caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Pesimismul lui Şlomo ben Ami

de (17-4-2011)
5 ecouri

Când am citit invitaţia Institutului “Cervantes” de la Bucureşti de a-l asculta pe Şlomo ben Ami, fost ministru de externe al Israelului, la fundaţia “Titulescu”  vorbind despre pacea din Orientul Mijlociu, recunosc, nu ştiam despre cine  este vorba. Deşi urmăresc de mulţi ani (chiar de decenii) ce se întâmplă în Israel şi în regiune, nu-mi aduceam aminte de el. M-am documentat şi am aflat că nu a fost ministru de externe decât câteva luni în timpul guvernului Ehud Barak, a fost, în schimb, ministrul securităţii interne şi poliţiei şi numele lui este legat de reprimarea unei demonstraţii în care au fost ucişi 12 arabi israelieni şi un palestinian. În cele aproximativ şase luni de şef al portofoliului externelor, a participat la negocierile americano-israeliano-palestiniene de la Camp David, numai că acolo protagoniştii au fost Bill Clinton, Ehud Barak şi Yasser Arafat. Ţineam foarte bine minte ce s-a întâmplat acolo, m-am mirat (şi nu numai eu), de ce au eşuat acele negocieri când Barak  era gata să facă nişte concesii pe care nimeni până la el şi nici după aceea nu le-a făcut. Acum Ben Ami ne-a luminat. Arafat era un lider al revoltelor, al anarhiei, lui nu-i plăcea normalitatea. Indiferent de concesiile israeliene, el nu le-ar fi acceptat

Ben Ami a fost membru şi parlamentar al Partidului Muncii, acum susţine partidul Meretz. Nu mai ocupă funcţii politice dar se ocupă de politică, cel puţin teoretic. Ca vicepreşedinte al Centrului Internaţional pentru Pace de la Toledo, elaborează scenarii, teorii, paradigme, doar-doar s-ar putea găsi o formulă cât de cât viabilă care să relanseze procesul de pace în regiune. Din cele spuse de el la Bucureşti, astfel de soluţii nu există, cel puţin deocamdată. Este eşec pe toată linia.

Teza lui Ben Ami (care confirmă pesimismul meu de ani de zile cu privire la lipsa de perspectivă a procesului de pace, poate din alte motive) este că israelienii şi palestinienii şi-au epuizat toate mijloacele, căile şi posibilităţile de a ajunge la un acord, că palestinienii refuză orice fel de ofertă israeliană, dar şi că actuala structură politică de guvernare din Israel nu va putea niciodată să ajungă la un acord. În clipa în care Netanyahu ar accepta concesii dureroase, el nu ar mai avea guvern, susţine Ben Ami. Preţul pentru această pace este prea mare.Nici un partid de dreapta nu este dispus să-l plătească, doar partidele de stânga. Pe de-altă parte, nici israelienii nu vor să facă aceşti paşi, s-au obişnuit cu statu quo-ul şi consideră că eventualele concesii ar ajuta doar strategia electorală a lui Obama, mai ales că s-a dovedit că nici o iniţiativă a Statelor Unite nu a fost viabilă.

Un vot pentru independenţa Palestinei

Autoritatea Palestiniană – a afirmat Ben Ami – (de altfel , spune el, ilegală, ea nu a câştigat alegerile ci Hamasul, de aceea Israelul ar trebui să-l invite la convorbiri), refuză să se aşeze la masa negocierilor cu israelienii, în schimb vrea să internaţionalizeze problema prin obţinerea la sesiunea din toamnă a Adunării Generale a ONU un vot pentru statul palestinian independent, punând în acest fel Israelul într-o situaţie dificilă. În fond şi Israelul a luat naştere printr-o rezoluţie a ONU şi nerecunoaşterea acesteia de către statele arabe este un reproş permanent al Israelului la adresa lor. Dar,- spune Ben Ami – lucrurile sunt mult mai complexe. În primul rând, dacă SUA şi UE vor vota împotriva rezoluţiei, ajutoarele oferite Autorităţii Palestiniene, prin care instituţiile acesteia supravieţuiesc, vor dispărea. Apoi, Israelul va fi obligat să-şi retragă militarii din valea Iordanului, ceea ce ar putea crea o instabilitate în zonă care nu va conveni Iordaniei şi, în acest caz, nu este exclusă o intevenţie iordaniană. În plus, în cazul declarării statului, comportamentul Autorităţii Palestiniene trebuie să se schimbe, un stat trebuie să se conformeze unor reglementări internaţionale cu caracter obligatoriu, ceea ce acum când e vorba de fapt de o mişcare, nu este cazul. Astfel că, a mai apreciat Ben Ami, poate nici nu ar fie atât de rea ideea declarării statului Palestina. El a vorbit şi despre revoltele din ţările arabe pe care le-a caracterizat drept introspecţie, nu o confruntare cu duşmani din afară. Nu problema palestiniană frământă acum ţările din zonă ci soarta lor proprie. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie abandonată, dar pentru a soluţiona problema trebuie găsită o altă paradigmă a procesului de negocieri, elaborată din afară, pregătit un mecanism de punere în aplicare a unui plan de pace. Autorul acestuia ar trebui să fie Statele Unite, dar care să aibă şi sprijinul statelor arabe. Dar  cum America se pregăteşte de campania pentru alegerile prezidenţiale, toate iniţiativele vor fi amânate până după scrutin.

Recunosc, am plecat foarte dezamăgită de la această conferinţă. Şi mi-am adus aminte de predicţiile pesimiste ale prietenului meu, Vlad Solomon, atacat de numeroşi detractori care l-au considerat chiar “trădător de ţară”. Poate că Vlad a abordat altfel problema, dar concluzia finală e aceeaşi..Perspectiva păcii se îndepărtează din ce în ce mai mult şi cu aceasta , securitatea şi viitorul Israelului sunt ameninţate. Păcat!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Lucian Herscovici: (19-4-2011 la 11:04)

    Stimata Doamna Galambos,
    In primul rand, cateva date suplimentare despre domnul Shlomo Ben-Ami. Este originar din Marocul Spaniol, venit in Israel de copil, a facut cariera universitara, este istoric, a fost profesor la universtatea din Tel Aviv si a fost primul ambasador al Israelului in Spania, dupa stabilirea relatiilor diplomatice intre cele doua tari. Ceea ce l-a ajutat sa scrie cateva carti asupra istoriei Spaniei, printre care una referitoare la tranzitia de la franchism la democratie si una aspura istoriei republicii si razboiului civil din Spania (perioada 1931-1939), aparute in ebraica, engleza, spaniola.
    In ceea ce priveste pacea in regiunea Orientului Mijlociu, domnul profesor Ben-Ami are dreptate. Pacea in Orientul Mijlociu – intre Israel si Palestinieni – este imposibila. De fapt, ideea ca Arafat nu dorea pace, ci era un lider al revoltelor, al anarhiei, caruia nu-i placea normalitatea a aparut cu mult inainte. Ea a fost mentionata si in cartea „Orizonturi rosii” de Ion Mihai Pacepa; cel care o demonstrase era mi se pare domnul Munteanu, care participase in calitate de delegat roman la diferite simpozioane si adunari politice. Era in perioada in care Nicolae Ceausescu voia sa obtina premiul Nobel pentru pace, realizand pacea in Orientul Mijlociu, sunt convins ca acest lucru cu o intentie buna – si in acest scop trimisese diferiti diplomati, delegati si chiar spioni – in tarile Orientului Mijlociu. Printre altele, domnul Munteanu a afirmat ca pacea in Orientul Mijlociu este imposibila, deoarece Arafat face politica de „uite popa, nu e popa”. In alt caz, in aceeasi carte este mentionat faptul ca, in aceeasi perioada fusese intemeiata o alta organizatie terorista palestiniana, condusa de Abu Nidal. Era o concurenta a OEP-ului. Pentru a spiona ce se intampla in cadrul ei, OEP au introdus cativa agenti in cadrul ei, unii ajungand sa fie oameni de incredere ai lui Abu Nidal, desi il spionau pentru Arafat. Ulterior, cand a avut loc o rafuiala intre cele doua organizatii teroriste, OEP nu au anuntat in prealabil pe oamenii lor infiltrati in organizatia lui Abu Nidal, iar ei au fost ucisi de OEP in conflictul armat intre cele doua organizatii. Intrebat de ce a facut acest lucru, unul din liderii OEP a raspuns ca este revolutie, iar intr-o revolutie trebuie sa fie morti, victime, eroi si tradatori. Din pacate, unii politicieni israelieni nu voiau sa creda asemenea marturii din prima sursa si incercau sa continue cu concesiile pana la capat de dragul unei paci complet iluzorii. Ceea ce s-a dovedit ulterior. Din nenorocire, palestinienii – si, in general arabii – nu pot face pace nici intre ei. Dovada luptele intre OEP si Hamas. Sau contradictiile, ajunse pana la lupte intre unele tari arabe si musulmane. Ei continua sa cultive ideea de „jihad”, razboi sfant pentru raspandirea islamului, pedepsind atat tradatorii, cat si strainii care nu vor sa imbratiseze islamul asa cu este interpretat de partea musulmana respectiva. Bineinteles, uitand ca Mahomed ceruse „jihadul” in Coran nu impotriva altora, ci impotriva pacatelor fiecaruia, ca pe o forma de constiinta purificatoare individuala, de autoconfesiune si de autopocainta. Dar in prezent acest „jihad” si-a pierdut rolul lui real de pocainta si a devenit politizat, politica nationala si de stat, chiar si a unui grup arab musulman impotriva altui grup arab musulman. Atunci, daca nu pot face pace intre ei, cum sa poata face pace cu Israelul? Daca ei nu accepta existenta altor frati ai lor, care au alte pareri decat ei, cum sa poata fi uniti in acceptarea unui element strain, a unui popor strain, a unui stat strain? V-ati pus aceasta intrebare?
    Stimata doamna, pacea nu poate veni din afara. Pacea impusa este falsa; ea poate rezista numai o perioada scurta – si aceasta in comditii departe de cele mai bune. Exista numeroase exemple in acest sens: este o pace mentinuta numai prin forta armelor, fara schimbarea sentimentelor omenesti, a gandirii omenesti, a mentalitatii – si poate fi mentinuta numai cu forta armelor, de armate straine de ocupatie. Este oare pace, sau un razboi mascat, rece, asteptand momentul declansarii unui razboi fierbinte? Eu am o idee: pacea ar putea fi impusa, iar atat Israelul, cat si teritoriul Palestinei, sa fie primite in Uniunea Europeana, datorita importantei lor pentru cultura mondiala, pentru cultura si religia iudeo-crestina, pe teritoriile lor aflandu-se permanent trupele NATO. Dar este oare posibil acest lucru? Nu cred. Personal il vreau, dar este prea frumos, mult prea frumos pentru a fi adevarat. In rest, ce sa spun? Bine-ar fi sa fie asa, ca eu unul nu m-as supara. Dar nu pot sa cred ca este posibil in conditiile actuale. Pacea trebuie sa fie o emanatie interna, ea va putea sa fie semnata numai dupa ce va fi aplicata pe teren de ambele parti. Asasinarea unei familii, printre care a unei fetite de trei luni, dovedeste ca pacea nu poate fi realizata acum. Probabil ca va dura inca mult timp. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca in prezent singura solutie este mentinerea actualului status-quo. Poate ca o solutie reala ar fi un stat bi-national evreo-arab sau israelo-palestinian. Pacea inseamna acceptarea existentei partii adverse de catre cealalta si recunoasterea ei, ceea ce in Orientul Mijlociu nu exista. Mai ales ca, de fapt, asa-zisul lider al Autoritatii Palestiniene, Mahmud Abbas, nu a fost ales, ci infrant in alegeri. El se mentine la putere datorita unui joc international de forte, dar adevaratul lider, cel care a castigat alegerile, este organizatia Hamas. Un acord cu Mahmud Abbas nu numai ca este imposibil (de facto, el continua politica lui Arafat de „uite popa, nu e popa”), ba chiar este primejdios: acest acord nu va fi recunoscut de Hamas, nici de masele palestiniene, iar Israelul va fi slabit atunci cand Hamas va reusi sa preia puterea in toate teritoriile palestiniene. Cred ca cele petrecute in fasia Gaza sunt un exemplu. Ideea de doua state, fiecare la cate un popor, este problematica de asemenea. Pe langa conditiile geopolitice: este un teritoriu extrem de mic din punct de vedere al suprafetei geografice. Mahmud Abbas a afirmat ca picior de israelian si de evreu nu va locui in statul lui. Dar el vrea aplicarea dreptului revenirii refugiatilor la casele lor, nu numai in statul palestinian, ci si in Israel. Dar in Israel exista o minoritate araba mare, de circa 20 la suta, poate chiar si mai mult. Prolificitatea ei este mai mare decat cea a majoritatii evreiesti, cu exceptia evreilor ultrareligiosi. In cateva generatii, minoritatea araba va deveni majoritara oricum. Deci problema reala a Israelului este de natura interna, demografica, ca a oricarui stat etnocratic. Ce va urma, nu stim; s-ar putea ca la un moment dat sa existe o majoritate parlamentara araba. Dar in cazul unui stat bi-national va trebui sa existe un acord real de acceptare intre ambele parti – si poate ca aceasta ar fi solutia reala. Poate ca solutia va fi recurgerea la multiculturalism, iar in cazul sionismului recurgerea la sionismul cultural asa cum a fost propus de catre Achad Haam.
    Este foarte adevarat ca recunoasterea de catre ONU a unui stat palestinian va avea consecinte neprevazute pentru Autoritatea Palestiniana si pentru Mahmud Abbas. Probabil ca domnul profesor Ben-Ami are dreptate in acest sens. Ramane de vazut daca Mahmud Abbas va continua sa fie considerat lider de catre propriul lui popor, si daca situatia interna in noua „Palestina” nu va fi atat de grava incat sa determine caderea lui sau chiar asasinarea lui (lucru relativ obisnuit in lumea araba). Desigur, se pune intrebarea si daca acest lucru va functiona in favoarea sau in defavoarea Israelului. Si, atentiune: nu trebuie sa-l idealizam pe Mahmud Abbas. Pe langa faptul ca el continua politica stil Arafat, pe langa faptul ca nu vrea sa-si paraseasca functia cedand-o celor alesi in mod democratic (relativ), este un om corupt si un negationist al Holocaustului. Chiar daca a spus ca regreta ca a minimalizat Holocaustul, totusi nu a scris un studiu care sa anuleze propriile lui afirmatii din teza sa de doctorat. Adeseori polemizam cu negationisti lipsiti de orice putere politica sau care sunt bagatelizati. Dar nu ne referim la un negationist care are putere politica, desi negationismul lui este deosebit de grav. Dimpotriva, il consideram „partener”, dar vai de asemenea partenariat.
    Locuiesc in Israel si nu vrea sa ajung sa trebuiasca sa-mi vand locuinta pe pretul unui bilet de avion si a unei vize de stabilire permanenta in alta tara, din cauza naivitatii unor oameni politici. Desi stiu ca in conditiile demografice actuale, o schimbare nu prea in bine va avea loc; intrebarea este cand si in ce conditii.
    Poate ca tocmai din acest motiv ar trebui sa cautam solutia unui stat bi-national si a intelegerri intre comunitati in cadrul lui, ambele comunitati trebuind sa accepte si sa respecte aceleasi legi, din convingere ca aceasta este solutia. Dupa ce, in prealabil, se vor accepta reciproc.
    In privinta revolutiilor din tarile araba si musulmane, o vad ca pe un fenomen pozitiv. Orice regim ales este preferabil unei dictaturi. Chiar daca o revolutie democratica dureaza mult timp, poate cateva generatii, cu pasi inainte si pasi inapoi. Sa ne amintim de evolutia Frantei din 1789 pana la 1871. Poate ca 2011 este un an revolutionar pentru lumea araba, asa cum a fost 1848 pentru Europa, iar mai tarziu 1989 pentru Europa de est…
    Va transmit urari de Sarbatori Fericite cu ocazia sarbatorii de Pesach, iar prietenilor crestini cu ocazia Pastelui.
    Cu deosebita stima,
    Lucian-Zeev Herscovici

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • eva galambos: (20-4-2011 la 03:18)

    Stimate d-le Herscovici, va multumesc pentru completarile si opiniile Dv. Stiam de datele biografice ale lui Ben Ami dar am considerat ca articolul devine prea mare. Punctele Dv. de vedere sunt interesante, cu toate ca stiu ca, in Israel nu se agreeaza un stat binational. Imi pare bine ca ati comentat articolul.In fond, un articol este util daca starneste polemici, schimb de idei. Va doresc si eu Hag Pesah Sameah. Eva Galambos

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu: (23-4-2011 la 11:21)

    Lucian Herscovici „in Israel exista o minoritate araba mare, de circa 20 la suta.. Prolificitatea ei este mai mare decat cea a majoritatii evreiesti, cu exceptia evreilor ultrareligiosi. In cateva generatii, minoritatea araba va deveni majoritara oricum. Deci problema reala a Israelului este de natura interna, demografica, ca a oricarui stat etnocratic. Ce va urma, nu stim”

    Dacă asta e esenţa problemei ce va urma e un conflict „total” între doua grupuri care, în mod ironic, vor fi foarte asemănătoare cultural (caracterizate amândouă de hiper-etnocentrism şi ultra-religiozitate).
    Nu e probabil că vor putea face compromisuri. Felul lor de a vedea lucrurile înclină mai mult spre apocaliptic şi messianic decât spre realism pragmatic şi spre compromis.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (23-4-2011 la 12:00)

    Pentru evitarea vorbitului după ureche, îi recomand lui „Ovidiu” (care-și permite să-i dea lecții istoricului israelian Lucian Herșcovici) să citească „Shall the religious inherit the earth?” de Eric Kaufmann (Profile Books, 2010), în particular capitolul „A scholar society: the Haredisation of the Jewish World”. Acolo va afla că datorită fertilității femeilor ultrareligioase evreice, populația evreiască a Israelului crește MAI REPEDE decât cea arabă (care, nu știu dacă știe, este formată și dintr-o minoritate creștină). La pagina 226 va găsi statistica următoare: numărul mediu de copii pe femeie arabă (palestiniană) cetățeană a Israelului 4 (la sfârşitul anilor ’80), numărul mediu de copii pe femeie ultrareligioasă evreică israeliană 7,61 (1990 – 1996). Procentul populației ultrareligioase era în 2010 de 13,7% și se estimează că va ajunge în 2030 la 23%. Așa încât îi recomand să nu mai posteze gogomănii, așa cum face și la alte articole.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu: (24-4-2011 la 18:52)

    Nu dădeam lecţii, fragmentul cu „problema reala a Israelului este de natura interna, demografica, ca a oricarui stat etnocratic” era copiată (şi pus în ghilimele) din textul postului precedent a lui Lucian Herscovici.Dar din răspunsul tău aflăm însă că Lucian vorbeşte gogomănii şi că nu va apare o problemă demografică.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193