Da, mi s-a vinde
cat rana de pe inimă;
Tăietură parşivă ascunsă în ipocrizie,
Peste care mi-au picurat saramură din lacrimi.
Am uitat lama cu care au tăiat.
Au numit-o „datorie”.
Era mânjită cu sângele meu,
Bolnav de prea multă conştiinţă de sine.
Ori de orgoliu prea mare?
Ce nu s-a vindecat, ce nu pot uita,
Sunt rana şi rânjetul.
Ochii aceia de lupi încrâncenaţi de ură
Domnind peste gurile strâmbe.
Voiau să vadă în creierul meu.
L-au anesteziat, l-au perforat, bănuindu-l.
Supurează încă un lichid galben-verzui;
Bale, resturile otrăvii rămase după ochii neruşinării.
Toma preacredinciosul, preazelosul, şi toţi ai săi,
Încă nu s-au spânzurat.
Niciodată nu-i prea târziu.
Roba neagră şi balanţa de pe masa acoperită cu pânză roşie
Erau doar decorul unei comedii negre cu final regizat.
e infiorator de adevarat…cazurile de felul descris cu pricepere si vadita intelepciune ,sunt mult mai grave decat ne putem inchipui , sper ca personagiile vizate vor intelege mesajul si vor actiona cu mai multa prudenta vigilenta .
Domnule Bareket, admir ochiul ager care a descoperit crima si tristetea din cuvinte.
Timpul poate, odata si odata, va sterge si durerea.