Dumitru Sinu – nea Mitică pentru cei apropiaţi, face parte din categoria de români emigranţi aparţinând primului val de după instaurarea „ciumei roşii”, cum i se mai spune comunismului, în România, părăsind ţara definitiv în anul 1948. A avut curajul să emigreze şi să-şi încerce norocul traversând Europa şi răzbătând spre continentul nord-american prin Iugoslavia lui Tito, cu o “escală” în Italia, urmată de un “popas” în Franţa, ca mai apoi să ţintească spre Canada şi în sfârşit, să-şi împlinească visul pe pământul Statelor Unite ale Americii.
Trăind intens o viaţă neobișnuită, cu furtuni de vise împletite din dorinţe şi bucurii adunate în cupe de suflet, cu prietenii de cele mai multe ori trainice dar pe alocuri și cu unele ce s-au dovedit a fi alunecoase, a izbutit în permanenţă să înveţe câte ceva, cu atât mai mult cu cât a avut abilitatea de a strânge în jurul său o mulţime de oameni valoroşi şi de prieteni adevăraţi, despre care mi-a vorbit pe parcursul multora din întâlnirile noastre.
„Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi!”
Pentru că sita minţii lui ascuţite a cernut necontenit grâul de neghină, în fiecare dintre cei din anturajul său a văzut ceva bun și a uzat în permanență de precizia balanţei sufletului său în aprecierea valenţelor spirituale, socio-umane şi profesionale ale celor cu care lega prietenie.
De fapt, nea Mitică nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: „Să stai în preajma unui om doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are sâmbure în ceea ce spune, lasă-l acolo unde l-ai găsit!”. Şi bine-a grăit cu înţelepciunea-i neaoşă românească nea Niculiţă, bunicul din împrejurimile Sibiului, de care Mitică Sinu îşi aminteşte cu mare drag şi acum, la anii senectuţii!
Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi astfel nea Mitică a devenit persoana care-i analiza foarte atent pe cei cu care intra în contact până să le acorde credit şi să-i alăture cercului său de prieteni. Cunoscându-i această deviză, pe când era la Montreal, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: „Vino să-ţi prezint un om cult!” Și i l-a prezentat pe Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
„Păi ce eram noi fără greci?”
„Era într-adevăr un om citit” – îmi povesteşte nea Mitică şi pe faţa lui luminată se vedea clar admiraţia pentru preţiosul său prieten. „Îţi vorbea ore în şir despre un singur om. Cunoştea istorie, filozofie şi literatură din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îţi vorbea despre alte naţii şi era întrebat ce poate spune despre greci, sărea în picioare şi striga: Păi ce eram noi fără greci? Începea apoi să vorbească despre greci cu o pasiune ieşită din comun…” Nea Mitică şi-a continuat neobosit povestea despre un om care, toată viaţa lui studiase, fără doar şi poate, tot ce ţinea de această ţară, Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costică Vâlceanu vorbea cu o uşurinţă de nedescris despre toţi corifeii spiritualităţii greceşti, despre învăţaţii care au amprentat puternic cultura şi ştiinţa întregii lumi: „Îi ştia pe toţi – zâmbea nea Mitică povestindu-mi cu un har care efectiv mă fascina -, Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-şi statutul de adevărat erudit”.
Ascultându-mi prietenul mă întrebam, într-adevăr precum eroul povestirii sale: Păi ce eram noi fără greci?!
„Cum poţi să stai liniştit când vezi că se trage în obrazul lui Hristos?”
Spre deosebire de majoritatea refugiaţilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costică Vâlceanu se diferenţia de aceştia nu numai prin imensul bagaj de cunoştinţe pe care-l deţinea, ci şi printr-un lucru care, contextual, părea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care, românii din Montreal nu-l prea agreau pe Costică Vâlceanu. Înainte să vină în Canada fusese în Spania şi în Franţa. Se dusese să lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemaţi susţinătorii din întreaga lume ca să apere comunismul. „Ion I. Moța, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail și Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului”, a continuat prietenul meu relatarea, fără să clipească. „Cum poţi să stai liniştit când vezi că se trage în obrazul lui Hristos? – aceasta era deviza înfocaţilor luptători împotriva flagelului comunist.”
„Cum ai devenit dumneata comunist?”
Într-una din zile, soţia lui nea Mitică, simpatica şi distinsa doamnă Nicole, încercând să găsească o explicaţie a afinităţii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat cu toată sinceritatea : „Cum ai devenit dumneata comunist?” Fără ezitări, fără complexe de niciun fel, acesta i-a răspuns cu calm: „M-am săturat să o văd pe mama lucrând la boieroi. Mama săpa pământul la boieri. Când am ajuns însă la liceu, deja dădeam ore în particular la copiii boierilor şi de atunci, mama nu a mai săpat niciodată decât grădina noastră”.
Ajungând în Canada, domnul Vâlceanu a continuat să dea meditaţii, printre elevii săi numărându-se şi copiii lui Nichita Tomescu.
„Dar nea Costică, de ce îmi ceri aşa mult?”
Cine era Nichita Tomescu? Am făcut cunoștință cu el în relatările anterioare. În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent- Ferrier se desfăşura prima adunare generală a Asociaţiei Române din Canada (ARC), creată în scopuri cu precădere culturale şi de conservare a identităţii etnice a românilor emigranţi din acea parte a lumii; printre membrii fondatori ai acestei asociaţii se afla şi Nichita Tomescu, alături de nume de marcă ale diasporei româneşti din Canada, ca: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana ( prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitică), Nick Florescu, Ion Ţăranu şi alţii. Tomescu, la acea dată făcea parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
Relatându-mi episodul acesta, nea Mitică şi-a amintit un pasaj din „istoria” lui Costică Vâlceanu: întruna din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasă pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: „Dar nea Costică, de ce îmi ceri aşa mult?”. Aici nea Mitică a făcut o scurtă pauză şi zâmbind cu subînţeles a continuat: „Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, deşi era un erudit prin excelenţă, dar sub nici o formă nu-şi vindea ieftin vastele-i cunoştinţe!” Acesta fusese miezul răspunsului la întrebarea ce i-o adresase Tomescu…
Scriitor de cancelarie!
„Ocupaţia de bază a lui Costică Vâlceanu, principala lui sursă din care îşi câştiga existenţa la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta – a continuat istorisirea simpaticul meu prieten -, nea Costică scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat apoi că cele mai reuşite articole semnate de omul cu cea mai importantă funcţie din administraţia provinciei canadiene le scria Vâlceanu. Vorbea şi scria într-o franceză impecabilă, era un desăvârşit mânuitor al condeiului şi alături de inteligenţa-i strălucitoare, talentul în ale scrisului l-a făcut celebru în înaltele cercuri ale intelectualităţii canadiene.
„Cum să te las acum să mergi singur acasă?”
Mitică şi Nicole Sinu erau printre puţinii prieteni adevăraţi ai lui Costică Vâlceanu; acesta îi vizita mereu pe cei doi, aveau păreri comune şi se simţea bine în această familie; de fiecare dată se juca cu Sandra, fiica celor doi, pentru că iubea foarte mult copiii. Nici nu simţeau cum se scurgeau orele din clepsidra fermecată a timpului petrecut împreună; povesteau vrute şi nevrute şi depănau amintiri la nesfârşit.
Pe atunci, nea Mitică îl însoţea pe Vâlceanu în drumul spre casa acestuia şi continuau să povestească… Amândoi adorau plimbările pe jos şi discuţiile care se desfăşurau pe fondul unei prietenii deosebite. Când ajungeau în faţa casei lui Costică acesta îi spunea: „Cum să te las acum să mergi singur acasă? Hai că vin şi te conduc!” Şi aşa se conduceau unul pe altul până terminau de discutat subiectele captivante pe care le abordau.
În lumea nouă de peste ocean, unde prima aspectul financiar al existenţei umane, nu mulţi erau cei care savurau cuvintele şi erudiţia lui nea Costică Vâlceanu. Cu toate că erau pline de miez…