caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cutia Pandorei



 

Editie de weekend

de (15-7-2005)

Rubrica: Mr Hyde Park
Artcol: Hold-up pe strada Razoarelor, colt cu Uzinei
Autor: Gabriel ANDRONACHE

Ioan T. locuieste intr-un oras in care nu cunoaste mai pe nimeni. E orasul in care a facut facultatea si in care a ramas in virtutea unei inertii paguboase, ideea de a se reintoarce in oraseul natal parandu-i-se din start una de neacceptat. Pe langa alte satisfactii marunte oferite de catre metropola, cea a plimbarii pe strada fara a fi nevoit sa salute vreun cunoscut la fiecare cinci minute era una adorata de catre prea putin sociabilul Ioan T. In valurile de necunoscuti care se revarsau pe la intersectii, Ioan T. se simte ca pestele in apa.

Nimeni nu-l opreste pentru a-l intreba daca s-a insurat sau nu, unde lucreaza, ce salariu are, de ce s-a ingrasat sau de ce i s-a rarit parul. Exista o savoare a posturii de incognito pe care Ioan T. o cunoaste foarte bine si o degusta voluptuos in fiecare zi rezervata iesirilor in oras. Se strecoara prin multime, traind satisfactiile pe care doar anonimatul ti le poate rezerva. Tihna lipsei de identitate i-a fost insa intrerupta in timpul unei banale schimbari a sensului de mers, de pe strada Razoarelor pe aleea Uzinei.

Ioan T. se afla la mijlocul promenadei, zornaindu-si absent maruntisul din buzunare, cand in fata sa a rasarit brusc, ca o tinta la un concurs de tir, Veronica V., cea mai antipatica fata din clasa de liceu. Uratica, uscativa, tocilara si cicalitoare, Veronica V. fusese premianta clasei, laureata la diverse olimpiade pe tara, febletea profesoarelor de chimie, fizica si franceza, sefa de clasa, presedinta organizatiei UTC din liceu, membra a numeroase cercuri de tot soiul, de la arheologie pana la astronomie, prim solista in corul scolii, mana dreapta a dirigintelui, indeplinind tot felul de alte functii despre care Ioan T. chiar nu mai reusea sa-si aminteasca.

Radioasa, Veronica V. l-a prins de brat pe ursuzul trecator Ioan T., sfichiuindu-i obrazul cu inevitabila intrebare:
” – Ce mai faci tu, mai Ioane?”
Ioan T. a fost atunci impresurat de ganduri buimace. „Chiar, ce mai fac eu, Ioan T., elevul indolent din ultima banca de la perete, cel care juca alba neagra cu blacheurile de pantofi in orele de germana, care ramasese corigent la fizica, matematica si chimie in clasa a douaspea, care nu avusese nici o iubita in liceu, care bea lichior de menta in parcul din spatele Gradinii de Vara, chiulind de la orele de Cunostinte Social-Politice, care nu si-a vazut decat de doua ori profesorul de desen tehnic, care avea voce de magar anemic, care mereu isi facea pierdut carnetul de note, care nu stia sa deosebeasca mojarul de pistil, care mazgalea bancile cu interjectii obscene, care sparsese tabla cu o minge de handbal, care…”

Ce sa raspunda decadentul Ioan T. multilateral dezvoltatei Veronica V., dupa 15 ani de absenta? O privea usor incruntat, pregatit pentru un raspuns ca o rafala de pistol automat: „Ce sa fac? Nu m-am insurat, n-am casa, n-am masina, n-am serviciu, n-am afaceri, n-am cont in banca.” Insa dincolo de pupilele dilatate de curiozitate ale Veronicai V, Ioan T. sesiza un intreg consiliu profesoral cu urechile ciulite. Asa ca spuse, abia soptit: ” – Ma confundati, dra. Eu nu sunt Ioan”

…Si porni mai departe, in imperturbabila sa plimbare, neindraznind sa mai priveasca in urma, spre un monument viu al succesului.

————————————
Rubrica: Limba soacrei
Articol: Indiferenta sau rautate?
Autor: Venera DUMITRESCU STAIA

Ca de obicei la prima ora a diminetii ma aflam „la fereastra deschisa spre lume” a televiziunii canadiene în paralel cu cea a BBC, asa cum am trait si tragedia din 11 Septembrie 2001, apoi de la Madrid în 2004 si restul…toate m-au afectat profund, fiind vorba de oameni nevinovati care mor din pricina unor SCELERATI si fara DUMNEZEU.

Am ramas înmarmurita de catastrofa repetata si la Londra, tocmai când cu o zi înainte londonezii se bucurau în Trafalgar Square…N-am vizitat niciodata Londra, dar cunosc metropola si restul, inclusiv civilizatia si Monarhia care m-au pasionat si ma pasioneaza. N-am sa înteleg niciodata de ce oamenii pot fi atât de înraiti, ramânând indiferenti sau chiar bucurându-se când moare si „capra vecinului”? De unde atâta invidie, rautate, indiferenta, si nu în cele din urma razbunare fata de un popor civilizat si demn? Oare sunt pe Pamânt mai multi RAI decât BUNI? Personal am ajuns la concluzia ca DA|

Avem, proverbe din popor care confirma adevarul, printre care „Omul si prietenul la necaz si nevoie se cunosc” sau „Fereste-ma Doamne de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur” si câte altele…Personal pot spune ca, „cu cât am cunoscut mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult animalele”. Multi, foarte multi nu se mai conduc dupa vechile precepte morale si umanistice, care se imprimau copiilor din primii ani ai vietii de catre parinti, continuându-se cu scoala si apoi societatea – toate acestea au disparut, educatia fiind axata pe tehnica si o libertate gresit înteleasa, dar de OBLIGATII si DATORII nu pomeneste nimeni.

Unde a disparut deviza Frantei, deoarece la ea ma refer, care striga sus si tare LIBERTÉ, EGALITÉ, FRATERNITÉ? Vorbe goale. În special poporul francez, sa le zicem „de souche”, în frunte cu actualii guvernanti, care chipurile, de parada, au participat la evenimentele petrecute acum 60 de ani, „înflacarati” de multumirile aduse americanilor si englezilor, cei care i-au salvat de sub cizma hitlerista, au reusit sa influenteze francezii împotriva poporului american, antiamericanismul francezilor, cu oarecari mici exceptii, devenind pur si simplu un flagel, care poate fi usor vazut, aproape în toate emisiunile televizate, fara ca realizatorii sa se gândeasca la repercusiunile grave ce pot avea loc în timp…

Indiferenta mediilor de informare franceze, rautatea, cinismul, perfidia, invidia create datorita dezinformarilor, au reusit sa creeze în Franta o atmosfera malefica. Multi actori, comici sau cântareti francezi de renume care-si petrec vacantele în Canada sau participa la diverse spectacole multiculturale si multietnice, recunosc aceasta discriminare a francezilor, fata de cei care sunt mai buni sau au alta „culoare” decât a lor.

Cunosc Parisul si Franta anilor ’20, datorita unor membri ai familiei care au trait acolo pâna au murit, caracterizându-i ca pe un popor îngâmfat, egoist, respîngând tot ce nu era „francez de souche”, restul considerându-i inferiori. Cu toate acestea, am dorit sa vizitez Parisul, primordial mormintele familiei, vis realizat în 1994, pentru a vedea pe viu cele citite, auzite si învatate în scoala…În prezent, cu oarecari exceptii, îmi repugna o revizitare.

———————

Rubrica: Marja de eroare
Articol: Cum sa fii student in Romania!
Autor: Ghita PETRUS

Daca nu faci parte din Clanul Studentilor ai caror parinti au un cont prin Elvetia, Seychelles sau daca unul din parintii tai nu e demnitar ori prin vreun partid, trebuie sa te descurci de unul singur. Asa ca pentru a deveni student trebuie urmati cativa pasi. Primul scenariu e acela in care faci parte din categoria amintita mai sus. Adica ai niste parinti cu buzunarele mai mari decat P.I.B-ul Romaniei din ultimii ani. Pasii care trebuie urmariti sunt destul de usor de prezis.

Te prezinti la examenul de bacalaureat, doar asa de forma. Membrii comisiei de examinare si-au primit micile lor „atentii”. Mai apoi iti depui dosarul la facultatea (de preferat Dreptul sau Stiintele Economice) pe care vrei sa o urmezi. Decanul joaca tenis cu tata, asa ca admiterea e floare la ureche. La 1 octombrie te prezinti (daca poti sa te trezesti) sa iti cunosti colegii. Oricum nu va veti revedea curand. In timpul anului scolar mai dai pe la facultate, sa incerci sa epatezi si tu putin. Nu de alta, dar cui te mai lauzi ca ti-a luat tata ultimul tip de Ferrari?

Mai arunci in stanga si-n dreapta niste bani, sa iti mai „castigi” niste prieteni si totul e o.k. Nu te intereseaza pe tine de materii, de seminarii sau alte proiecte. Doar ai platit sa intri la facultate. In sesiune, intre doua party-uri, mai dai si pe la examene cat sa nu uite cum arati profesorii pe care i-ai platit.

Poate te confunda si, Doamne Fereste sa trebuiasca sa dai examenul in toamna. Ai pregatit o vacanta in Grecia cu fotomodelul pe care l-ai agatat ultima data in discoteca. Acesta e primul scenariu, destul de usor de imaginat.

Celalalt caz e acela in care faci parte din cealalta categorie, a celor “mai putin fericiti” si te trezesti ca in ziua examenului tu nu ai bani nici macar de tren sa mergi la examen. Asta da incurcatura. Sa recapitulam putin cum ai ajuns aici. Ai inceput clasa a-XII-a ca orice alt elev. Unul din parinti a plecat in Spania la cules de capsuni si…capsunar s-a facut. Nici o sansa sa se mai intoarca. A gasit „o partida mai buna”.

Deci, ca o prima observatie, viata e un meci in care fiecare cauta o partida cat mai buna. Nu conteaza din ce joc faci parte. Asa ca ai ramas de unul singur. Celalalt parinte a plecat si el. Doar nu era sa stea sa mai aiba grija de tine. Ai 18 ani, asa ca te descurci singur. Ajungi sa dai si bacalaureatul. Fara ajutor din partea nimanui, pentru ca nu ti-ai permis sa iei nici macar o meditatie. Un plus pentru tine. Nu ai incurajat mita. Inca mai crezi in valorile morale ale societatii.

Increzator in tine, dupa ce ai promovat examenul de bacalaureat, te pregatesti pentru examenul de admitere la facultate. Esti sigur ca faptele tale vor face o diferenta. La examen nu a fost greu, doar ca nu prea esti sigur pe tine.

1 octombrie. Esti student si esti mandru de acest lucru. La inceput va fi mai greu, pana te acomodezi cu noii colegi. Trebuie sa te pui cu burta pe carte, pentru ca altfel nu reusesti. Ti-ai promis ca nu te lasi. Ai gasit si gazda, mai trebuie sa faci rost de bani sa o platesti in fiecare luna. Nu-i nimic. Vei lucra noaptea pe undeva si te vei descurca.

Mai pui mana si faci cate ceva prin casa, ca doar-doar mai lasa si gazda din pret. Ei, lasa ca si sentimentul de dezradacinare trece. Acasa e acolo unde te simti bine. La cat vei fi de obosit, nu va mai conta daca ai pe pat o plapuma sau doar niste paie indesate in saltea.

1 decembrie. La doar doua luni de „studentie”, parca nu iti mai arde sa continui. La facultate nu e asa cum credeai. Chiar deloc. Nu te baga mai nimeni in seama, pentru ca nu iti permiti sa iesi cu ei seara de seara prin cluburi. Profesorii se prefac ca nu existi. Daca nu le-ai dat si tu o mica „atentie”. Ceea ce inveti la facultate nu are nici cea mai mica legatura cu lumea de afara. Parca ti-ai irosi timpul pe lucruri de nimic. Entuziasmul ti-a disparut incet-incet. Daca dupa doua luni te simti asa, cum te vei simti dupa un an? Mai are rost sa mergi mai departe?

Te indrepti spre casa. Tocmai ti-ai amintit ca nu prea mai e nimic de mancare prin frigider. Iti propui sa faci ceea ce faci de o luna. Dai o raita prin super-marketuri si te erijezi drept un client nehotarat. Asa vei degusta o groaza de aperitive, pateuri sau branzeturi. A mers pana acum. Trebuie doar sa schimbi periodic magazinele. Pui si tu in cos o hartie igienica si vreun pix, sa nu bata la ochi. Dup-aceea mergi acasa si dormi. Mai e putin si incepe sesiunea. Trebuie sa te pui pe invatat. Dar prima data trebuie sa iti regasesti pofta de studiat. Altfel vei ajunge un angajat model intr-o fabrica de faruri de bicicleta.

Viitorul suna bine. Cum sa nu iubesti „studentia”?

————————

Rubrica: Savoir vivre
Articol: Luptatorul din noi
Autor: Dorin MOCANU

Din ce in ce in ce mai des am observat in bagajul de cuvinte al celor din jur, cuvintul Luptator.. iar multitudinea de acceptiuni ale termenului (unele evident deplasate sau derizorii) m-a pus serios pe ginduri.. si astfel am inceput sa caut in mine o explicatie a acestui fapt, sau macar o definitie a acestui termen.. Luptator.. Razboinic..

Normal, o explicatie care sa-mi satisfaca optimismul extrem, nu am gasit.. si din nou m-am vazut receptor involuntar al ignorantei, mediocritatii si chiar inculturii..

Dar nici cautarile unei definitii acceptabile nu m-au dus prea departe! Am inceput gindind ca Luptator este si copilul care la primii pasi cade, dar se ridica si merge mai departe rizind… ca Luptator este si barbatul care dupa ce ii ia foc casa, construieste o alta… ca Luptator este si studentul care dupa ce ia un 9, invata pentru a-si mari nota… ca Luptator este si calugarul care in fata ispitelor Necuratului, se inchide in chilia lui si se pierde in canon si rugaciune…

Am cautat Luptatorul in viziunea atit de comercial cosmetizata a lui Coehlo… si m-am speriat citind ca “Un razboinic al luminii are nevoie de dragoste” sau ca “Pentru un razboinic nu exista dragoste imposibila”! Cu toata stima pentru marele scriitor brazilian, trebuie sa spun ca dragostea nu poate fi nicidecum o calitate, un atribut al Luptatorului… dragostea este sublima, inaltatoare, dar fara voia noastra duce la renuntari, compromisuri, acte necugetate sau atrofierea anumitor simturi in favoarea altora… deci este o potentiala vulnerabilitate. Iar un Luptator nu-si poate asuma asa ceva.

Si am gasit intr-o teribila carte a lui Carlos Castaneda, ceva ce mi-a atras atentia: “Luptatorul are 4 calitati esentiale… disciplina, spiritul organizatoric, rabdarea si capacitatea de alegere a momentului potrivit”.. inevitabil, tentativa de Luptator din mine a stat mult si a gindit aceste 4 calitati si sigur o va mai face inca mult timp (!).. pina va crede ca macar banuie raspunsul..

Si acelasi antropolog saman, mai scrie ceva cu adevarat frumos: “Doar un Luptator poate rezista pe drumul cunoasterii, caci arta lui consta in a gasi un echilibru intre spaima de a fi om si minunea de a fi om”.

Subiectul ramine deschis… ca tot ceea ce tine de savoir vivre…

——————–

Rubrica: Cutia Pandorei
Articol: Eugen Cristescu – Asul Serviciilor Secrete Romanesti
Autor: Cristina FILIMON

Serviciile de informatii sunt organe odioase, in acceptiunea majoritatii dintre noi, dar absolut necesare in viata tuturor statelor, unde ele au existat,exista si vor exista intotdeauna.

Toate statele condamna cu asprime tradarea si spionajul. Dar toate statele se servesc de aceste mijloace informative pentru adunarea datelor datelor necesare orientarii lor nationale si a mentinerii ordinii interioare.
Va propun astazi sa facem o scurta incursiune in acest domeniu, mai exact sa aflam cate ceva despre cel ce a fost marele Eugen Cristescu. Poate multi dintre noi nici nu au auzit de acest ilustru „necunoscut”, altii il consideram a fi un personaj odios.

Eugen Cristescu, la fel ca si predecesorul sau , Mihail Moruzov, este unul dintre personajele reprezentative in cel mai inalt grad pentru o anumita etapa din istoria informatiei si contrainformatiei la romani.

Maniera diferita in care personalitatea lui Eugen Cristescu a fost prezentata dar si inteleasa de contemporani si urmasi, penduleaza intre calomnie, fictiune si adevar. Divergenta de opinii nu trebuie sa ne mire, ea ne dezvaluie interesul si eforturile depuse pentru definirea unui personaj ce s-a manifestat intr-o perioada dificila din existenta statului roman si intr un domeniu, la randul lui, generator de controverse, si care nu e la indemana oricui de a il intelege si explica.

Despre viata particulara a lui Eugen Cristescu si cariera sa de functionar public in Ministerul de Interne au ramas putine si disparate date.
Din documentele ce s-au pastrat rezulta ca s-a nascut la 3 aprilie 1895, in comuna Grozesti, Bacau. Provenea dintr o familie modesta si numeroaa, iar singura avere mostenita de la parinti era cinstea, corectitudinea, credinta in Dumnezeu si dragostea fata de tara.
Elevul Eugen Cristescu, a urmat seminarul teologic de la Iasi, apoi Facultatea de Drept, studii pe care si le a intrerupt din cauza razboiului. Dupa incheierea razboiului si-a incheiat studiile universitare. Dupa absolvirea facultatii Eugen Cristescu a lucrat neintrerupt timp de paisprezece ai in Siguranta Generala a Statului, si apoi sase ani in functii de conducere in Ministerul de Interne.

A avut deci o ascensiune rapida, parcurgand treptele ierarhiei profesionale de la gradul de subsef de birou la cel de director general.
Pe langa limbile clasice, cunostea foarte bine si vorbea curent franceza si germana, fapt ce i-a facilitat participarea la numeroase reuniuni organizate in diverse capitale europene pe teme de „noutati si si tehnici perfectionate in munca de politie si informatii”. Un timp a fost si membru in Comisia Internationala de Criminalistica, reprezentand Politia Romana.

Unii dintre colaboratorii mai apropiati sau cei din anturaj, desi putini la numar, au lansat la vremea respectiva zvonurile cum ca avansarile nu s-ar fi datorat in primul rand vocatiei si talentului sau profesional, ci in ascensiunea sa Cristescu s-ar fi servit si de unele doamne din inalta societate, care l-au sprijinit prin relatiile lor. Dintre fostele sale prietene sau partenere de anturaj documentele atesta numele doamnelor col. Pomponiu, Molda Zisu, Ileana Baston si, nu in ultimul rand Maria Tanase. Se pare ca celebra cantareata i-a facilitat lui Eugen Cristescu, intr-o perioada destul de dificila, unele schimburi de informatii cu o serie de diplomati americani. Relatiile sale amoroase fiind deci cultivate si din interes profesional.

Cristescu s-a casatorit tarziu, la 48 de ani, Maria Theodora, vaduva generalului Golici, era o femeie de o frumusete aparte, mai tanara cu aproape zece ani decat sotul ei, venea in aceasta casatorie cu o avere fabuloasa la acea vreme
Ca succesor al lui Moruzov la conducerea SSI, Eugen Cristescu a fost mereu comparat cu cu predecesorul sau. Unii dintre vechii lucratori ai SSI au intocmit rapoarte mai detaliate, in care activitatea directorului general este prezentata mai nuantat si in toate cazurile in antiteza cu ceea ce realizase Moruzov, socotit la vremea respectiva ” monstrul sacru al spionajului si contrapionajului romanesc”.

Cea mai mare stradanie a lui Eugen Cristescu a fost consacrata recrutarii, intaririi, dar mai ales protejarii surselor, ca principal mijloc al artei informatiilor.

„Aceasta mi a fost meseria totdeauna si mi am facut o cu toate legaturile, fara a ma teme de a fi suspectat de cineva vreodata. Un singur interes si o linie: linia intereselor nationale” (E. Cristescu)

———————

Rubrica: Armonia naturii
Articol: Dezvoltarea acupuncturii in Europa
Autor: Marius ILOVAN

Acupunctura, prezentata pentru prima data in Europa de catre navigatorul portughez Fernao Mendez Pinto (1510- 1583), a devenit cunoscuta abia dupa aparitia mai multor lucrari.

Wilhelm Ten Rhyne (1647-1700), chirurg al Companiilor Olandeze in Indiile Orientale, a prezentat pentru prima data in Europa, acupunctura si fundamentele ei teoretice.

In Franta acupunctura a fost mentionata pentru prima data de Durjadin (1738-1775), in „Istoria chirurgiei”, si de Vicq D’Azyr (1748-1794), care a scris un articol despre acupunctura in „Enciclopedia medicala”. Metoda nu a fost insa practicata pana la inceputul sec.XIX, cand a fost introdusa de Louis Berlioz, Pierre-Fidele Bretonneau si Jules Cloquet. Acesta din urma a prezentat o comunicare la Academia Franceza de Stiinte, in care a expus rezultatele experientei sale din domeniul acupuncturii. Academia a alcatuit astfel, o comisie care a examinat metoda, comisie din care faceau parte cercetatori din diverse domenii.

In anul 1826, la Paris a fost publicat un tratat de acupunctura. Un an mai tarziu, Sarlandiere (1787-1838) a fost primul care a avut ideea sa stimuleze punctele de acupunctura folosind curentul electric.

In Germania, Karl Baunscheidt (1809-1878), de meserie mecanic, desi a cunoscut superficial acupunctura, gratie unui misionar intors din China, a construit in acest scop un instrument, care se termina printr-un disc avand implantate 36 de ace fine, pe care il aplica in diferite zone ale corpului. Metoda respectiva nu avea in realitate nimic comun cu acupunctura, dar ea s-a raspandit in mai multe tari europene.

Prima lucrare franceza, care prezinta filosofia si conceptiile medicale traditionale ale acupuncturii chineze apartine lui C. P. Dabry de Thiersant.

In Anglia, acupunctura a fost mentionata de clinicianul William Osler (1849-1919), in lucrarea „Principiile si practica medicinii”.

Primele lucrari complete referitoare la acupunctura au fost cele ale scriitorul Georges Soulie de Morant (1878-1955), trezind astfel, interesul oamenilor de stiinta asupra acestei metode terapeutice. El poate fi considerat ca cea mai importanta personalitate europeana in domeniul acupuncturii.

In ultimele decenii, practica acupuncturii a fost legalizata in multe tari din Europa, iar invatamantul acesteia a fost organizat sub forma de cursuri universitare si postuniversitare.

La Geneva (1976), a fost creat un Grup de Lucru pentru Promovarea si Dezvoltarea Medicinii Traditionale, care cuprinde, printre altele, si evaluarea acupuncturii in cadrul stiintelor moderne.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.161.40.41