A fi bufon nu e un lucru foarte usor. In primul rand, trebuie sa indeplinesti o conditie fizica legata de inaltime. Studiind empiric arta bufoneriei, se poate constata ca inaltimea mascariciului este invers proportionala cu intensitatea tiraniei stapanului.
Cu cat acesta este mai negru in cerul gurii, cu atat tu, ca bufon, trebuie sa fii mai neinsemnat, mai pricajit. Dictatorii adora pigmeii. Ei se simt atat de uriasi in tara lor, incat primul pitic intalnit din drum le va castiga instantaneu simpatia. Bufonul minuscul le largeste orizontul puterii, trezindu-le dorinta de a-i mangaia patern capul de locuitor. Bufonul este insusi poporul, la scara redusa. Se da de trei ori peste cap si poate deveni orice: esantion reprezentativ, masa electorala, reteta compensata, salariu compensatoriu, jurnalist ostatic, factura la intretinere, ungur sau lider de sindicat. Toate ipostazele starnesc rasul sau, in functie de durerea de masele a stapanului, doar un zambet enigmatic. Acest zambet prevesteste uneori remanieri de guvern.
Daca se transforma intr-un rictus, anticipatele bat la usa. Bufonul are o sarcina ingrata. Trebuie cu orice pret sa netezeasca fruntea stapanului, altfel risca propria decapitare.
Intr-o vreme, bufonii doar faceau tumbe prostesti si se maimutareau in fata suveranilor. La sfarsitul zilei, treceau pe la casierie si-si ridicau banii, impreuna cu amantele concurente intru desfatare. Le salutau cu o plecaciune cavalereasca. La urma urmei, mancau aceeasi paine, a zaiafetului de curte, cu sau fara perdea. O meserie cinstita, curata, invidiata.
Totul a mers struna pana cand a aparut primul bufon care stia sa scrie. Intamplarea a facut ca el sa se afle la curtea primului potentat care stia sa citeasca. Astfel, s-a nascut cultul personalitatii, cea mai avansata faza a bufoneriei. Breasla cunostea transformari radicale. Mascaricii analfabeti nu mai aveau nici un haz. Tumbele lor intareau teoria darwinista, fapt suparator pentru stapanii care se credeau unsi ai lui Dumnezeu. Locul bufonilor rudimentari si cu fundul tabacit de marmura din sala tronului a fost luat de noii hopa-mitica, bogati in aptitudini: limbi adaptate la orice asperitate dosnica, capacitati uluitoare de a gasi orice rima pentru numele stapanului, coloana vertebrala rabatabila la 360 de grade.
Bufonii batrani au priceput ca le sunase ceasul. Si-au tras pe ochi coifurile colorate si au disparut in copertile istoriei de ev mediu. Noua generatie a hotarat in unanimitate sa fie abrogata titulatura de bufon din cartea de munca. Fiecare si-a ales atunci din nomenclatorul meseriilor ce i-a convenit. Cele mai cautate au fost posturile de consilier, ministru si director de gazeta. Insa bufonii de stil nou au o hiba de sistem. Isi exhiba in public tumbele verbale si scriptice, spre deosebire de cei vechi, care se craceau doar in particular.
O chestiune de deontologie profesionala ce explica un paradox: meseria a disparut, bufonii au ramas.