caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Primii pasi…

de (23-5-2005)
Intalnirea cu fiul, Montreal, 1981Intalnirea cu fiul, Montreal, 1981

… Nu „primii pasi pe Luna” , ci primii pasi pe Continentul Nord-American, dar pentru mine „ca si cum as fi mers pe Luna”, nu însa cu capul în nori. Ideea unui voyage outre-mer în anul 1981, l-am considerat aproape imposibil, cu toate ca unicul scop era de a-mi revedea fiul dupa 4 ani, care plecase din tara legal în Lumea Noua. Aceasta pregatire a necesitat o pregatire exclusiv psihica, atât a mea, cât si a parintilor mei, la ideea ca poate, nu vom mai revedea niciodata pe cel care ne-a luminat viata timp de 21 de ani.

Eram dupa o perioada de grele încercari sufletesti la care a fost supusa întreaga familie, începând cu anul 1974, când fiului nostru nu i s-a admis înscrierea pentru examenul de admitere la Facultatea de medicina din Bucuresti… motivele sunt lesne de înteles – suporta consecintele obstructiilor timpului, datorita plecarii ilegale din tara a tatalui… Dupa „luptele”- si nu în cele din urma, interogarile umilitoare si tergiversarile celor „autorizati” pentru acordarea plecarii legale a fiului nostru în scopul urmarii studiilor superioare în alta tara, atâta vreme cât tara de origine l-a „pedepsit”, în sfârsit, lupta dusa de ambii parintii, pe cele doua continente nu a fost în zadar, si „minunea” s-a aratat, dar numai dupa ce fiul nostru a fost obligat sa-si dea „obolul” în armata tarii, unde dupa toate conditiile execrabile de armata, alaturi de condamnati de drept comun, unde a suferit si un grav accident, care-i putea fi fatal, Providenta ne-a ajutat si a scapat cu viata…Episodul este prea vast si trist, nefiind cazul sa insist, important a fost happy end-ul. În ceea ce ma priveste, am suportat în continuare consecinte profesionale, groaznicul cutremur din 1977, apoi decesul parintilor în urmatorii 4 ani… dar, cu speranta, credinta, si sacrificii materiale, am reusit sa ajung în vizita la fiul meu în luna Mai 1981 în preajma absolvirii Facultatii de Drept a Universitatii din Ottawa.

– Era anul în care se petrecusera multe evenimente internationale, din care voi reda unele: 30 Martie a fost atentatul contra presedintelui Reagan la Washington, pe 24 Aprilie constructorul american IBM a lansat ordinatorul individual (personal computer), pe 10 Mai alegerea lui François Mitterand ca presedinte al Frantei, în ziua de 13 Mai Papa Ioan-Paul II victima unui atentat, 29 Iulie, aparitia primelor cazuri de SIDA la Los Angeles si tot pe 29 Iulie casatoria printului Charles cu Lady Diana Spencer. Pe 30 August, primul val terorist în Iran, la Teheran fiind ucisi presedintele iranian si primul ministru. Pe 18 Septembrie, Franta a decretat abolirea pedepsei cu moartea, iar pe 23 Septembrie au inaugurat TGV-ul. În 13 Decembrie generalul Jaruzelski a decretat starea de razboi, iar leaderul sindicalist al muncitorilor /Solidarnosc/ Lech Walesa a fost arestat.

Am trecut succint în revista câteva evenimente care m-au marcat în 1981, unele înainte de plecarea mea, altele dupa revenirea în tara, pentru a ajunge la primele impresii din acest voyage pe pamânt american, scopul fiind ca acum, dupa 24 de ani sa constat cât de mult s-a schimbat lumea din toate punctele de vedere si impactul asupra umanitatii, datorita tragediilor si schimbarilor majore din lume. Despre America aveam cunostinte din cele învatate în scoala, apoi mai târziu din documentele pe care le gaseam la Biblioteca Franceza din Bucuresti, întrucât radio si televiziunea erau reticente în privinta stirilor externe, privitoare la „capitalismul în putrefactie”. Sa nu uitam ca era perioada „razboiului rece”…dar nimic si nimeni nu m-a împiedicat sa revizuiesc istoria, geografia si sa-mi reîmprospatez cunostintele lingvistice în vederea plecarii temporare. Consider o conditie – sine qua non – ca atunci când plecam singuri într-o tara necunoscuta sa ne informam de situatia sociala, obiceiuri, sa posedam un vocabular uzual, si un mic dictionar de buzunar, în caz de necesitate.

Mi-au fost de mare folos îndrumarile fiului meu, precum si minunata carte a lui Romulus RUSAN „America ogarului cenusiu”, cu care colaborasem ani de zile, oferindu-mi aceasta carte cu dedicatie, în care povesteste cu lux de amanunte „viata americanilor”, în periplul realizat, îmbarcat pe celebrul autobuz GREYHOUND. Dar, „teoria, ca teoria, practica ne omoara” – ziceam noi pe timpuri… Formalitatile de pasaport nu au durat prea mult si nu am întâmpinat probleme, numai ca, exact cu câteva zile înainte de plecare am primit vizita matinala a aceluiasi tânar civil, civilizat (figura cunoscuta din 1977 înainte de plecarea fiului meu)care a dorit sa ma revada întrebându-ma de „sanatate”. Ca de obicei, l-am servit cu o cafea turceasca, un Kent si un pahar de Johnnie Walker (Scotch Whisky). Vazând ca nu îndrazneste sa „atace” frontal subiectul, ce-i drept se simtea putin jenat de felul meu direct de a discuta, l-am ajutat si am intrat „ex abrupto” în problema – desigur dorea sa stie daca mai revin în tara sau nu. Bineînteles ca nu a recunoscut motivul vizitei, dar l-am asigurat ca voi reveni dupa 3 luni, atât cât îmi permitea viza, atât de intrare în US, cât si cea de iesire din tara.

Pasaportul în acea vreme trebuia redepus la Serv.de Pass.în 24 ore. Ne-am despartit în cele mai bune conditiuni si l-am asigurat de revenire. Dupa revenire m-a revizitat, i-am povestit de „minunile” vazute, insistând totusi asupra intentiilor mele de viitor, la care i-am raspuns ca va fi posibil, numai ca înca nu sunt pregatita sufleteste sa-mi parasesc tara, mormintele parintilor, o parte din familie si prieteni înca existenti pe atunci. Niciodata nu am fost posedata de „morbul autoexilarii”, cu toate ca puteam s-o fac înca din anii 1956, considerând ca nu e cinstit sa fugi, sa parasesti parinti, copiii, familie, tara în care te-ai nascut, cu toate ca se zice ca „fuga-i rusinoasa, dar e sanatoase”. De atunci lumea s-a schimbat foarte mult, tineretul din ziua de azi, cu toate ca au libertatea pe care generatia mea nu a avut-o, nu stiu s-o foloseasca în mod pozitiv, fug unde vad cu ochii, în speranta descoperirii „fericirii”, dar de cele mai multe ori sperantele sunt transformate în dezamagiri de tot felul, uneori recurgând la compromisuri care-i costa viata.

Era primul zbor traversând Oceanul, primul zbor spre un continent ce cuprinde doua tari imense, libere si puternice – Canada si Statele Unite ale Americii, visate si dorite de milioane de oameni, care spera într-o viata libera, cu o democratie adevarata. Realitatea este ca nu întotdeauna „socoteala de-acasa, se potriveste cu cea din târg”, iar deceptiile se transforma în tragedii. Era 4 Mai, am aterizat pe imensul Aeroport J.F.Kennedy, unde eram asteptata de un cuplu din familie, plecati din 1965. La ei am locuit 10 zile. Mii de oameni în aeroport, forfoteau, auzeam toate limbile pamântului, diversitatea vestimentatiei, bineînteles controlul pasaportului, vamesul civilizat, cu surâsul larg deschis mi-a urat „Welcome in US madam”, nu s-a deschis nici o valiza, nu m-a întrebat nimic, totul OK, salutat si liber…am trecut la turnanta cu bagajele, iar un tânar träger mi-a adus caruciorul pt.valize, apoi am urmat indicatiile spre poarta de iesire unde ma asteptau cu bratele deschise gazdele mele. Am pornit cu lumuzina lor imensa spre locuinta, strazile paralele si perpendiculare, vehiculele rulând într-un singur sens, înghesuite unele într-altele, claxonat de soferi nervosi, taxiuri galbene, multi pietoni strecurându-se printre masini, altii la intersectii puteau sa opreasca circulatia daca doreau sa traverseze, prin simpla apasare a unui buton, la-ndemâna oricui, aflat pe stâlpul care indicau strazile si punctele cardinale ale strazilor. Toponimia este numerica nu nominala.

Am locuit în centrul Manhattan-ului pe 52 East River. Ajungând spre seara, am putut admira pe parcurs si de-acasa iluminatia feerica a orasului, în culorile steagului american. Cu toate ca pâna la aceasta calatorie vizitasem toate capitalele tarilor din Estul Europei (în Vest mi-a fost interzis), socul imensitatilor cladirilor si a strazilor, zgârie-norii, efectiv m-au uimit. Am povestit aproape toata noaptea, am admirat Statuia Libertatii, Cladirea ONU, Empire State Building care domina Manhattan, World Trade Center, Brooklyn, precum si alte cladiri din zona, toate iluminate.

A doua zi, pentru ca nu aveam timp a pierde, am început „per pedes apostolorum” vizita centrului newyorkez. Întrucât rudele mele erau activi (ea prof.canto, el ad-tor într-un Club VIP), am pornit singura la „atac”, cu documentele de rigoare, ghidul orasului, dictionarul si lunch-ul pregatit de Sylvia. Plecarea era zilnic spre orele 10, iar înapoierea pâna nu cadea noaptea, asa era consemnul. Bineînteles, ca întotdeauna în periplurile mele de „glob trotter”, prima vizita a fost la imensa Catedrala St.Patrick pe Fifth Ave, între 50-51 Street, deci aproape de unde locuiam. Dupa ce am purces la cele necesare credintei, m-am instalat linistita pe o banca, ca si altii, obosita de drum, plus 2 nopti aproape nedormite, una în avion si alta la sosire, precum si primul „choc, contactul direct cu America”, pe care o stiam doar din povestiri si imagini trimise de fiul meu, pur si simplu am atipit trezindu-ma peste vreo ora. Uitându-ma în jurul meu, am constatat ca erau si altii care motaiau, deci nu m-am simtit deloc jenata, în fond nu ma cunostea nimeni – este minunat când esti un anonim. Cu toate ca Sylvia îmi atrasese atentia ca întotdeauna când intru într-un magazin sau orice alta cladire care are mai multe iesiri, sa fiu atenta a iesi pe aceeasi use pe care am intrat. Dar, neglijând indicatia, am iesit din biserica pe alta usa, trezindu-ma astfel în alta strada decât pe cea care intrasem. Simtindu-ma putin dezorientata, am consultat ghidul, dar parca nu mai recunosteam nimic si atunci, cu curaj, m-am adresat primului policeman de culoare, mai întâi în engleza, apoi l-am întrebat daca vorbeste franceza, fiind chiar bucuros, a raspuns afirmativ, fiind extrem de amabil si indulgent explicându-mi încotro trebuie s-o iau ca sa ajung la Hotelul WALDORF ASTORIA, hotel 5 stele, poate de-asta mi-a si dat „importanta”… Stiam de la fiul meu care poposise la Waldorf, ca este un hotel de mare lux, dar pe mine nu prea ma impresioneaza mult luxul si dupa ce am plecat de la biserica, al doilea popas l-am facut chiar la Astoria, intrând pe poarta principala ca toata lumea, portarul în tinuta parca de gala, cu chipiu, fireturi la uniforma, manusi albe, m-a salutat respectuos, am intrat cu dezinvoltura în primul hall, care nu pot spune ca nu m-a lasat „cu gura cascata”, era ca o sala de bal, cu lustre, doamne îmblanite, vitrine cu bijuterii si blanuri, mobile styl Louis XV si XVI, am urcat pe trepte pâna la etajul I, unde se serveau diferite bauturi, se fuma, se citea, altii pur si simplu priveau. Am dat o raita, nimeni nu mi-a dat nici o importanta, cu toate ca eram îmbracata sport, dar elegant, însa discordant cu restul doamnelor, care desigur locuiau în hotel, eu eram pasagera. Am plecat bucuroasa ca am vazut ceea ce nu speram. Bineînteles ca ajungând acasa am telefonat fiului meu, caruia i-am povestit „prima aventura galanta”, râzând cu pofta si bucurându-se de „îndrazneala” mea. Realitatea este ca niciodata nu m-au impresionat persoanele care-si afiseaza ostentativ vestimentatia si în fond nici eu nu veneam dintr-o lume care nu mai vazuse sau purtase blanuri sau asezase într-un fotoliu Berger a l’oreil sau Louis XV – e drept însa, trecusera multi, multi ani de-atunci… din pacate. Americanii n-au cunoscut razboiul la ei acasa, n-au stiut ce sunt bombardamentele, refugiul, lipsa alimentara, talpa comunista, si îi fericesc. Noi, cei scapati din „gura lupului”, ne-am adaptat situatiei, am plecat capul, am muncit si totusi am supravietuit cu demnitate.

Am vizitat tot ce-a fost posibil de vizitat în 10 zile, ziua singura, seara însotita de Sylvia si sotul. Statuia Libertatii era închisa datorita reconditionarii, am traversat Brooklyn Bridge, Central Park cu Castelul Belvedere, Lincoln Center pe Broadway 64th Street, Carnegie Hall, asistând la un concert, unde am ramas surprinsa când lumea în final a început sa fluiere si sa aplaude, iar eu novice, am întrebat pe Sylvia „de ce fluiera, concertul a fost minunat”, la care ea m-a lamurit ca „asa se obisnuieste în America” – fluieratura denota admiratie. Am vazut Rockefeller Plaza unde în sarbatorile Craciunului este instalat imensul brad iluminat feeric, am intrat în Empire State Building, începuta constructia în 1930, si a durat 14 luni, o înaltime de 448 m., la etajul 86 existând o terasa cu o belvedere spre Manhattan si New Jersey, restaurante si baruri, idem am intrat în World Trade Center, ce se afla la extremitatea sudica a Manhattan-ului din pacate distrus în 11 Septembrie 2001, 420 m.înaltime, arhitect Minom Yamasaki, construit între 1966-1973, cu 43.000 ferestre si 200 mii m3 suprafata cu vitralii, unde lucrau 50 mii persoane, zilnic perindându-se aprox.un milion persoane în vreo 200 ascensoare. Tragedia secolului, care a schimbat cursul si istoria omenirii.

Bineînteles ca nu am neglijat muzeele Guggenheim, Metropolitan Museum of Art, Museum of Television and Radio, Museum of Natural History, la care am fost toti trei, dar la vizitarea impresionantei cladiri a ONU, am fost singura. Nici un fel de întrebare din partea nimanui la intrare, ba te si saluta agentii de securitate, apoi m-am adresat la Biroul de informatii, am spus ca vreau sa vizitez, nu mi s-a cerut nici un fel de document, mi-au dat un ecuson cu inscriptia VISITOR si m-au atasat unui grup de vreo 10 persoane, cu care am facut turul buildingului, intrând chiar în sala ONU unde erau reprezentantii tuturor statelor într-o reuniune pentru Pace; ghidul întrebându-ne daca vrem sa asistam la dezbateri, toti fiind de acord, ne-a instalat într-o loje speciala pentru vizitatori. Dupa terminarea reuniunii, am coborât direct în sala, unde am vazut fotoliile pe care le ocupau reprezentantii tuturor tarilor cu inscriptia tarii respective, si bineînteles am urmarit fotoliul unde scria România, si nu a fost nici o problema sa-l fotografiez, de altfel ca si întreaga sala de reuniuni, interioare, exterioare, precum si alte piese importante ce fac parte din muzeul ONU. Am vizitat White House, dar aceasta cu ocazia celei de-a doua calatorii în 1983.

În continuare am vizitat marile magazine Alexander’s, Bloomingdale, FAO Schwartz, Macy’s Herald Square, Toys’R’Us, Fifth Ave shops, Saks, Versace, Gucci, Armani s.a., formidabilele bijuterii de la Tiffany&Co., Cartier, Fortunoff, Bulgari. Ce mai, ajungeam seara acasa, cutreerând în medie 7 ore/zi, seara la o masa buna, ne regalam, povestind impresii, care bineînteles m-au uluit.

New York-ul – The city that never sleeps – este unul din orasele cele mai pasionante din lume. Multiculturalismul, multicolorismul, multilingvismul etc., peste 30 mii restaurante, baruri, cluburi,cazinouri, a fost si va ramâne totusi, cu toate masurile drastice de securitate, si pe buna dreptate, punctul de atractie al oricarui turist. Spun a fost, pentru ca dupa 11 Septembrie nu mai este aceeasi viata „necontrolata” si stim cu totii de ce. New York-ul are mai mult de 300 muzee, iar teatrele de pe Broadway de renume mondial. New York-ul este cel mai mare oras din Statele Unite ale Americii, i se spune „Big Apple”, este divizat în 5 districte denumite „boroughs”, numara 7 milioane rezidenti (cât întreaga populatie a provinciei Québec (Canada), la care se adauga numerosi locuitori ale comunitatilor din banlieuri, unde populatia este densa, de originile cele mai diverse, care reflecta bogatia mostenirilor etnice ale tarilor de unde au venit. Brooklyn, Queens, Bronx si Staten Island sunt comunitati cu venituri mai reduse, unde nu exista mari constructii, nici hoteluri.

New York are 3 aeroporturi de mare talie: JFK pe insula Manhattan, La Guardia în Queens si Aeroportul Newark care se gaseste în statul New Jersey. Transporturile publice la New York si împrejurimi fiind excelente, autobuzele, metrourile, taxiurile, trenurile de banlieuri fiind foarte apreciate, de majoritatea populatiei din banlieuri.

În final, dupa primul contact cu New York-ul care bineînteles m-a impresionat pozitiv, dar populatia în general, comportamentul tinerilor, îmbracamintea, mult deosebite de genul personal, obiceiul de a se mânca pe strada, asezati pe scarile muzeelor, pe iarba din parcuri, în general pe jos, indiferent unde, asta m-a socat negativ si definitiv. Este drept, fac parte dintr-o alta generatie, am fost altfel educata, si nu pot întelege de ce aceste transformari radicale, care se spune ca înainte de anii 1960 nu au existat, lumea era îmbracata corect, fara exhibari anatomice, fara sunete onomatopeice asurzitoare, respectul fata de sine si de cei din jur constituind conditia civilizatiei. Dar cum DE CUSTIBUS ET COLORIBUS NON DISPUTANDUM, fiecare este liber sa-si aleaga calea comportamentului.

Încheind sejourul newyorkez, îndreptându-ma spre Canada, am parcurs cei aproape 1.000 km – NY-Montréal în 9 ore, îmbarcându-ma în cunoscutul Bus Greyhound, despre care scria Romulus Rusan, am constatat într-adevar ca acest mijloc de transport ultraconfortabil, este la-ndemâna oricui. A fost construit în anul 1914, serviciile fiind asigurate de un imigrant suedez pe nume Carl Eric Wickman, care pentru 15 centi, transporta minierii în Hibbing (Minnesota). În zilele de astazi compania asigura transporturi în vreo 2.200 destinatii de-a lungul tarii, înregistrând mai mult de 21 milioane pasageri anual. Flota Greyhound are vreo 2.300 autobuze, devenind emblema mitica ale drumurilor americane.

Fiecare autobuz este echipat cu ferestre panoramice în partea din urma, aer conditionat, fotolii înclinabile ca la avion, si bineînteles WC. Soferii, educati, zâmbitori si corect îmbracati în uniforme bleumarin, camasi albe sau bleu, îndeplinesc si functia de ghid, anuntând prin microfon punctele importante de pe traseu, iar la 2-3 ore facând opriri în preajma restaurantelor, pasagerii putând sa ia o gustare, sa bea o cafea sau o bautura racoritoare. Bineînteles fumatul interzis, iar bagajele, ca si la avion dreptul la 2 valize care merg în suta si o geanta de mâna în autobuz.

În încheiere, fata de libertatea cu care am circulat, si s-a circulat de catre oricine în acele perioade dinainte de 2001 în Statele Unite, pe cale rutiera, autobuz, tren sau avion, spre NY, nu a existat rigoarea si severitatea din prezent. Desigur daca vamesii aveau ceva dubii, respectivii trageau pe dreapta si intrau la interogatoriu.

Prima calatorie outre-mer a luat sfârsit, dupa care au mai urmat în 1983, 1986 si cea definitiva în 1988, pe 18 Mai. Cel mai trist este ca de acum 17 ani foarte multe lucruri s-au schimbat în rau în aceste doua tari, care alta data erau considerate oaza celor dornici de libertate, pace si dreptate, si aceasta cu predilectie din 2001, de când nu mai suntem siguri nicaieri, deoarece teroristii au invadat toate tarile, ei neavând granite, iar omenirea parca si-ar trai ultimele clipe de viata. Traficul de droguri, alcoolismul, bolile transmisibile si incurabile si-au facut loc în massa tineretului, proxenetismul, pornografia, au devenit adevarate industrii mondiale, în schimb, mai mult din jumatatea populatiei globului, traiesc în mizerie, saracie, subalimentatie, sclavagismul nu a disparut, vânzarea de arme continua vertiginos, conflictele si neîntelegerile între popoare continua, deci ce mai putem spune în final, decât sa repetam dictonul latin:

„Quod licet Iovi, non licet bovi” = Ce-i îngaduit lui Jupiter, nu-i îngaduit unui bou. Proverbul este folosit cu precadere pentru a accentua – si ironiza cu amaraciune – abuzul pe care si-l permit, la adapostul rangului, anumite persoane în actiunile lor. Mai serveste si la persiflarea obiceiului de a aprecia actiunile unor persoane în mod diferit în raport cu rangul, pozitia, starea sociala si averea lor, ceea ce subliniaza subiectivismul în aprecieri si usurinta cu care sunt taxate în mod diferit fapte similare, în functie de cel care le comite.

Cel mai grav este ca tot mai multi sunt cei care îsi permit sa sfideze legea, fara teama de a fi trasi la raspundere. Banii, relatiile si functia întretin acest climat malefic în majoritatea tarilor, unde democratia a ramas numai pe hârtie, deci nu se respecta. Mai este necesar sa sublniez faptul ca persoanele duplicitare si anumiti politicieni de aceeasi factura se prefac cu buna stiinta ca nu vad faptele care nu le convin, desi le sar în ochi?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.207.252.123