Un schit ridicat pe o pluta, si lasat in voia unui lac de munte, inconjurat de paduri nesfarsite. O luntre face legatura cu tarmul, acolo este poarta de intrare in asezamantul schivnicesc – poate sunt si niste ziduri, dar filmul nu le arata, pentru ca poarta este trecerea intre doua lumi.
Si in schit camerele au probabil pereti, dar filmul nu ii arata, ce rost ar avea, rost au doar usile, pentru ca ele se deschid si se inchid.
Un schit budhist, lemnul este pictat cu dragoni uriasi, dar oare portile noastre din Maramures nu poarta si ele incrustate toate simbolurile dragi sufletului nostru?
Totul se desfasoara acolo lent, schitul este pentru meditatie, meditatia cere incetineala, si desigur austeritate – o statueta a lui Budha in fata careia calugarul se inclina adanc, un mic altar, pictat cu simbolurile de acolo. Iar alaturi de calugar vietuiesc linistiti, un catel, un cocos, o pisica, un sarpe – sunt poate spiritele calugarilor care s-au nevoit inainte in acest lacas, spiritul este nemuritor.
Calugarul este batran, iar alaturi de el se afla un invatacel, un copilas care creste si isi urmeaza drumul vietii alaturi de Invatator.
Da, pentru ca aici, departe de lume, se desfasoara un drum, drumul neintrerupt al vietii. Iar fiecare varsta a ucenicului, pe drumul sau spre iluminare, este parca aidoma unui anotimp.
Drumul neintreuput al vietii, inocenta, patima trupeasca, pacat, deznadejde, remuscari, ispasire, iluminare – drumul vietii, Invatatorul ne calauzeste, dar ne lasa pe noi, pe ucenici, sa invatam din greseli.
Primavara, inocenta. Copilul invata feluritele plante si rosturile lor, cele care sunt trebuincioase si cele care sunt otravitoare, copilul alearga prin paduri, inoata, topaie pe stanci si se joaca, joaca lui e inocenta, dar cruda in inocenta ei – prinde un peste, o broasca, un sarpe, le leaga cate o piatra si le lasa sa se chinuie.
Iar Invatatorul il urmareste, si noaptea, cand copilul doarme, ii leaga un bolovan de trup – cu acest bolovan atarnat de tine trebuie sa te duci sa dezlegi animalele, iar daca vreunul din animale a murit, povara mortii lui o vei purta in sufletul tau toata viata.
Pentru ca jivinele acestea ale padurii, si ale lacului, sunt poate spiritele celor plecati dintre noi. Nu avem voie sa le chinuim, nu avem voie sa ucidem, pentru ca ucidem viata, ucidem spiritul.
Si pruncul invata astfel, din greselile inocentei, invata lectiile simple si mari ale vietii.
Vara, ucenicul e acum un tanar voinic, o femeie vine si isi lasa fata la schit sa se insanatoseasca – iar tanarul trece de la inocenta la dorinta, la patima, patima trupeasca, va iubi fata, si fata il va iubi pe el, se vor dori amandoi si se vor impreuna, pentru ca asta este glasul carnii.
Iat Invatatorul il lasa, pentru ca stie ca viata trebuie sa isi urmeze cursul si ca fiecare trebuie sa invatam pe calea noastra proprie.
Si ucenicul fuge cu fata.
Toamna, o veste vine de la oras, un barbat si-a ucis nevasta intr-o criza de gelozie, si iata-l inapoi, nu are remuscari, ci doar durerea crunta ca nevasta lui l-a inselat – iar Invatatorul trebuie sa stie acum calea ca sa il povatuiasca, asa cum a facut de mult, cand ucenicul era copil, sa il faca sa inteleaga singur si sa treaca de la gelozie si ura la remuscare, si apoi la pace sufleteasca. Doi detectivi vor sosi sa il aresteze pe asasin, dar el va fi de acum altul, va sti ca merge la inchisoare ca sa isi petreaca ani de ispasire, si sa redevina om intreg.
Calugarul a imbatranit, si rostul si l-a facut pe lume. Ucenicul lui, plecat sa ispaseasca ani de temnita, este acum un om, un om intreg. Calugarul poate acum sa paraseasca viata. Isi astupa ochii, nasul, gura, cu hartii pe care si le lipeste, si pe care cu insemne Kanji scrie „INCHIS” – se suie pe luntre si isi pregateste singur focul care il va incinera.
Sinucidere? Nu – tanarul, in deznadejdea lui a incercat, dar a fost oprit de Invatator.
Nu, de data asta nu e sinucidere. Invatatorul stie ca va veni clipa suprema, si stie ca trebuie sa si-o pregateasca, asa cum se cuvine.
Iar luntrea pluteste, iar el arde si trece spre taramul de dincolo, spre Nowhere, dar spiritul nu moare, un sarpe va apare si va ramane cuibarit in schit.
Sarpele nu are in simbologia orientala conotatia pe care o are in simbolistica noastra.
La ei, la rasariteni, sarpele este un simbol al intelepciunii.
Iarna, barbatul, iesit din temnita, se va intoarce la schit si va deveni el calugarul batran. O femeie ii aduce un prunc si il lasa acolo, apoi ea fuge, are tot timpul fatza acoperita – iar el ia pruncul si are grija de el.
Apa lacului e inghetata, femeia cade si se ineaca, calugarul o va pescui si ii va vedea fatza – si se va ingrozi de pacat – si isi va atarna un bolovan si va lua o statueta din altar si se va chinui sa o duca pe una din culmile muntilor – si toti muntii dimprejur poarta asemenea statuete, pentru ca fiecare calugar, la timpul lui, a trecut prin patimi si a avut remuscari si a ispasit – si s-a iluminat
Si ciclul vietii reincepe, primavara, pruncul e acum un copil inocent care alearga zglobiu si se joaca cu micile jivine ale padurii si ale lacului. Iar noul Invatator e tot timpul aproape, lasandu-l sa greseasca si sa invete.
Iar spiritele celor dinainte sunt acolo si ele, un sarpe, un peste, o broasca, o turturea, un catel, o matza, un cocos, stau si ne indeamna mut, si ne ajuta cand trebuie sa ne ajute, si ne dau lectii cand trebuie sa ne dea, si tac atunci cand trebuie sa taca.
Dumnezeule, e tulburator de frumos.
*****
Kim Ki-Duk: Spring, Summer, Fall, Winter … Spring again