caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cutia Pandorei



 

Editie de weekend

de (1-7-2005)

Rubrica: “Mr Hyde Park”
Articol: “Un delator”
Autor: Gabriel ANDRONACHE

Manjescu Ion (M.I.) are aproape 70 de ani, o carja, un hobby si este un client vechi al sectiei de politie 5 din Iasi. Nu ca infractor, ci ca delator. Pasiunile lui de-o viata sunt trasul cu urechea, privitul cu coltul ochiului, cititul printre gaurile cutiilor postale. In ultimii 20 de ani de cand locuieste intr-un bloc anonim dintr-un cartier iesean, el si-a perfectionat vocatia de turnator.

Cum initialele sale parca predestinau catre o anumita colaborare cu un minister (MI), el nu a facut altceva decat sa-si urmeze instinctul de informator. A scris sute de sesizari, reclamatii, plangeri. Mereu vedea in casele vecinilor ba cuiburi de martori ai lui Iehova, ba cabinete clandestine de chiuretaj, ba indivizi suspecti care sigur nu aveau viza de flotant. Cu verva unui corespondent de razboi si acuratetea unui scrib, MI trimitea saptamanal cate o informare, cui altcuiva, decat tizului sau, marele si atotputernicul MI. Nici una din datele furnizate militienilor si ulterior politistilor nu se confirma. Toate raziile si descinderile efectuate cu noaptea in cap in apartamentele locuite in marea lor majoritate de pensionari ce se culcau devreme se soldau cu scuze mormaite printre dinti de plutonierii trimisi sa verifice uluitoarele dezvaluiri ale informatorului grafoman. Nervosi, acestia bateau si la usa „cetateanului vigilent”. Niciodata acesta nu a deschis usa, refuzand sa discute cu „tablagii”. El scria numai comandantilor, cum sa vorbeasca cu umilii subordonati ai acestora?

Militienii si, imediat dupa ei, politistii, plecau injurand viata de caine a patrulelor de cartier si amarul unui sectorist ce se procopsise cu un reclamagiu in zona. In urma lor, ramanea M.I., tacut, dupa usa. Un M.I. care va veghea mereu la nelinistea noastra, un M.I. care nu datorita unui orgoliu nu dorea sa dea ochii cu politistii, ci pentru ca, pur si simplu, meseria de turnator este o bratara de aur la mana oricarui las. Turnatorul se simte bine in bezna, in solitutindea scrisului denuntator si nu va imbraca niciodata armura unui cavaler al dreptatii, asa cum, in amagirea lui exaltata, se viseaza mereu.
———————————————————

Rubrica: „Marja de eroare”
Titlu: „Lipsa trenurilor ne lipseste si pe noi”
Autor: Ghita PETRUS

Greva C.F.R. dureaza de mai bine de trei saptamani. Sindicalistii continua sa tina la revendicarile lor, chiar daca unele sunt absurde. Cu o datorie la stat de aproape 5 miliarde de euro, e practic imposibil sa mai obtii si 1% marire de salariu, daramite 10, 7%. Efectele acestui protest „muncitoresc” au fost bagatelizate. Analizand situatia de la o familie cu patru membri, pana la Combinatul Siderurgic ce a ramas in pana de materiale, toti am avut de suferit de pe urma acestei greve. Singurii care au avut de castigat au fost cei care fac maxi-taxi intre localitati. In decurs de doua saptamani, acestia au majorat pretul unei calatorii cu 20%. Speculantii au avut si ei de castigat de pe urma faptului ca trenurile au circulat si nu prea.

O familie de patru membri, dintre care doi sunt copii, cu un venit mediu de 6.600.000 pe familie (atat insumeaza doua salarii cu venit minim pe economie) cheltuie, in mod normal, pe abonamente la tren, in jur de 1.500.000. Insa in perioada in care trenurile au stagnat prin gari in asteptarea unor timpuri mai bune, cheltuielile pentru transport ale acestei familii aproape ca s-au dubat. De aici porneste stresul, nervi intinsi la maxim, si tocmai suntem martorii nasterii unei tragedii. Cei doi copii vor ramane in urma cu scoala, datorita faptului ca parintii nu isi vor permite sa ii trimita in fiecare zi la scoala, in cele din urma vor renunta la scoala, iar rata abandonului scolar va creste si ea. Pare un scenariu rupt dintr-un roman Science Fiction. Sa speram ca asa e. ..

O alta ramura a societatii care are de suferit de pe urma grevei feroviare e cea a Combinatelor Siderurgice care au nevoie de transportul feroviar pentru a putea primi materie prima. Daca pana acum au mai apelat la resursele de urgenta, de acum inainte isi vor micsora si ele productia. Vor urma scaderi de profit, salariati concediati, si iar ajungem de unde am plecat. Pe termen lung, economia va avea de suferit si vom avea nevoie de o perioada destul de lunga sa remediem daunele produse in acest timp.

Alt aspect prea putin luat in considerare e acel al calatorilor care apeleaza la transportul „iesit din comun” cu maxi-taxiurile. Aici au crescut tarifele intr-un ritm ametitor. De la 70.000 cat plateam pentru un drum Sannicolau Mare-Timisoara,acum platesc 90.000. Doar sunt student si imi permit. Mai ales ca daca lipsesc de la examene, pe profesori nu ii intereseaza ca eu nu am avut bani sa calatoresc. E problema mea. Asa ca la anul nu mai trec la fara taxa, am cateva restante pentru toamna s.a.m.d. Ciudat cum evolueaza lucrurile. Carburantii nu s-au scumpit (inca) dar detinatorii de microbuze acuza inflatia. Specula in toata regula. Daca risc sa ii intreb de autorizatii, tarife, chitante sau alte acte, s-ar putea sa nu mai am cu ce sa ma intorc acasa. Desi stiu ca incurajez frauda, evaziunea fiscala si alte matrapazlacuri ale iubitei noastre societati, nu am de ales. Inchid ochii si platesc.

Nu zice nimeni sa nu se acorde mariri salariale pentru cei din C.F.R., dar acestea puteau fi revendicate si altfel. De ce pana acum nu a vrut nimeni salarii mai mari? De ce au tacut atatia ani liderii de sindicat? Trag o privire peste ocean la japonezi. Ei cand fac greva, isi pun o panglica alba la mana si protesteaza in tacere. Nu opresc productia, nu se iau si se duc acasa. Uite ca se poate…la noi de ce nu?
——————————————————————–

Rubrica: “Limba soacrei”
Titlu: “Obrazul subtire cu…riscuri se tine”
Autor: Adriana NAZARCIUC

Mi-am propus azi un subiect destul de intrigant: frumusetea femeii. Nu imi propun nici pe departe sa epuizez subiectul astazi; nu imi propun sa dau retete – mai mult: cred ca acestea nici nu exista; nu imi propun sa categorisesc si sa diferentiez vorbind despre femei frumoase si despre femei urate… Nu!
Pur si simplu vreau sa vorbesc despre frumusetea femeii, doar dintr-un anumit punct de vedere. Despre cat de actual e proverbul “femeia pentru frumusete sufera” (ma rog, l-am mai stilizat putin).

Voi incepe pledoaria mea de azi pornind de la aspecte ce nu pot sa nu va sara in ochi, pentru a incheia – daca imi veti permite – cu cateva reflectii personale.
A vorbi despre frumusetea femeii presupune a-ti asuma anumite riscuri de care sunt constienta: la ce m-as putea opri mai intai, caci orice aspect iti poate intinde nenumarate capcane?

Sa vedem: nu se poate sa nu fi sesizat in troleibuz sau in tramvai, ca atunci cand un baiat/un barbat priveste putin mai insistent, o femeie, aceasta, din instinct, isi flutura parul; sau isi sufla bretonul…Ei, doar nu ne inchipuim ca in acel momnt, suvita rebela, buclucasa, chiar… deranjeaza. Gestul e aproape incontrolabil. E rezultatul unui sentiment de… importanta.

Asa stand lucrurile, stiu la ce ma voi referi astazi: la ceea ce reprezinta podoaba capilara pentru o femeie.
E ca un fel de drapel. Exprima multe. Explozia multicolora capilara la femei ne spune atatea lucruri. Am impartasit ideea mea de articol unui coleg si acesta mi-a spus ca intr-adevar e interesant de aflat reactia Marianei din Costesti sau a Roseannei din Chicago care afla, abia dupa 30 de ani, de ce nu e bine sa fii blonda:)…

De cand e lumea si pamantul, o trasatura comuna soacrelor e aceea ca ele se gandesc intotdeauna la tot ce-i mai rau (“pun raul inainte” – spun ele cu intelepciune…)
Asa si eu: nu vad vad plusul de frumusete oferit de diversitatea de culori, ci imi vin in minte ultimele avertismente de ordin stiintific facute de specialisti vis-à-vis de vopseaua de par si efectele acesteia asupra sanatatii noastre. Si in mintea mea am inceput sa fac fel de fel de legaturi: tocmai ce am vazut de curand un film in care un copil prezenta niste simptome ciudate si destul de greu s-a ajuns la concluzia ca i se trag de la faptul ca la constructia locuintei in care locuia fusese folosit azbest.

Ideea e ca oamenii au locuit zeci de ani in astfel de case sau birouri fara sa aiba habar de efectul malign al azbestului. Cam asa se intampla si cu vopseaua asta de par…
Acum stau putin si meditez: presedintele nostru se vopseste. Dar el si-a taiat reputata suvita: o fi aflat de efectele nocive si vrea sa le reduca in vreun fel?
Fac si eu haz de… necazul altuia. Bine imi sade!

E drept si de necontestat faptul ca felul in care arata podoaba noastra capilara este pentru noi o carte de vizita: tradeaza atitudinea pe care o avem fata de propria persoana, reflecta varsta, ocupatia si chiar personalitatea.
Cand fac astfel de aprecieri e imposibil sa nu ma duca gandul la femeile importante ale Romaniei actuale si una dintre acestea este blonda Elena Udrea. ..
Nu il uit nici pe marele guru Gregorian Bivolaru: ce anume l-a determinat sa apeleze la peruca sa de transfug? O fi auzit el ca e mai sanatos asa, decat sa isi vopseasca parul?

Dupa cum se vede, toti avem tendinta naturala de a interpreta. Orice. Ne nastem cu aceasta tendinta. Important e ca aceasta tendinta sa nu devina dominanta.
Tin cont de acest lucru si in afirmatiile mele vin cu argmente; caci m-am documentat vis-a vis de poadoaba noastra capilara. Va pot spune deci dintr-o suflare ca fiecare fir de par este infipt in pielea capului cu trei radacini. El este inconjurat de vase de sange, nervi si glande sebacee. Ca in circa 2-4 zile, firul de par creste 1 mm, iar viata lui dureaza circa 3-4 ani. Atunci parul cade si in locul lui creste altul. In decursul unei zile, un om pierde 30-50 fire de par. Incaruntirea parului are atat pricini ereditare, cat si motive obiective: nevralgii, boli infectioase, stari de soc, greseli de alimentatie. In general, alimentatia joaca un rol fundamental in aspectul exterior al parului. Elementele esentiale pentru sanatatea parului sunt: fierul, acidul silicic, iodul si sulful, care se gasesc in painea de orz si secara, orezul decorticat, ceapa, fructe proaspete, peste, ficat, lapte si oua.

Nu m-am dat in laturi in a afla cine este dusmanul cel mai de temut al firului de par: este reprezentat de noxele aflate in mediul inconjurator, care ii incetinesc cresterea si ii ataca structura.
Dar nu numai: si mijloacele de infrumusetare reprezinta un pericol potential. In primul rand – permanentul. Acesta presupune folosirea unor substante chimice care, nu-i asa, aduc parul intr-o stare nenaturala. Dar si vopsirea parului este daunatoare, substantele chimice atacand rezistenta firului. Exista si afirmatii destul de grave din acest punct de vedere: …”Multe femei s-au intors de la coafor cu parul in maini”..dupa cum am descoperit in una din sursele mele de documentare

Ei bine, afirmatii de acest gen m-au determinat sa merg mai departe in cautarile mele: Aflu deci ca doua din substantele chimice care intra in compozitia vopselei permanente de par sunt responsabile de aparitia cancerului limfatic, arata un studiu la care au participat 5.000 de femei din Europa.
Desigur ca e necesara tragerea unui semnal de alarma, mai ales ca in ultimii 20 de ani, numarul persoanelor care sufera de cancer limfatic in lumea moderna s-a dublat.
Nu mai am ce comenta…Mai ales ca nu este pentru prima oara cand cercetatorii si-au aratat ingrijorarea cu privire la folosirea vopselei de par. Si rasfoind presa de specialitate am aflat ca studiile care demonstrau efectele nocive ale vopselei de par au fost numeroase in trecut. Substantele care intra in compozitia produsului cosmetic au fost legate de riscul aparitiei artritei si a fost demonstrat ca pot avea efecte asupra sanatatii copilului aflat in pantecele mamei.

Ce e de facut? Nici cu parul imbacsit, sau varfurile tocite si despicate nu ne permitem sa aparem in fata celorlalti. Ca sa nu mai vorbim de stress-ul aparitiei primelor fire de par alb. Si desigur, soluţia cea mai simpla, la care apeleaza majoritatea femeilor este „camuflarea“, adica vopsirea parului. Dar Mama Natura ne vine in ajutor: si ascultand gura targului am auzit de un produs natural, pe baza de henna; sau mai exista posibilitatea nuanţarii periodice cu o crema coloranta….

Imi dau seama ca citind aceste randuri barbatii nu prea vor impartasi gandurile mele: ei vor sa viseze la Blonda rupta din soare, sau la Roscata cu parul „de foc”, roscatul fiind cea mai provocatoare alegere, deoarece atrage atentia ca un magnet.

Ca urmare femeia nu va renunta la acest mijloc de infrumusetare. Dar nu ma abtin de la un sfat: daca ai facut deja o alegere, trebuia sa stii ca: iti poti distruge definitiv podoaba capilara daca ti-ai facut permanent la cel putin o saptamana de la vopsire si daca folosesti oxidantul nepotrivit.

Cum insa schimbarea de look a devenit una dintre hobby-urile la moda, cred ca imi cam racesc gura degeaba.
Si totusi nu ma abtin de la un ultim comentariu: daca iti schimbi culoarea, fii pregatita sa-ti asumi prejudecatile legate de fiecare culoare in parte (blonda-vulnerabila, satena-sincera, bruneta-misterioasa, roscata-pasionala).

Nu ma linistesc, vedeti?

La inceputul acestui material spuneam ca voi incheia cu niste reflectii personale asupra frumusetii si voi spune doar atat: ca aceasta izvoraste din interior. Nu am descoperit eu aceasta, dar m-am convins de acest lucru.
O vorba inteleapta spune: “cu cat ne apropiem mai mult de stele, cu atat le intelegem mai putin”. Care transpusa in domeniul care ne intereseaza ar suna cam asa: “de departe trandafir, de aproape borsh cu shtir…”

Pe data viitoare cand ne vom intalni din nou… Mai… frumoase, poate…
————————————-

Rubrica: „Cutia Pandorei”
Articol: Cate ceva despre… Casanova
Autor: Cristina FLIMON

Personaj extrem de controversat, deseori supranumit si “amantul perfect”, escroc atat sentimental cat si in plan material, adulat de femei, criticat de barbati, exponentul unei epoci in plin declin, dar inca pastrand urme de stralucire, amestec de mizerie si grandoare, figura istorica ce se contopeste perfect cu trairile si decaderile secolului sau: Casanova.

Va propun astazi, sa intram putin in intimitatea acestui personaj, sa vedem dincolo de aparente si de parerile generalizate, dincolo de exhibitionismul sentimental si erotic, va propun sa vedem partea pozitiva a unui caracter/temperament asociat deseori cu negativismul, va propun o scurta incursiune in viata aventuroasa a lui … Giacomo Casanova.

Giacomo Casanova s-a nascut la Venetia, in 1725. Om al secolului sau, avea sa-si proclame originea umila, deci o vreme si-a atribuit titlul de cavaler de Seingalt. Argumentul justificativ ce a stat la baza acestui gest: alfabetul apartine tuturor si oricine e liber sa-l combine pentru a-si alege numele! Casanova a cochetat o perioada si cu genealogiile, avea sa descopere insa ca este doar descendentul unui menaj de actori si, in peregrinarile lui prin orasele europene, avea sa-si reintalneasca mama, care juca intr-o trupa italiana, stabilita in Germania.

Ca alti multi aventurieri ai secolului, a fost menit in copilarie unei cariere ecleziastice. A studiat teologia si dreptul, in acea perioada si-a pus temelia unei solide culturi umaniste.
Intre o aventura erotica si o partida de carti, in care infrunta cu dexteritate trisori de profesie, Casanova se intorcea frecvent spre preocuparile erudite – scrierile filologice si istorice, traduceri din greaca si latina.
Vocatia ecleziastica s-a risipit din adolescenta, fiind mascata de aceea mai real pentru aventurile de orice fel. Adesea cinic, Casanova a avut orgoliul aventurierului de anvergura.

Hazardul l-a ajutat, l-a facut sa intalneasca, sa castige afectiunea si protectia unui patrician, senatorul Bragadino. Aceasta protectie devenita aproape grija paterna, l-a sprijinit timp de cateva decenii.
Jocul, aventurile amoroase alterneaza cu misiuni semi-diplomatice si cu incercari comerciale. La Paris, unde si a petrecut o buna perioada din viata, face negot cu stofe, capata concesia unei loterii, e insarcinat cu o misiune secreta.
Traieste o vreme la Londra, incearca sa se stabileasca la curtea lui Frederic cel Mare, care I a si propus la un moment dat sa devina profesor intr-un colegiu de tineri nobili. A refuzat, dupa ce a avut ocazia sa constate ca monarhul ii mustruluia cu bastonul pe profesori. In Polonia e primit la curte, dar raneste grav intr-un duel pe un favorit al regelui. In Rusia de asemenea, e foarte bine vazut si primit de Caterina a II-a.

Se apropie de cincizeci de ani, a inceput sa oboseasca. Obtine in 1774 dreptul de a se reintoarce in Venetia, dupa un exil de aproape douazeci de ani. Consacra in acest timp multa vreme scrisului: lucrari istorice: Istoria tulburarilor din Polonia, naratiuni cu pretext istoric – Anecdote venetiene de dragoste si razboi din veacul al XIV-lea. Scrie si libretul unei cantate, conduce o trupa de teatru, scoate o revista teatrala: Mesagerul Thaliei.

Zece mai mia tarziu, 1784-1785, aventurierul sexagenar e incoltit de lipsuri la Paris. Accepta propunerea de a deveni bibliotecar al castelului Dux. Aici isi va petrece ultimii treisprezece ani din viata. Dovedind o vivacitate nepotolita de varsta, se razboieste cu obraznicia intendentilor si a bucatarilor, isi afirma demnitatea.
Secolul conversatiilor, al rationalismului elegant, al zambetului sceptic, e prezent in fiecare fraza a acestui umanist cu ambitii filosofice. Chiar cu inconsecvente, gandirea lui Casanova apartine secolului al XVIII lea , lumea lui este cea a inteligentei critice, traieste cu intensitate prezentul, nu are zbateri si nelinisti metafizice, nu are nici profunzime. Dar e mereu treaz. Rezistenta la prejudecati, analiza critica, agilitatea intelectuala, sunt valori de mentionat.

Libertin si trisor, Casanova poseda cateva solide insusiri morale. Generos, uman, e in stare de multe escrocherii mici si mari, pe care i le cer imprejurarile, dar nu si de josnicie. Impulsiv si neinstare sa-si calculeze consecintele unui gest, isi apara demnitatea cu gesturi de duelist incercat.
Poate ca ar trebui sa ne reconsideram parerea generalisima ce o avem cu totii asupra acestui personaj. Sa vedem si scriitorul, si poetul, si istoricul, si actorul din el. Sa vedem dincolo de generalitati si idei preconcepute…

———————————————————-
Rubrica: “Savoir vivre”
Articol: “Fiecare are ceea ce merita”
Autor: Dorin MOCANU

Desi au trecut aproape 2 luni, nu-mi iese din minte acea dimineata de simbata… zi neinserata, ajun de Inviere… zi nefericit marcata de inmormintarea unei persoane mai presus de cuvinte… Rude, prieteni, apropiati sau simpli curiosi, cu totii ascultam tacerea inlacrimata a peretilor reci ai bisericii…smerit, doar bunul preot a indraznit aproape soptind…

Si inevitabilul s-a produs: un telefon mobil incepe sa sune si nu oricum, si nu putin…slujba incremeneste, privirile tuturor taie in carnea vie a respectabilului reprezentant al Sindicatului Liber din Mitoc… Bineinteles, a raspuns instinctiv, a rezolvat un bizniz si a incheiat apoteotic cu un hohot de ris.

Si atunci am constientizat o alta dimensiune a Puterii, anume privilegiul de a Alege… privilegiul de a nu fi/ te simti obligat sa raspunzi la orice apel… privilegiul simbolurilor reusitei: cheia de la biroul privat si o secretara care sa spuna “domnul Director lipseste momentan”!

Dar citi dintre cei care pozeaza in fiece minut cu telefonul mobil in mina ca simbol al puterii, pot intelege ca de fapt isi striga astfel conditia disperata de subaltern?… fortat sa sara in picioare chiar si din sublimul unei imbratisari sau smerenia unei inmormintari, doar la gindul unei convorbiri cu sefii?
Si trecind peste falsa importanta acordata acestor marginalizati social, am inceput sa ma gindesc foarte serios la ce inseamna de fapt, telefonul mobil…

Si am inteles imediat ce inseamna pentru cei napastuiti cu vreun handicap, constrinsi sa fie permanent in contact cu menajera, asistenta sau medicul…
Si am inteles ce inseamna pentru cei cu importante obligatii profesionale (presedinti de stat, pompieri, medici etc)…
Si am inteles ce inseamna si pentru persoanele adultere…
Si am avut ocazia sa inteleg ce inseamna si pentru cei/ cele care nu concep a merge undeva fara a-si oferi deliciul citorva ceasuri de birfe si flecareli marunte…
Si cu un oarece efort de vointa, ii pot intelege si pe cei care nu vor decit sa epateze, sa impresioneze un public majoritar mediocru prin pseudodiscutii despre solicitari de soldare la un transport de pufuleti, operatii de reconditionare a becului ars din propriul birou si alte asemenea..si ma ingrozezc la gindul ca acestia ultimii sunt… cei mai multi. Ii vedem si vorbind aiurea la telefonul mobil… si asezind catelusul de plus care da din cap sub luneta Daciei… si lasind neatinse pe masa tacimurile speciale pentru peste…

Dar pot sta linistiti !!! Noi suntem aici… si ca de obicei, se pot baza pe noi… ii vedem si impotriva firii ii toleram si implicit ii incurajam….

Maxima zilei: «Intr-o forma sau alta… mai devreme sau mai tirziu…fiecare are ceea ce merita»
————————————————————

Rubrica : «Armonia naturii»
Articol: Puterea vindecatoare a sunetelor
Autor: Marius ILOVAN

Dupa cum vom putea observa, din cele mai vechi timpuri a fost recunoscuta si utilizata capacitatea terapeutica a sunetelor si a muzicii. Stiinta moderna recunoaste de asemenea, aceste proprietati ale muzicii.

Astfel, papirusurile medicale egiptene, datand de acum 2600 de ani, mentioneaza incantatiile ca remedii pentru sterilitate, dureri reumatice si muscaturi de insecte.

In jurul anului 324 i.H., Alexandru cel Mare si-a recapatat sanatatea ascultand o muzica cantata la lira.

Vechiul Testament precizeaza ca, prin cantecul sau de harpa, David a reusit sa alunge tristetea regelui Saul.

Esenienii si vindecatorii Greciei antice foloseau cuvinte sacre in scop terapeutic, iar in cultura elena flautul era considerat un instrument al carui cantec avea capacitatea de a alina durerile de sciatica si de guta.

In secolul al XIX-lea, datorita dezvoltarii cercetarilor stiintifice, a aparut posibilitatea de a se analiza si de a masura efectele fiziologice ale muzicii asupra respiratiei, ritmului cardiac, circulatiei si tensiunii sanguine.

Rezultatul acestor investigatii a permis selectarea unor piese muzicale care au indepartat cu succes dureri de diferite tipuri.

Treptat, valoarea sunetului si a muzicii, considerate drept metode terapeutice, a inceput sa fie recunoscuta, in special in domenii ca sanatatea mintala, reabilitatea psihologica si terapia bolilor profesionale.

Studiile stiintifice au confirmat faptul ca, la baza vindecarii prin sunet si muzica se afla rezonanta.

Principiul acustic al rezonantei nu se aplica numai instrumentelor muzicale, ci si trupului omenesc. Atunci cand undele sonore cuprind corpul, la nivelul celulelor vii se produc, prin rezonanta, vibratii care ajuta la refacerea organismului.

Continutul ridicat de apa al tesuturilor din trup favorizeaza propagarea sunetului, iar efectul general este asemanator unui mesaj profund. Datorita acestui fapt, fiinta umana poate fi asemanata cu un instrument muzical extrem de complex, unic si fin acordat.

Fiecare atom, fiecare molecula, celula, tesut si organ al corpului transmite in permanenta frecventele corespunzatoare vietii fizice, emotionale, mentale si spirituale.

Pentru toate aceste niveluri ale existentei, vocea umana constituie un indicator al starii de sanatate a trupului. Ea stabilind totodata, legatura dintre fiinta umana si ceilalti semeni ai sai.


———————————————————–

Rubrica: “Perspective spirituale”
Articol: Ascultand glasul „Lumii Vechi” cu urechi care sa auda…
(Tulburãtoarea confesiune a unei actrite americane convertite la Ortodoxie)
de Mary Magdalene McCann

Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut sã audã… Misterioase sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor acestei biserici, dar nu reusisem sã-1 gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme „fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea contributie la înãltarea sufletului omenesc.

Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spirituale oamenilor frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai putin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Trilogie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam de-acum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei – sau ce stiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate. Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: „Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?”. Acea Bisericã pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: „Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: „Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã întelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: „Pãi sigur, ce sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã întreb si sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot plânge… Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund întelesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaserã – si continuau sã-si închine – vietile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie. Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldurã, generozitate si dragoste de cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane. Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi cu aceastã „lume veche”, care are atâtea sã ne învete.

Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult chemarea, de oriunde mã aflu si oriunde mã îndrept!

(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.161.40.41