caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Ion Sălişteanu este

de (19-6-2011)
2 ecouri


Sâmbătă, 18 iunie, a.c., am coborât din munţii Semenic, unde am participat la o tabără de artă plastică, pe malul lacului Văliug. Acolo, printre altele, am vorbit cu mai mulţi artişti despre pictorul Ion Sălişteanu. Ideea asupra căreia am căzut cu toţii de acord, a fost că Ion Sălişteanu este pictor. Numai despre artişti şi sfinţi se poate spune în orice vreme şi în orice împrejurare că sunt. Toţi celilalţi sunt pentru o vreme, după care au fost. Deşi, în treacăt fie spus, de la sfinţi, personal, n-am prea observat mărturii care să ateste că sunt.

Pentru că arta este imposibli de apreciat în cifre, care să-i stabilească valoarea, criticii şi istoricii se feresc să spună despre un pictor că este cel mai mare. În artă nu există locul întâi, doi, trei, ca la săritura în lungime, iar premiile se acordă cu o mare doză de subiectivitate. Totuşi, printre prietenii mei, pictorii, până înainte de 25 mai 2011, umbla vorba că Ion Sălişteanu este cel mai mare pictor român în viaţă. Acum, după moartea sa, survenită la vârsta de 81 de ani, în data de 25 mai 2011, colegii debreaslă spun despre el că este un pictor român. Paradoxal, această clasificare nu reprezintă o scădere în grad. Dimpotrivă, conform lui Nichita Stănescu, poate fi considerată o înălţarea la cel mai înalt nivel. Să mă explic. Am aflat de la criticul literar reşiţean, Gheorghe Jurma, că, o dată, Nichita Stănescu a fost întrebat de către nişte tineri cine este cel mai mare poet român. Nichita a răspuns: „Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr şi eu. Mari poeţi sunt vreo patru (respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Barbu), dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!” Evident că despre Ion Sălişteanu nu se poate spune că este singur în capul cerului populat cu pictori, însă titlul de pictor îl merită cu prisosinţă. Aceasta nu numai pentru zecile de premii şi distincţii care i-au fost conferite, nu numai pentru miile de picturi pe care le-a realizat, pentru prezenţa lucrărilor sale în colecţii prestigioase, în muzee şi expoziţii permanente din mari capitale culturale ale lumii, ci şi pentru faptul că a trăit în şi pentru pictură. Aşadar, Ion Sălişteanu este pictor, la fel cum unii generali sunt soldaţi în slujba patriei. Cu diferenţa că generalii, după ce nu mai sunt, au fost.

Şi mai evident este faptul că nu sunt eu acela care să stabilească locul lui Sălişteanu pe bolta cerului cu pictori (despre care vorbeam). Au făcut-o mulţi alţii mai înzestraţi cu har şi mai pricepuţi decât mine, dar, pot spune, şi dovedi cu martori, că l-am cunoscut pe Ion Sălişteanu. După cum se ştie şi rezultă din biografia sa oficială, Ion Sălişteanu a participat la sute de tabere de pictură. Nu era un mofturos şi nu se ferea să accepte invitaţii în tabere modeste, în care nu participau neapărat artişti cu notorietate. Pentru prima oară l-am întâlnit în anul 1984, chiar la Văliug, în cabana în care am fost şi săptămâna trecută în tabără. Le-am arătat colegilor locul de pe terasa pe care pictam în aer liber în momentul în care Sălişteanu a venit din spate, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus că griurile mele sunt rafinate. „Bravo, tinere, sunt curios să văd cum duci lucrarea mai departe. Unde ai terminat artele?”, m-a întrebat maestrul. I-am spus că tocmai eram în ultimul an la Şcoala Populară de Artă, unde studiam pictura sub îndrumarea profesorului Petru Galiş (un pictor care a crescut mai multe generaţii de pictori reşiţeni, iar după 1990 s-a mutat la Timişoara, unde trăieşte şi în prezent). Aprecierea lui Sălişteanu m-a făcut să renunţ la ideea de a mă face inginer, aşa cum se făceau cei mai mulţi reşiţeni destupaţi la minte (şi eu mă consideram, fără vreun motiv special, destupat) şi să dau examen de mai multe ori, fără succes, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Nu e nici cea mai mică umbră de reproş în afirmaţia de mai sus, în fond, opţiunile noastre, bune, rele, ne-au făcut să devenim ceea ce suntem şi numai un nebun poate plânge pentru că este ceea ce este şi poate dori să-şi anuleze biografia, existenţa, fiinţa. Trebuie să mai precizez că atunci când Sălişteanu trecea pe terasă ori pe ponton se făcea linişte în jurul lui şi, pare-mi-se, peştii tăceau mai profund. Toţi îi pândeam gesturile şi ciuleam urechile, măcar să auzim cum îşi drege glasul. El trecea ca un moşulică zâmbitor, aparent mic şi neînsemnat, dar noi ştiam că este un profet, ale cărui semnale contează.

Fac aici un mic popas să explic, foarte pe scurt, cum picta Sălişteanu. Îşi culca lucrările pe orizontală şi folosea bidinele (pensule mari) pe care le muia în diferite bidonaşe cu culori pe care le prepara îndelung. Gesturile lui pe pânză aveau viteze diferite şi fiecare tuşă avea propria personalitate. Apoi, intervenea cu câteva gesturi nervoase, cu pensule mai mici, pe suprafaţa modulată. Apoi, iar cu bidinele, şi tot aşa, până când considera că lucrarea este gata. Trebuie să recunosc că am furat câte ceva din tehnica maestrului, desigur fără să-mi iasă vreodată vreun „Sălişteanu”, ceea ce este foarte bine, dar, mai trebuie să spun că nici să vrei nu se nimerea să-ţi iasă o lucrare „á la Sălişteanu”. Îmi amintesc că în altă tabără, la Gărâna, tot în munţii Semenic, prin anul 2004, împreună cu câţiva pictori profesionişti ne-am încumetat, aşa, ca o distracţie, să încercăm să facem „un Sălişteanu”, pe care să-l strecurăm în expoziţie, dar nu ne-a ieşit de loc, aşa că ne-am dat bătuţi. Printre pictorii „falsificatori” era şi profesorul meu Petru Galiş.

Ion Sălişteanu a fost prieten cu mai mulţi reşiţeni, printre care îi amintesc pe Iulian Vitalis Cojocaru (pictor aflat acum în amurgul carierei, fiind, poate, cel mai bine cotat pictor reşiţean), pe Ion Bobeică, actualul preşedinte al Filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Reşiţa, pe Nicolae Dumitru Vlădulescu, pictor şi el, acum directorul Teatrului de Vest din Reşiţa, şi, desigur pe profesorul meu, Petru Galiş.

În anul următor, în 2005, am fost din nou în tabăra de la Gărâna, unde era prezent şi Ion Sălişteanu. Atunci am fost în calitate de reporter de radio şi i-am luat maestrului un interviu. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu interviul, înregistrat pe reportofon şi difuzat la Radio Reşiţa. Poate că este depozitat în fonotecă pe vreun CD. Ştiu că am vorbit aproape o oră cu Sălişteanu, încercând să obţin de la el declaraţii incendiare, aşa cum se cerea, şi se cere, în presa „modernă şi contemporană”, dar el îmi vorbea simplu, cu modestie, despre încercările sale de atelier, despre faptul că în tabere se împrospătează şi de aceea aproape că nu refuză nicio tabără, pentru ca apoi să lucreze cu mai multă energie, în atelier. Mai ştiu că am fost neplăcut surprins de faptul că era extrem de îngăduitor cu orice pictor. Am încercat să-l determin să facă aprecieri de valoare despre pictorii din tabără, mai ales că era acolo unul de care mie nu-mi plăcea de loc ce făcea, dar Sălişteanu zâmbea şi spunea că toţi sunt talentaţi şi lucrările lor sunt remarcabile.

Mai devreme, în anul 1997, când Sălişteanu a deschis o mare expoziţie cu o mie de lucrări, la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa, am scris despre picturile lui, în ziarul local. Maestrul prezentase atunci un ciclu vegetal şi am scris despre faptul că lucrările în care frunzele, vegetaţia, făceau trimitere la vulvele organelor genitale feminine sunt prea explicite. Apoi, m-am legat şi de faptul că semnătura lui mi se părea copilărească. Sălişteanu şi-a semnat întotdeauna lucrările cu litere de tipar, folosind presucrtarea SAL ION. După acel articol, un colecţionar din Reşiţa, pe nume Mărăscu, m-a admonestat cu violenţă şi n-a mai vorbit o perioadă de vreun an cu mine, considerând că am comis o impietate. De altfel, mai mulţi pictori din Reşiţa mi se pare că m-au ocolit o vreme. Acum sunt sigur că aveau dreptate, dar prostia şi dorinţa de afirmare a unui jurnalist încă tânăr şi necunoscut, erau fără margini. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Eu nu mai sunt tânăr şi pictorul Ion Sălişteanu a devenit nemuritor.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Marina Nicolaev: (20-6-2011 la 01:05)

    Putini stiu ca Maestrului Ion Salisteanu chinezii i-au dedicat un muzeu inca din 2005 in orasul He-Ze – Muzeul „Ion Sălișteanu” – in semn de pretuire pentru arta sa care, asa cum se afirma, omagiaza logogramele chinezesti.
    Il intalneam des in zona Brezoianu colt cu Eforie, in blocul artistilor, unde locuia. Era o persoana discreta, agreabila si comunicativa. Ne salutam din cand in cand, mi se parea de ani de zile neschimbat.

    Astept un Muzeu „Ion Sălișteanu” si in tara lui.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Matei Mircioane: (20-6-2011 la 14:28)

    Da, doamnă Marina Nicolaev, aşa era Ion Sălişteanu: discret, agreabil, comunicativ. Aşa este şi acum, cu deosebire că discreţia lui s-a accentuat. Trebuie să precizez, aici, în ecou (pentru că încă nu am învăţat cum să inserez fotografiile cu tot cu titlu sau explicaţii), că în fotografia de mai sus Ion Sălişteanu este împreună cu soţia lui şi cu pictorul reşiţean Iulian Vitalis Cojocariu (aşa se scrie: Cojocariu, şi nu greşit cum am scris eu, din neatenţie, Cojocaru). E o imagine realizată de artistul fotograf Puiu Voina, în satul turistic Gărâna, în anul 2005, când i-am luat lui Ion Sălişteanu interviul amintit în acest articol.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.90.185.120