Intr-o zi sufletul sau a obosit,
A mers din ce in ce mai incet,
Apoi a oftat putin.
Si s-a asezat pe o piatra,
La margine de drum,
Asteptand putina putere.
Intr-o zi sufletul sau cel obosit,
Cum statea el pe piatra aceea,
A inceput sa observe ca devine rece,
Ca acea piatra.
A incercat sa plece mai departe,
Sa se incalzeasca la loc,
dar inca era obosit.
Si iata ca sufletul sau impietreste,
Asa asezat cu tamplele in pumni,
Asa incaruntit, sfarsit, bolnav,
Cu cearcane vinetii, albii de lacrimi secate candva mai dedemult.