statelor central-europene vor putea mobiliza forţele acestora în serviciul unei cruciade de succes, se vor risipi în 1497, odată cu sfârşitul dezastruos al expediţiei poloneze din Moldova, când cruciaţii interesaţi de achiziţii teritoriale vor fi învinşi de fostul apărător ortodox al crucii, Ştefan cel Mare al Moldovei, acum un membru activ al coaliţiei tătaro-moscovite. Chiar dacă teritoriul aflat sub guvernarea nominală a regilor Iageloni a fost mai vast decât cel controlat vreodată de ramura austriacă a Habsburgilor, iar eşafodajul social-politic al regatelor dovedeşte destule similitutini, funcţionalitatea acestei entităţi  nu a egalat nici măcar performanţele contestate ale Casei de Austria. Explicaţiile sunt de căutat în primul rând în lipsa unei baze economice a puterii de stat, dinaştii lituanieni fiind lipsiţi de venituri comparabile cu cele produse de minelor din Tirol sau resurselor nelimitate ale posesiunilor spaniole din Lumea Nouă. Existenţa cotidiană a suveranilor şi a Curţii sale depindeau de votul adunărilor de stări, iar acest tip de relaţie s-a tradus în dispreţul pe care magnaţii maghiari şi cehi îl nutreau pentru bonomia suveranului lor polonez[8], sau în ostilitatea pentru succesorul său Ludovic II, socotit un auxiliar al intereselor germane. Concentrarea de forţe realizată în jurul Poloniei a generat mefienţa actorilor politici din proximitate, iar incapacitatea sa politică a oferit prilejul formării unor alianţe ostile, pe baza unor proiecte de divizare a teritoriului acesteia. Dacă la frontierele vestice, acţiunile Ordinului Teuton, care supravieţuia în Prusia Ducală se vor limita la conflicte jurisdicţionale şi la angajamente militare episodice, Lituania se confrunta cu concurenţa Moscovei lui Ivan al III-lea şi Vasili al III-lea, în măsură să-i dispute supremaţia în lumea rusă. Dinamica militară a celor două războaie a fost defavorabilă Marelui Duce, chiar în condiţiile în care acestadin urmă devenea rege al Poloniei şi dispunea de suportul mai mult sau mai puţin eficient al supuşilor săi, dar importantă pentru evoluţia acesteia din urmă este legitimarea ideologică la care au făcut apel inamicii săi. Marele Cneaz a invocat în serviciul cauzei sale vechea libertate a cnezilor de a-şi alege suveranul[9], consfinţită şi de privilegiul acordat de regele Vladislav Iagiello în 1434 boierilor ruteni ortodocşi. Această retorică a convins largi categorii ale elitei cneziale ruse, ofensiva forţelor moscovite fiind precedată de implozia poziţiilor Lituaniei, care pierdea teritoriile dintre Dvina şi Nipru. Situaţia a putut fi salvată datorită activizării unor loialişti ortodocşi, care sub conducerea hatmanului Konstantin Ostrogski, eroul naţiunii bieloruse, vor opri pentru o vreme ofensiva moscovită, odată cu victoria de la Orşa, dar pierderile teritoriale şi permanentizarea stării de război vor vulnerabiliza constant poziţia partenerului răsăritean al commonwealth-ului. Dacă pericolul difuz de la frontierele răsăritene nu determina o implicare prea activă a Poloniei propriu-zise, existenţa unui inamic comun aducea în actualitate o alianţă a Habsburgilor cu Moscova, avută în vedere şi în perspectiva unei eventuale cruciade. Ideea parteneriatului ruso-german, destinat să anihileze Polonia, îşi făcea intrarea pe agenda diplomatică a Europei Centru-Orientale. Cercetările în arhivele germane par să sugereze existenţa unui proiect de împărţire a Poloniei pe durata tratativelor dintre Ivan al III-lea şi împăratul Frederic al III-lea, la iniţiativa acestuia din urmă, dar o astfel de propunere s-a conturat explicit o generaţie mai târziu, odată cu încercarea lui Maximilian I de Habsburg de a încercui statele iagelone. Conform propunerilor sale, Moscova ar fi urmat să anexeze teritoriile Lituaniei,[10], urmând ca Polonia să fie integrată în posesiunile Imperiului. Chiar dacă asemenea planuri nu s-au concretizat, persistenţa lor ilustrează încercările actorilor politici de a concilia interesul propriu cu exigenţele unei lumi în schimbare. Reluarea ofensivei otomane va însemna sfârşitul proiectului politic iagelon, Ungaria îşi va încheia existenţa distinctă odată cu înfrângerea de la Mohacs, iar Boemia va reveni în sfera de influenţă a lumii germane prin intrarea sub autoritatea Casei de Austria. Polonia-Lituania vor avea să facă faţă presiunii Moscovei lui Ivan al IV-lea, aureolată de cucerirea hanatelor de pe Volga şi dispusă să-şi reia planurile de expansiune în zona Mării Baltice. Înfrângerile suferite de Lituania au determinat intensificarea negocierilor dintre Seimurile celor două ţări, finalizate cu stabilirea unei noi uniuni, proclamată la Seimul comun de la Lublin. Noul stat, Rzecz Pospolita Polska, o republică aflată sub conducerea unui suveran ales, reafirma caracterul autonom al celor două componente ale sale, dar consemna superioritatea efectivă a Poloniei în raport cu Lituania. Aceasta din urmă pierdea o parte a teritoriilor rutene în favoarea Poloniei, ca şi statutul ducal, autonomia sa internă fiind menţinută la nivelul câtorva instituţii distincte. Soluţia a asigurat o mai bună coordonare a poziţiilor în gestionarea politicilor din est, dar elita nobiliară lituaniană a resimţit această serie de cesiuni ca pe o  degradare a statutului iniţial şi a susţinut cu ocazia celor două interregnuri provocate de stingerea dinastiei Iagielo chiar alegerea ca rege a ţarului sau a fiului acestuia. Ideea a captat interesul lui Ivan Groznîi, dar concretizarea ei nu s-a putut realiza datorită incompatibilităţii instituţionale dintre cele două state. Activizarea procesului de integrare a salvat pentru moment cele două ţări, dar reacţiile pe care le-a declanşat au evidenţiat mai curând dificultăţile care inhibau astfel de iniţiative.

[1] Pentru o trecere în revistă a paradigmelor renascentiste şi o discuţie asupra precedentelor medievale, vezi Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, Bucureşti, 1995, vol. I, passim.

[2] Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Bucureşti, 1985, p. 32-36.

[3] Frantisek Smahel, Husitska revoluce, vol. II, Praha, 1991, passim.

[4] Florian Dumitru Soporan, Naţiunea medieval în Europa Centrală şi de Est, secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 2008, p. 421.

[5] Norman Davies, History of Poland, Oxford, 1981, p. 96.

[6] A. Evans, Felix Austria, Bologna, 1999, p. 25-28.

[7] Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova în secolul al XVI-lea, Oradea, 1996, p. 89-94.

[8] Engel Pal, The Realm of Saint-Stephen, London, 2002, p. 392.

[9] Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 78.

[10] Elena Cazan, Austriecii şi otomanii la Dunărea Mijlocie, Bucureşti, 2002, p. 23.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.91.58