caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Reformă, revoluţie şi autocraţie: Rusia lui Petru I (III): sceptici şi entuziaşti

de (10-4-2011)

Ca toate marile personalităţi ale trecutului şi prezentului, ţarul considerat întemeietorul Rusiei moderne a antagonizat opinia publică, politică şi culturală, generând admiraţia şi entuziasmul unora, egalat doar de contestaţia fără rezerve a altora. Această restituire maniheistă a jalonat cadrele unei dezbateri aflate încă în desfăşurare, purtată cu argumente aparţinând spectrului larg al ştiinţelor sociale, de la istorie şi drept la antropologie şi geopolitică. Sensurile politicilor petrine şi mai ales consecinţele lor pentru dezvoltarea Rusiei au furnizat paradigme pentru lectura plurivalentă şi uneori contradictorie a unor chestiuni care şi-au păstrat actualitatea, precum relaţia între modernizare şi libertate, modernizarea ca occidentalizare sau antagonismul (ireconciliabil sau nu) între vest şi est, relaţia între etica ortodoxă şi spiritul Luminilor. Caracterul revoluţionar al transformărilor pe care le-a cunoscut Rusia în primele decenii ale secolului al XVIII-lea a determinat la nivelul receptării lor un fenomen oarecum similar cu cel produs de Revoluţia Franceză, apariţia aproape concomitent cu evenimentele a unui discurs despre acestea, a cărui substanţă înlocuia adesea realitatea însăşi. Autocratul revoluţionar a avut parte încă din timpul vieţii de manifestări ale contestaţiei, din partea autorilor aflaţi în serviciul inamicilor săi externi, dar mai ales în rândul supuşilor săi, altfel destul de puţin familiarizaţi cu opoziţia faţă de voinţa ţarului. Rezistenţa a luat forme violente încă înainte ca reformele să fi căpătat coerenţă, odată cu cea de-a doua răscoală a streliţilor, dar a căpătat un caracter mai sistematic prin rebeliunile din Ucraina şi de la Don. Resortul acestor nemulţumiri a fost caracterul etatist al reformelor, puse exclusiv în serviciul întăririi statului, cu sacrificarea implicită a intereselor unor categorii sociale cu un statut superior masei ţărăneşti servile. Rusia nu făcea dealtfel excepţie în raport cu alte realităţi europene, una din exigenţele statului modern fiind tocmai substituirea jurisdicţiilor teritoriale prin instituţii eficiente, funcţionând în virtutea unei legislaţii uniformizate. Statul puternic a născut pretutindeni acelaşi tip de reacţie din partea deţinătorilor puterii locale, dar gradul de violenţă al ttensiunilor sociale este unul propriu Rusiei premoderne. În opoziţie faţă de suveran s-au plasat atât elementele conservatoare, cât şi conducători şi comunităţi cu o mai pronunţată mobilitate,, cazacii şi unele categorii urbane, şi rămâne o problemă în dezbatere în ce măsură victoria statului nu a anihilat, ca şi în cazul anexării Novgorodului, tocmai forţele progresiste din societatea rusă, în măsură poate să producă o modernizare mai profundă prin caracterul ei organic decât inovaţiile impuse prin ukaz. Adepţii acestor interpretări aduc în discuţie cazul unor supravieţuitori ai primului val de reforme, grupurile de raskolnici moderaţi, ducând o viaţă comunitară într-o relativă izolare, dar reglementată de norme etice inspirate de paradigmele evanghelice şi reuşind să-şi asigure prosperitatea economică.

Loialism, ezitări şi disidenţă

Inamicul cel mai redutabil al reformelor nu a putut fi combătut pe câmpul de luptă, unde ascendentul tehnic al aparatului militar al ţarului ar fi oferit şanse de succes. Acesta a constat în rezistenţa mai mult sau mai puţin pasivă, implicând la diferite grade de intensitate toate categoriile sociale. În această privinţă s-a manifestat una din limitele majore ale eficienţei statalităţii ruse, dialogul incomplet cu societatea, rezultând într-o incapacitate funciară de a accepta diferenţa. Legitimitatea reformelor petrine era asigurată exclusiv de voinţa suveranului, iar aceasta s-a impus prin forţă supuşilor, într-o manieră aproape nediscriminatorie, implicând masele de mujici mobilizaţi cu forţa la construcţia oraşului Sankt Petersburg şi a altor obiective economice şi militare, pe clericii constrânşi să se familiarizeze cu tezele protestante şi să înveţe limba ereticilor şi pe boierii transformaţi în nobili în serviciul statului, ogligaţi să-şi taie bărbile şi să renunţe la vestimentaţia tradiţională în favoarea celei europene, oricât ar fi fost aceasta de improprie climatului din Rusia. Implementarea politicilor publice iniţiate de suveran şi-a datorat succesul exacerbării unei practici specifice societăţilor orientale şi celor aflate într-o fază premodernă de dezvoltare, ignorarea costurilor. Rusia experimenta pentru prima oară la scară mare uriaşele sacrificii umane pe câmpul de luptă şi pe şantierele deschise în toate colţurile imperiului, sensibil mai ridicate decât pierderile suferite de învinşi. Dispreţul pentru resursa umană va fi dealtfel cheia de boltă a strategiei militare ruse pe durata epocii moderne, iar aparatul de stat sovietic va prelua tradiţia cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună. Un vector major al rezistenţei a fost cel de-al doilea element de stabilitate al identităţii ruse, biserica ortodoxă, ostilă în principiu oricăror influenţe străine şi respingând contaminarea spiritului rus cu idei ale latinilor sau luteranilor. Propagatorul acestor opţiuni a fost patriarhul Adrian, dar suprimarea acestui oficiu după moartea sa a făcut ca aceste opţiuni foarte populare în mediile monastice să capete un caracter semiclandestin, mai greu de combătut prin mijloace represive. Rezistenţa s-a manifestat chiar în interiorul familiei imperiale, cazul cel mai cunoscut din acest punct de vedere fiind incidentul diplomatic creat de autoexilarea ţareviciului Alexei, decedat în condiţii suspecte pe durata instrucţiei procesului de înaltă trădare. Acţiunea sa a ffost pusă în legătură cu opoziţia unor facţiuni boiereşti la reformele iniţiate de ţar, dar caracterul insolit al evenimentelor sugerează mai curând un act de disperare personală decât o alternativă politică, chiar dacă incidentul a permis autorităţilor intensificarea represiunii împotriva adversarilor reali sau prezumaţi. Destinul tragic al celui care urma să devină succesorul suveranului avea să-i asigure simpatia celor nemulţumiţi, iar mitul ţareviciului mort şi reînviat va fi încorporat în mentalul colectiv al ruşilor, creind prin dezvoltările sale politice un deficit de legitimitate a puterii Romanovilor. Opoziţia nobilimii ruse de dată recentă, aflată la rândul ei în captivitatea statului, căruia trebuia să-i ofere elita administrativă şi militară necesară unei funcţionări rezonabile, nu s-a manifestat în forme virulente pe durata vieţii lui Petru I, dispus să-şi trateze inamicii interni cu metode prea puţin cavalereşti. Succesiunea sa disputată a produs însă un amplu şi confuz proces de recalibrare a puterii în stat, în condiţiile unor domnii efemere, exercitate de suverani lipsiţi de capacităţi politice, fără o ordine clară a succesiunii. Spaţiul public este dominat de lupta dintre birocraţii fostului împărat, competenţi dar lipsiţi de legitimitate, aristocraţia tradiţională tentată de regimurile oligarhice din Polonia şi Suedia, ambele revendicând captivitatea ţarilor, influenţa asupra ţarinelor şi loialitatea regimentelor de gardă, devenite instrumente de presiune. Fenomenul este complicat de manifestări xenofobe, care vor crea imaginea unei Rusii abandonate în mâinile nemţilor, iar tema înlocuirii ţarilor adevăraţi cu străini se insinuează în conştiinţa publică. Schimbările de regim au loc într-un cadru de permanentă conspiraţie, iar loviturile de palat sunt urmate de execuţii sumare şi deportări în Siberia, şi doar odată cu ascensiunea Ecaterinei a II-a, modernizarea dirijată a Rusiei va reintra pe un trend ascendent. Momentul coincide şi cu recuperarea moştenirii lui Petru cel Mare ca motiv de propagandă, opera acestuia fiind adusă în atenţia intelectualilor stipendiaţi de Cabinetul din Sankt Petersburg drept o primă manifestare a unui despotism luminat avant la lettre. Principesa germană care preluase puterea înlăturându-şi soţul de pe tron, ultimul descendent al Romanovilor pe linie feminină, a acreditat la rândul ei imaginea de moştenitoare a legatului politic petrin, iar demersul său propagandistic a fost încununat de succes, cei doi suverani fiind consideraţi de majoritatea istoricilor drept fondatorii Rusiei moderne. În pofida acestor circumstanţe nefavorabile şi chiar dacă diverşii brokeri de putere au avut în vedere modificarea regimului autocratic, nimeni nu a pus în mod serios problema abandonării totale a reformelor în favoarea tradiţiei moscovite, oportunităţile deschise de poziţia pe care Rusia o dobândise în cadrul echilibrului de putere din Europa şi asimilarea progresivă a paradigmelor culturale occidentale acţionând ca promotori ai schimbărilor, chiar în absenţa unei politici de stat coerente.

Posteritatea livrescă: adulaţie şi dezaprobare

Dacă în planul realităţilor interne, revoluţia pe care ţarul a impus-o ţării sale şi-a asigurat măcar o victorie parţială, în planul imaginilor cu care a operat posteritatea, se înregistrează aceeaşi perspectivă antinomică, oscilând între idolatrizare şi respingere. Receptarea lui Petru cel Mare ca personaj istoric a impus o serie de provocări chiar şi oficialităţilor ţariste, câtă vreme pericolul ca reformismul predicat de intelectualii iluminişti care îi inspira pe revoluţionarii de la Paris şi pe cei din Varşovia punea în cauză stabilitatea internă şi achiziţiile teritoriale ale Rusiei. Nonconformismul cu care ţarul destructurase tradiţii cutumiare şi practici sociale ancestrale aveau un potenţial subversiv greu de contracarat, iar în aceste împrejurări, accentul în restituirile istorice oficiale s-a deplasat asupra performanţelor militare, a expansiunii şi accesului la mare, pe care Rusia le-a dobândit sub conducerea sa. Petru I devine paradigma conducătorului absolut, dotat cu voinţă şi putere implacabilă, puse în serviciul puterii şi gloriei naţionale şi al binelui supuşilor. În dezbaterea care i-a opus pe slavofili adepţilor occidentalizării, primii se raportează cu circumspecţie la evenimentele de la începutul secolului al XVIII-lea. Naţionalismul rus a căutat să detecteze în realităţile medievale datele testamentare ale misiunii colective a ruşilor, în raport cu care xenofilia lui Petru I era o paranteză nefastă, iar beneficiile reformelor sale sunt contestate din perspectiva caracterului aculturant şi al profunzimii lor la nivelul societăţii ruse. Imaginea statului modern este schematizată la nivelul birocraţiei germane, ale cărei ecouri sunt recognoscibile în literatura clasică a secolului al XIX-lea, dar mai ales în disputele care-i opun pe membrii Statului Major. Liberalii ruşi recunosc în general importanţa progresului, dar formulează obiecţii cu privire la caracterul represiv al mijloacelor utilizate şi la impactul lor limitat în viaţa comunităţii. Dezbaterea este mult mai aprinsă în mediile străine, unde punctele de vedere s-au cristalizat în funcţie de interesele politice, convingerile sau prejudecăţile în raport cu realităţile ruseşti. Încă pe durata Războiului Nordic, publiciştii germani au pus în circulaţie broşuri în care erau evocate atrocităţile comise de armata rusă şi barbaria ţarului. Această publicistică a găsit un ecou favorabil şi în spaţiul cultural francez, unde motivaţia nu consta în inconvenientele prezenţei unor forţe militare, ci în afilierea Rusiei la alianţe europene antifranceze. Caracterul primitiv al lumii ruse şi exotismul conducătorilor săi, reformişti sau nu, făceau deliciul publicului instruit în Secolul Luminilor, în paralel cu elogiile mai puţin eficiente, pe care intelectuali de talia lui Voltaire şi Diderot, dispuşi la un trading avantajos cu opiniile, le adresau Ecaterinei a II-a şi moştenirii petrine. Valoarea istorică a acestor evaluări este utilă doar pentru a ilustra distanţa între calităţile intelectuale şi etică, valabilă pentru ideologii Luminilor şi pentru multe repere culturale de ieri şi de azi, iar cel mai elocvent exemplu în acest sens este cel al lui Voltaire, autorul unei istorii elogioase a lui Carol al XII-lea, stipendiat de Frederic al II-lea pentru a scrie pamflete împotriva briganzilor şi incendiatorilor ruşi care ocupaseră Berlinul şi, în fine, cel care va redacta o istorie panegiristică a Rusiei lui Petru I. Dar cea mai savuroasă realizare a posterităţii petrine este faimosul testament al lui Petru cel Mare, operă atât de dragă rusofobilor de cafenea, încât a-i demonstra lipsa de realitate ar fi o adevărată cruzime. Oricâte argumente ar aduce specialiştii în această problemă, ei nu-şi pot propune să diminueze efectul falsului elaborat de publiciştii parizieni aflaţi în serviciul lui Napoleon Bonaparte, interesat să-şi justifice cavalcada spre Asia prin vechea temă a apărării civilizaţiei europene în faţa altor forţe expansioniste prin excelenţă. Elaboratul anacronic prin limbaj şi consideraţii în raport cu universul mental al autodidactului suveran al tuturor Rusiilor rămâne înscris în seria unor relatări precum Protocoalele Înţelepţilor Sionului, scrierile despre organizaţiile oculte masonice sau despre grupul Bildeberg.

Ultimele decenii ale secolului trecut au însemnat, alături de revenirea Rusiei la creştinism, despre care au vorbit martorii miracolului de la Fatima şi de crepusculul utopiei comuniste, şi o restauraţie a imaginii lui Petru I, recuperat ca paradigmă pentru Rusia lui Putin şi Medvedev. Fenomenul se manifestă prin apariţia unui mare număr de monumente omagiale, dar mai ales printr-o valorificare a moştenirii sale politice şi a spiritului său inovativ. Istoricii subliniază dimensiunile economice ale politicii sale, viabilitatea opţiunii pentru consolidarea statului, caracterul vizionar al unor proiecte concretizate sau abia schiţate, precum conectarea cu lumea germană, ieşirea la cele două mări şi progresele din Caucaz, interesul pentru Siberia şi proiectatul canal care să asigure trecerea din Siberia în America prin strâmtoarea Behring. Consideraţiile de mai sus nu se constituie într-o pledoarie în favoarea lui Petru cel Mare şi nici într-un pamflet împotriva reformelor sale, rezumându-se la schiţarea direcţiilor pe care dezbaterea acestei interesante problematici le-a generat şi continuă să le genereze. Dincolo de consecinţele lor, prea complexe pentru a fi limitate la o grilă antitetică, au sfârşit prin a impune Europei acomodarea cu impetuozitatea şi tentaţia spre absolut a Rusiei, iar acesteia din urmă exigenţele preluării unor elemente ale civilizaţiei europene.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
100.24.122.228