caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Poveşti de cartier : ,, Amigo”

de (3-4-2011)
1 ecou

Nu-i aşa că nu mă cunoaşteţi? Mă cheamă ,,Amigo”. Un băiat care mă iubeşte foarte mult m-a numit aşa şi aşa mi-a rămas numele.  V-aţi prins, sunt un autentic maidanez.

Am ochii căprui, dinţi puternici, o codiţă scurtă, un chef nebun de joacă, sunt iute de picior, îmi place să fur mănuşile lui Dino şi ador să mă prefac că îi compostez hainele. Mă irită zgomotul de la motorul maşinilor şi din această  pricină latru în aparenţă fără motiv şi chiar o iau la fugă după ele.

Îmi fac rondul  între blocurile Q1 şi Q3 din cartierul Găvana III.

Locuiesc sub un balcon de la blocul Q1. De sub  el zăresc  o câmpie plină cu ciulini şi iarbă uscată. Iubesc foarte mult libertatea. Când sunt plictisit, mă plimb printre ei, privesc cerul  şi constat pentru a nu ştiu câta oară cât de singur sunt.  Offffff, dacă ar mai fi şi Lupuşor cu mine…

Eram trei maidanezi şi formam o mică haită. Subsemnatul, Paco cel lăţos şi Lupuşor.  Principala noastră preocupare era să nu fie răscolite tomberoanele de gunoi de către boschetari.  Când îi vedeam că atentează la ,, teritoriul ” nostru ne enervam la maximum.

Şeful este Paco, el deţine supremaţia. Chiar se poate observa cât de durduliu este.   Un  mare pofticios. Îl privesc cum înfulecă de zor şi nu se gândeşte şi la mine. Chiar mi se scurg ochii de poftă şi el papă tot… Ei, aşa este el dar cu toate astea îl iubesc şi nu mă pot supăra pe el. Uneori îl mai fentez şi mai pap şi eu fără el.

Aproape zilnic la ora prânzului, cum iese Dino de la şcoală, mă caută şi are grijă să-mi ofere paharul lui cu lapte pe care a renunţat de mult să îl mai bea.  Sunt zile  când primesc mai mult lapte şi de la colegii lui.

În urmă cu mai bine de două săptămâni a venit Dino foarte supărat. Fosta lui colegă de bancă îl pârâse doamnei de la cabinetul medical că îmi oferă mie laptele. Nu am înţeles de ce s-a comportat astfel. Doar şi ea oferise paharul ei de lapte  lui Paco atunci când îşi făceau lecţiile împreună. Uneori chiar nu-i înţeleg pe oameni de ce se comportă aşa. Am senzaţia că nu prea au suflet bun unii dintre ei.

În serile cu lună îmi amintesc de ,,lupiţa” . Ce vremuri trăiam ! De ea nu mai ştiu nimic de anul trecut din decembrie. În seara de Anul Nou a dispărut. Îmi revin în memorie momentele plăcute petrecute împreună.

Să vă povestesc: în urmă cu mai multe luni, o doamnă care iubea pisicile şi ura căţeii, ne-a reclamat pe mine şi pe mămica mea ,,lupiţa” că suntem neastâmpăraţi şi stresăm bietele pisicuţe. Chiar aşa? Totul a fost interpretat greşit. Ne plăcea foarte mult să ne jucăm cu ele. Este drept uneori, acestea se cam săturau de joacă şi urcau în copaci. Acolo sus, începeau să miorlaie pe mai multe voci de se auzea  la două, trei blocuri împrejur.

Şi uite aşa am ajuns noi la Biobaza de la Smeura unde am fost sterilizaţi. Acolo erau o mulţime de căţei.  După mai multe căutări, aproape o lună, mama lui Dino a aflat unde suntem.  Sfătuită şi impulsionată de  Petrică C. , cu ajutorul ei am obţinut libertatea. Era o zi de vineri când l-am revăzut din nou pe Dino. Ce mult m-am bucurat!  Am sărit pe el cu ambele lăbuţe şi m-am manifestat  zgomotos. Nici Lupuşor nu s-a lăsat  mai prejos. Nu mai vorbesc de Paco cât de bucuros era când ne-a văzut.

Zilele trecute, când mă plimbam pe o alee între blocuri am avut parte de o privelişte îngrozitoare.  Un alt tovarăş de al meu a avut parte de un sfârşit dureros. De atunci un gând nu îmi dă pace. Aşa vom avea soartă toţi maidanezii?  Oameni buni şi noi suntem suflete, aşa ca voi. Noi vă oferim iubire  necondiţionată şi vă însoţim în momente dificile. Chiar dacă voi ne mai  certaţi , noi trecem cu vederea  şi tot vă iubim. Pentru dragostea pe care v-o  dăruim , voi ce  ne oferiţi?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Alina: (16-11-2011 la 13:01)

    Nu mai suport sa mai vad asemenea imagini si sa aud povesti de groaza sau foarte triste despre bietele animale fara stapan din Romania. Viata mea in Romania a fost un cosmar, tocmai din cauza tratamentului inuman la care sunt supuse bietele animale. Am salvat multe animale, mai multe decat am putut, mi-am dedicat viata lor si am fost criticata de multa lume pentru asta.
    Pentru ca am ajuns la punctul in care un atac de panica ma poate ucide, revenirea mea in Romania a devenit imposibila. Nu pot sa vin sa-mi vad bunica pentru ultima oara, nu voi putea veni la inmormantarea ei, cand va veni timpul; nu pot sa vin sa-mi vad parintii si nu voi putea fi acolo cand vor avea nevoie de mine. Si nu au pe altcineva…
    Oare se va termina vreodata? Am sa mai pot vreodata sa-mi revad tara iubita si familia? Am sa pot vreodata sa o insotesc pe fiica mea atunci cand va merge sa revada meleagurile pe care s-a nascut? Aproape m-am resemnat, desi undeva, bine ascunsa intr-un colt al sufletului meu, mai e o scanteie de speranta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149