caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Metamorfoze

de (20-5-2005)

Jucăm metamorfoze moarte în carourile toamnei şi ne prefacem că totul e la fel, neschimbat şi monoton. Ceaţa ruginită ne apasă umerii bătătoriţi de indiferenţa cugetărilor, ne pierdem pe noi, pierdem tot şi devenim roboţi teleghidaţi ai morţii, în cel mai umilitor chip al ei: uitarea.
Da, uităm că gândim şi simţim, uităm pentru că vrem, pentru că aşa ne e mai uşor, uităm pentru că ne-am obişnuit cu teatrul ieftin al fiecărei zile, pentru că vântul plânge cu fiere înlăuntrurile noastre, şi pentru că lacrimile au devenit cochetării ieftine, mărgăritare înduioşătoare.
Eternul gol zace în noi şi face simţirea să se scurgă cu strop, şi astfel se umple lacul de durerea lumii.
Suspine înăbuşite îşi regăsesc ecoul acolo unde zace singurătatea în deplina ei durere. Sufletele au devenit răni – oamenii au devenit sânge. Suntem noi toţi, îmbătrâniţi de toamna care îşi lasă vântul să ne bântuie noaptea sufletele. Da, e toamnă şi cu îndârjirea laşităţii ne îngropăm în uitare şi pângărim altarul iubirii. Nu ne mai iubim pe noi, nu mai iubim pe nimeni.
Plictisit de pereţii vechi ai camerei, cutreier bulevardele cu nebunia de umbră şi ajung o ciudăţenie a monotoniei, cu părul în neştire, presărat cu frunzele moarte ale conştiinţei, culeg castane şi alcătuiesc piramide de vise. Din când în când, mâna îmi e înţepată de coaja aspră şi îmi sângerează, dar ce contează o picătură de sânge pe lângă posedarea fructului? Ce contează o noapte de jale, un şiroi de lacrimi, o durere amară, dacă am reuşit să deschid taina unui suflet!
Ce contează jertfa şi umilinţa, dacă preţul ei se numeşte iubire.
Ce însemnă moartea şi ce înseamnă viaţa … Două paradoxuri mistice prinse în palmele existenţei neexistente, două stări de agregare, două părţi din noi. Fiecare le avem pe ale noastre, le iubim sau reducem totul la acceptare.
Suntem actori pe seama monotoniei şi a uitării. Ne jucăm! Ne jucăm! Ne jucăm rolurile şi apoi intrăm în umbra rece a tăcerii. Abia acum, când nu ne mai priveşte nimeni, plângem cu adevărat, abia acum recunoaştem că suntem învinşi, că ne-am pierdut în univers şi nu ne mai găsim lumina.
Uitare – cad frunzele şi totul se reduce la uitare.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.237.38.244