caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Zori Incetosate – Capitolul VI (Partea 1-a)

de (11-7-2008)

Se ridică negura
I
Dintr-o dată , totul s-a schimbat în jurul nostru; strada s-a însufleţit cu o nouă trăire, oamenii au revenit la casele lor, care le mai aveau întregi, se putea respira în voie şi nu mai era cazul să ne mai înfundăm în canalul acela întunecat şi ră mirositor. Apăruseră tot felul de ziare noi, majoritatea în numai o singura coală de hârtie şi cu denumiri noi ca „Scânteia” şi „România Liberă”. Ziarele erau vândute de copii în picioarele goale şi iţari, cu teancuri de foi sub braţ, strigând în gura mare ultimile ştiri în timp ce alergau după trecători. Din aeroplane se arucau afişe ce se risipeau prin aer pe unde de vânt şi aterizau dansând pe pământ, acoperind strada ca neaua pe timp de iarnă. Tutungeria de la colţ a lui nenea Bucur s-a redeschis şi eu mi-am făcut drum în faţa tejghelei lui să întreb dacă a apărut Universul Copiilor. Tata a venit acasă din oraş în ziua acea şi ne-a spus că a început să lucreze la ziarul „Viitorul” aparţinând partidului lui Brătianu. Plutea în aer un optimism binefăcător, resimţit de fiecare şi eram veseli ca după un vis urât, că am scăpat teferi din război şi că ne putem bucura din nou de frumuseţea verii, a florilor ce mijeau din grămezile de moloz şi din ruinile ce ştirbeau farmecul acestui oraş vechi şi îndrăgit. Încă nu văzusem pe ruşi în Grant, dar şi-au făcut apariţia în centrul oraşului. S-a organizat în pripă o primire cu flori, lozinci şi steaguri roşii la care câţiva politicieni le-a urat bun venit. Curând soldaţii ruşi au început să colinde cârciumile, se luau de femei pe stradă şi opreau noaptea pe trecători în drum, cerândule bani, inelele şi în special ceasurile de la mână. Într-una din zile ne-am pomenit în curte cu doi tineri în zdrenţe, cu picoarele goale şi murdari ca nişte ţigani. S-au apropiat de uşa de la intrare unde au văzut-o pe mama şi au rostit fără siguranţă, mai mult ca o întrebare: “Tanti Berta?…” Mama i-a măsurat din ochi, a dus mâna la gură şi, începând să plângă, i-a îmbrăţişat pe rând: “Ticu, tu eşti? “ “Benu! Ce-ai crescut!” I-a băgat în casă, a adus pe masă tot ce avea de mâncare şi s-a aşezat şi ea, privind mirată graba cu care mâncau, parcă le-ar fi fost frică să nu le ia cineva bucatele din faţa. Simona şi cu mine, aşezaţi în faţa lor pe scaunele rămase libere, îi priveam curioşi, încercând să ne amintim dacă într-adevăr oamenii din faţa noastră puteau fi cei pe care i-am cunoscut. După ce s-au săturat, mama i-a întrebat unde sunt ceilalţi, dece nu au venit împreună cu toţi?. Răspunsul l-am primit de la Ticu : “Numai noi şi Segiu mai suntem în viaţă” Vorbeau pe rând, când unul, când celălat, cu întretăieri şi lacrimi, în special mama, care a găsit în tanti Raşela nu numai o soră înţelegătoare şi devotată, dar un suflet a cărui mărinimie nu cunoştea margini. Acum, că a aflat vestea morţii ei, nu-şi putea opri lacrimile, având o nevoie dureroasă să dea afară din inima, din gâtlejul ei, acel nod care-i oprea răsuflarea. Şi băieţii plângeau. Apoi au continuat povestirea. I-mi amintesc numai faptul că au dus-o foarte greu, că au trăit în mizeria, frig şi foame. Scormoneau în gunoaiele oamenilor să găsească ceva de mâncare. Şi-ua făcut culcuş prin grajdurile părăsite şi de multe ori dormeau sub cerul liber în plină iarnă. Într-un sat numit Moghilev, s-au îmbolnăvit cu toţi de tifos exantematic si au zăcut toţi cinci pe priciul unui pod, zile în şir. Delirau in fierbinţeală şi frisoane şi-şi trăgeau în incoştienţă unul de pe celălalt zdrenţele cu care erau înveliţi. După un timp, Dumnezeu ştie cât, unul din ei, recăpătându-şi conştiinţa, a descoperit că trupurile părinţilor erau îngheţate, dar a continuat să zacă în vecinătatea cadavrelor, neavând putere să-i îngroape. Nimeni nu ştie când s-au prăpădit. Pe atunci, când toate zilele erau la fel, noţiunea de zile ale săptămânii şi data dispăruseră odată cu celelalte noţiuni care acum păreau cuvinte fără noimă, al căror înţeles memoria refuza să-l mai păstreze.
II
Din articolele culese de pe internet reiese că în vara anului 1940, sub presiunea Germaniei, România s-a văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia şi parte din Bucovina, partea din Nord a Transilvaniei la Ungaria şi Dobrogea la Bulgari. Făcând aceste concesii, România nu a mai fost invadată de trupele nemţeşti, devenind astfel un satelit al Germaniei Naziste. La 6 septembrie, regele Carol al II-lea abdicase în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu, fost Ministru al Apărării în guvernul Goga, luase puterea. În guvernul său mulţi minştri aparţineau faimoasei Gărzi de Fie, care a instituit în ţară poliţia legionară după model nazist. La 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a revoltat contra lui Antonescu şi a încercat să ia puterea. Luptau împotriva armatei pentru controlul organelor de stat şi în acelaş timp au organizat un progrom în populaţia evreiască din Bucureşti la care, urmând modelul legionarilor, mulţi huligani s-au alăturat. Casele evreieşti au fost devastate, prăvălii au fost arse, sinagogi au fost desacralizate sau arse din temelii, mulţi evrei au fost măcelăriţi sau arestaţi după liste pregătite anterior. Cadavre au fost găsite în pădurile din jurul Bucureştiului sau în cuiele abatorului, cu placarde atârnându-le de gât cu inscripţia “Carne Cuşer” În oraşele din provincie nu au fost acte de violenţă de asemena duritate pentru că armata avea totul în control şi susţinută puternic de Antonescu. De asemeni în capitală armata a reuşit să aresteze capii rebeliunii legionare, să instaureze liniştea, dar mulţi dintre conducătorii Gărzii de Fier şi-au găsit refugiu în Germania. La 22 iunie 1941 a început războiul contra Rusiei. Armatele Germane şi Române erau aliniate de-a lungul Prutului aşteptând ordinul de intrare în Bucovina şi Basarabia. Ordinul a fost primit abia la 3 iulie 1941 şi, incurajaţi de doctrina “Soluţiei Finale”, la 29 iunie au participat la progromul din Iaş, la care au murit mulţi evrei. La începutul lui august 1941, românii au început să trimeată deportaţii din Bucovina şi Basarabia peste Nistru într-o zonă ocupată de armata germană, cunoscută sub numele de Transnistria. Germanii au refuzat să accepte pe deportaţi şi au tras în ei, forţându-i să se întoarcă înapoi. Între două focuri, mulţi evrei au pierit in apele fluviului ori împuşcaţi de jandarmi. Din 25,000 de persoane care au încercat să treacă Nistrul la Sampol, numai 16,500 de oameni au ajuns la mal. Parte dintre supravieţuitori au fost omorâţi s-au murit de foame şi boli în drum spre lagărele din Bucovina şi Basarabia. Jumătate din populaţia evreiască din Basarabia, Bucovina şi Dorohoi care număra în jur de 320,000 au murit în primele luni de la începutul râzboiului. La 16 septembrie 1941, lagărele din Basarabia şi Bucovina au început să fie mutate în Transnistria într-o zonă din care nemţii s-au retras lăsând controlul la români, prin Agrementul de la Tighina (30 august 1941). Deportarea a inclus 118,847 de evrei. În două luni de deportare 20,000 de evrei au murit, unii pentru că nu au putut să meargă, alţii de boli şi de foame, dar majoritatea au fost râpuşi de jandarmii care supravegheau convoaiele. (www.jewishvirtuallibrary.org/jsourse/vjw/romania/html)
Mama a întrebat, după un răstimp necesar ca să-şi revină după grozăviile asculate, unde e Sergiu? Sergiu s-a îsoţit cu o fată pe drum la întoarcere, după ce-au venit ruşii. Poate că s-a şi însurat cu ea. Ei au rămas în urmă şi vin mai încet. Mama a pus cazanul de rufe pe foc. I-a dus, unul câte unul, în camera pe jumătate arsă de-alături şi le-a dat cele necesare să facă baie. Apoi, după ce a venit tata, a aranjat la duşumea paturile noastre scoase de tata din foc şi i-a lăsat să se odihnească. Adoua zi când au venit la masă îmbrâcaţi cu haine de la tata, bărbieriţi şi pieptănaţi, căpătară ceva din imaginea ştiută dinainte.
III
Între salcâmul de lângă cijmea şi zidul din fundul curţii de lângă closet, se afla o sârmă întinsă pentru rufe. Mama spăla acum rufele aproape zilnic, că nu mai aveam multe schimburi. Cazanul de rufe aproape că devenise o permanenţă pe plita maşinei de gătit. De câte ori însă lăsa rufele la uscat afară pe timpul nopţii, multe din ele dispăreau, în special lingeria pentru femei. Într-o seară veneam dintr-o vizită de la tanti Luţi şi unchiul Mark. Mai erau şi alţi oameni la ei, pentru că în aceste zile era important ca să menţii legături cu cei apropiaţi, cu atât mai mult cu cât telefoanele nu funcţionau, circulaţia era şi ea întreruptă şi cu exceptia unei vizite, nu era nimic altceva de făcut. Cu felul ei optimist, privind lucrurile din jur cu puţin humor şi foarte pozitiv, la ea totdeauna se adunau atât cunoscuţi cât şi prietenii mai apropiaţi, şi în acest fel fiecare găsea un moment de deconectare după toate grijile zilnice. Am venit pe jos acasă sub clar de lună. Străzile încă erau cufundate în întuneric, lucrările de reparare a drumului pe calea Griviţei încă nu fuseseră terminate şi tramvaiele nu au început să circule. Când am intrat în curtea noastră, o siluetă s-a profilat din spatele rufelor de pe sârmă. Când ne-a văzut, a venit să ne întâmpine cu exaltată bucurie. Era Stela, fata sifonarului, pe care n-o mai văzusem de la începutul bombardamentelor. “Ce mult mă bucur că vă vâd. Mi-a fost aşa de dor de voi. Am venit să vâd ce mai afaceţi. Sunteţi bine?” Mama a învitat-o în casă, dar când să intrăm şi noi, i-a spus lui tata în şoaptă, să rămână cu noi afară. După scurt timp, Stela a ieşit afară strigând: “Dar nu am pomenit aşa ceva! Să zică că eu sunt hoaţă? Eu care am iubit-o aşa de mult, ca pe o mamă pe care n-am avut-o? Pe mine să…” şi a plecat continuând să bombănească în drum. În casă mama fierbea de mânie. “Uite ce avea în sân”- şi ne-a arătat pe masă un purcoi de rufe. Erau acolo un combinezon şi sutiene cusute de ea cu migală, pentru că nu aveam maşină de cusut şi altele. “Şi era îmbrăcată şi cu chiloţii mei, dar pe âia nu am putut să-i iau”. De atunci, nu ne-au mai dispărut lucrurile de pe sârmă, dar nici de Stela nu am mai auzit. Benu a avut dreptate: După câteva zile Sergiu a venit să ne viziteze. Era îmbrăcat cu cizme şi o haină de piele maronie. Era înalt şi slab, dar ochii îi erau strălucitori ca mai înainte. La întrebări ştia să dea răspunsuri piezişe care nu te lăsau să discerni adevărul, mai ales atunci când voiai să afli ce face ori ce planuri are. A spus că a găsit o locuinţă în centru, lângă Piaţa Doamnei şi că e însurat cu o fată pe care are să ne-o prezinte altădată. Ticu şi Benu dormeau când la el, când la noi, ceea ce n-o mulţumea pe mama, pentru că ţinea la ei şi voia să-i ajute. Pe de altă parte, erau tineri, voiau să-şi găsească propiul lor rost şi ea nu ştia ce sfaturi să le dea. Nu a trecut mult şi familia Fridman a venit să-şi ia lucrurile rămase la noi. Au adus o căruţă şi câţiva oameni, au încărcat tot ce aveau pe platforma plată a căruţei şi de atunci nu i-am mai văzut niciodată. Când frunzele copacilor au început să se desprindă de pe ramuri lunecând cu lină fantezie la sol, domnul şi doamna Dragomirescu, proprietarii casei, au venit la noi cu o cerinţă: casa lor de pe Giulesti, un colţ de stradă mai sus de Tabla Buţii, a fost distrusă de bombe. Acum că s-au întors de la ţară, nu mai au unde să stea, casa noastră fiind tot ce le-a mai rămas. I-au mulţumit lui tata că a salvat aceste două camere, dar cu toată tristeţea că sunt nevoiţi s-o facă, ne roagă să căutăm o altă locuinţă pentru noi.
IV
Când aproape toate casele din cartier au fost dărâmate de bombe sau mistuite de foc, nu era lucru simplu să găseşti o locuinţă pe undeva. În drum spre piaţă şi înapoi, mama a început să meargă pe căi ocolite, oprind trecătorii din drum sau intrând prin prăvălii să întrebe dacă din întâmplare nu ştiu unde se poate închiria o cameră. Într-o zi a aflat că e o casă pe Racoviţă Grant 52, la domnul Buzatu. Acesta avea cârciumă la stradă. Socrul lui, domnul Shabauer, era antreprenor şi tocmai terminase de construit o casă mare pentru ei în fundul curţii, iar pe partea opusă cârciumii, către stradă, doua apartamente de închiriat, având fiecare câte o cameră şi bucătărie. Mama s-a dus imediat la domnul Buzatu să întrebe, dar acesta i-a spus scurt că apartamentele au fost date. Mâhnită că nici acum nu a găsit nimic, mama a venit acasă, istovită de căutări zadarnice. Domnul Dragomirescu, proprietarul, a trecut întâmplător pe la noi chiar în aceaşi zi. Când mama i-a povestit de spre casa din Racoviţă Grant, el s-a arătat foarte interesat şi i-a zis lui mama să nu mai caute, că se va ocupa el de această situaţie. Pe seară un poliţist a bătut la uşa noastră şi a spus să fim pregătiţi că în ziua următoare ne mutăm. “Unde ne mutăm?”- a întrebat mama uimită. “Ve-ţi vedea”- i-a spus sergentul. “Mata să ai grije de dimineaţă să găsesti un camionagiu să-ţi încarce toate lucrurile. De rest ne ocupăm noi”. A venit şi domnul Dragomirescu să confirme. Îl cunoştea pe şeful poliţie din cartier şi s-a dus la el să întrebe care e situaţia cu casa găsită de mama. Acesta a trimis un om să verifice ştirea şi când a aflat că locuinţele sunt încă goale, a hotărât să ne pună pe noi într-una din ele. Şi într-adevăr, a doua zi dimineaţă, în prezenţa unui poliţist în uniformă, broasca de la uşe a fost spartă şi poliţistul a stat cu noi până am fost complect instalaţi în casă. De data asta ne-am mutat într-o casă nouă în care totul mirosea a prospăt, duşumeaua era albă, pereţii erau şi ei tot albi, iar uşa şi tocul ferestrelor de la dormitor erau vopsite de curând, pentru că mirosul de vopsea stăruia încă în aer. Tata a montat cele două paturi de stejar împreună cu noptierele lor la peretele opus uşei de la bucătărie, pentru că era mai ferit de frig şi de curent, toaleta cu oglinda de pe mijloc spartă, la perete ce da spre curtea din spatele casei şi godinul ce a trecut prin focul de la bombardament în colţ, între uşa de la bucătărie şi geam. Nu mai aveam covoare de pus pe jos, iar duşumeaua nouă de brad, albă şi netedă, mirosea proaspăt ca cetina de la pomul de Crăciun. În bucătărie tata-şi făcuse din două lăzi şi câteva scânduri întinse peste ele o laviţă ca cea pe care dormea Maria în Crângaşi, peste care a aşternut salteaua de lână şi-o pătură. Acum că munca era terminată şi că poliţaiul s-a întors la rostul lui, tata se odihnea cu picioarele încruţişate turceşte pe această laviţă, citind ziarul pe care-l tipărise în noaptea trecută. Maşina de gătit cu focul aprins în ea şi căteva oale aburind pe deasupra, a fost instalată lânga peretele lateral, iar mama încinsă cu un şorţ care-i acoperea pieptul şi fusta, era la masă tocând zarzavaturi. Deodată, brusc, uşa de la intrare se deschide la perete şi de pe scara cu trei trepte o tânără doamnă cu părul coafat la modă şi o capă de blană pe umeri începe să strige la noi că cine ne-a dat permisiunea să intrăm în casa ei. Tata s-a ridicat în picioare şi întinzând palma în faţa lui, ca pentru a opri avalanşa ei de cuvinte, i-a spus: “Ascultă cucoană, ori intri înăuntru să discutăm ca doi oameni civilizaţi, ori ieşi afară!” Ea însă continua să ţipe şi să gesticuleze de pe scară, la care tata s-a dus şi a închis uşa în faţa ei. După un timp a plecat şi ea. Nu ştiu când ceilalţi copii au început şcoala în anul acela, dar Simona şi cu mine am fost înscrişi la şoală după ce ne-am mutat aici. Am fost daţi la Şcoala Numărul 27 din cartier, de pe calea Giuleşti, lângă Regie. De fapt în acest local fusese numai şcoala de fete, dar pentru că acum clădirea şcolii de băieţi arsese la bombardament, atât fetele cât şi băieţii mergeau în aceiaşi şcoală, dar în săli diferite. Era o clădire mare, cu două etaje şi acoperiş de ţiglă roşie. Clasele fetelor erau la etaj, iar la parter învăţam noi, băieţii. În fiecare dimineaţă, înainte de începerea cursurilor, toţi copii erau adunaţi pe clase în careu în faţa drapelului ce fâlfâia în mijlocul curţii pe un stâlp înalt. Aici, în prezenţa directorului şcolii, domnul Angelescu şi a celorlalţi profesori aliniaţi în spatele lui, rosteam cu glas tare în cor: ”Tatăl nostru carele eşti în ceruri…” După rugăciune toţi copii îşi făceau semnul crucii, ducând mâna dreaptă cu cele trei degete unite la frunte, în timp ce eu nemişcat ca o stană de piatră, fără să mă închin, am devenit subiectul oprobiului public. Curând cei de lângă mine, revoltaţi că nu-mi fac cruce, au început să mă înghiontească cu cotul. Eu făceam clasa a-patra primară, iar Simona de abia începuse în clasa întâia. Şcoala era frumoasă, cu clase spaţioase şi multe geamuri care lăsau lumina să strălucească pe filele caietelor noastre. Colegul meu de bancă, Jenică Popescu, căruia părinţii lui l-au alintat spunându-i Bobocică, locuia pe aceaşi stradă cu noi, două case mai jos, la numărul 56. Era cu un an mai mare decât mine, avea o soră, Victoriţa, care venea la aceaşi şcoală şi care avea nouă ani. Jenică era totdeauna plin de vărvă, se mişca necontenit în bancă, vorbea cu copii din jur, arunca miez de pâine frământată între degete în alţii şi nu era zi în care să nu fie pus la colţul clasei, ori pedepsit cu linia peste palme. El zicea că nu-l doare, dar ochii i se umpleau de lacrimi. Profesoara noastră era doamna Angelescu, soţia directorului şcolii şi nu admitea indisciplina în clasa ei. Când vorbea de la pupitru, ne cerea să stăm în bănci cu mâinile la spate. Numai când dicta de la tablă sau aveam de făcut un exerciţiu în clasă, puteam ţine coatele pe bancă. În recreaţii ieşeam să ne jucăm în curtea şcolii, împrejmuită cu un gard scund din lemn. Fetiţele aveau şi ele recreaţia în acelaş timp cu noi şi la sunetul clopoţelului pe coridor ele se grupau într-o parte a curţii, separându-se de băieţii care se strângeau în partea opusă, mai spaţioasă, unde aveam loc să alergăm în voie unii după alţii ori să ne jucăm de-a capra. De multe ori ne întorceam la clasă cu hainele tăvălite în noroi, cu scrilejituri la genunchi şi coate, ori chiar cu o vânătaie pe frunte. Odată Jenică a venit la şcoală cu o şapcă nouă, gri, cu cozoroc larg cu capsă pe deasupra şi croită în colţuri la spate. Părea foarte mândru de ea şi în recreaţie le arăta la copii cum capsa poate fi deschisă. Dacă trăgea partea de sus a şepcii pe spate, putea imita modelul şepcilor ofiţerilor SS de la Gestapo. Cu şapca pe cap în acest fel s-a înfipt în faţa mea poruncindu-mi să-l salut ca nemţii “Heil Hitler” Eu nu m-am conformat. Alţi copii din jur urmăreau cele ce se întâmplă. Jenică, cu onoarea ştirbită de refuzul meu, şi-a repetat ordinul: “Ce te faci că nu auzi?. Zi ce ţi-am spus!” Eu nu am schiţat nici un gest. Atunci el mi-a dat o palmă peste faţă. M-am străduit să nu plâng, dar tot nu m-am supus şi el m-a pălmuit din nou. Ştiam că e mai puternic decât mine, era şi mai înalt, dar m-am năpustit în el cu pumnii strânşi şi l-am trântit la pământ. El s-a răsucit peste mine şi ne loveam cu tot ce se putea, mâini şi picioare. Am fost despărţiţi de domnul Angelescu, directorul şcolii, care ne-a dus pe amândoi de urechi la cancelarie. Acolo am primit fiecare câte zece linii pete palme şi ne-a pus la colţuri opuse cu faţa la perete până la sfârşitul zilei. În ziua aceea am mers acasă pe drumuri diferite.
V
După ce terminam făcutul lecţilor pe masa de bucătărie, mama ne lăsa să ne jucăm pe stradă cu ceilalţi copii pentru că Racoviţă Grant, strada noastră, nu era o arteră centrală, şi maşini ori căruţe treceau numai foarte rar pe ea. Pe această strada locuiau mai mulţi copii, dar pentru început ne-am împrietenit numai cu câţiva dintre ei. Peste drum de noi, cam pe la jumătatea străzii, am cunoscut un băieţel mai tăcut şi retras, Ţicuţă, fiul unui dulgher care stătea în căsuţa din fundul unei curţi cu o casă mare în faţă si grilaj de fier forjat zidit în suport de cărămidă. Cu Ţicuţă m-am împrietenit repede, ne jucam cu jucăriile meşteşugite de tatăl lui din lemn, între care un joc de remy, cu numere frumos sculptate în suprafaţa lustruită a bucăţelelor de lemn. Cu el mergeam uneori la tutungeria domnului Bucur să primim Universul Copiilor pe care începeam să-l citim încă din stradă, dar îl luam acasă la noi şi aşezaţi pe treptele de la intrare, îl citeam din scoarţă în scoarţă. Simona se aşeza şi ea pe o treaptă mai jos şi urmărea cu atenţia atât poveştile din revistă, cât şi fiecare detaliu din ilustraţile colorate din ea. La numărul 54, între casa lui Jenică şi cârciuma domnului Buzatu, locuia un alt băiat care mergea la şcoala secundară, Titi Bureţea. Acesta avea o faţă rotundă şi când râdea, dezgolea o strungăreaţă între dinţii în faţă, care-i da o figură oarecum stranie. Cu el şi cu Jenică mă jucam cel mai des, mai ales jocurile de-a faţa-ascunsa, şeful la mijloc, footbal sau respinselea pe mijlocul străzii. Simona a legat şi ea câteva prietenii cu fetiţele din jurul nostru şi de multe ori participam şi la jocurile lor. Una dintre fetiţe, Luiza, care locuia în casa de la colţ cu Constantin Grant, nu ieşea niciodată să se joace pe stradă decât numai atunci când mergea să se plimbe cu bicileta ei nouă, cu roata din spate acoperită pe jumătate cu o plasă de culori diferite, împletite elegant. Era cam de aceaşi etate cu Simona, şi când într-o zi a întâlnit-o pe stradă, s-a dat jos de pe bicicletă şi a întrebat-o cum o cheamă. După primele câteva cuvinte s-au împrietenit şi Luiza a întrebat dacă vrea să vină la ea acasă să se joace. „Trebuie s-o întreb întâi pe mama”- a răspuns Simona care a fost învăţată să nu mearga la străini fără încuvinţare. Au venit împreună la mama şi ea a spus că e bine dacă merg şi eu, aşa că am mers împreună. Locuia într-o casă elegantă ce avea la stradă pe colţ o prăvălie, acum închisă şi care continuau cu multe camere, după care urma curtea străjuită de un gard ce nu lăsa trecătorilor prilejul de-a vedea din stradă nimic dincolo. Părinţii ei ne-au primit cu candoare şi îngăduitoare curtenie. Ne supravegheau de la distanţă fără a interveni în joaca noastră. Erau italieni, piele castanie şi păr negru ca abanosul, mobilier încrustat cu forme sofisticate, o librărie cu rafturi încărcate de cărţi ce ajungea până la plafon şi un birou mare în centrul camerei, locul de munca al tatălui ei, un contabil. Camera Luizei ieşea dintr-un scurt coridor şi avea ferestre la stradă. Pe o servantă lângă uşe, o colecţie de păpuşi în rochiţe scumpe, păr bucălat şi ochi care se rostogoleau, erau aliniate cu grije, ca la expoziţie. Luiza avea în camera ei un birouaş mic unde-şi făcea lecţile şi un raft cu cărţi printre care am găsit multe cu poveşti şi basme, ilustrate frumos şi tentaţia mea pe când răsfoiam aceste cărţi mi-a amintit de vara petrecută în librăria de la Podul Grant a familiei Goldstein. Luiza nu mergea la şcoala noastră, dar prietenia ei cu Simona a dăinuit toţi anii în care am locuit pe Racoviţa Grant. În acest timp, domnul Shabauer, socrul proprietarului nostru, a adus de pe şantier mai mulţi muncitori care au început să construiască pe partea opusă casei noastre un şopron cu acoperiş înalt în care a stivuit şiruri de cherestea până la tavan, în special scândură groasă, brută, ce lăsa să se vadă pe marginile încă nefinisate, scoarţa copacilor din care au fost tăiată. Locul acesta cu timpul s-a transformat în cel mai apreciat spaţiu de joacă pentru noi, pentru că la adăpostul acestor stivuri, unde nu ningea şi nu ploua nici odată şi nici vântul ne se făcea simţit, ne puteam juca în voie, fără a fi stingheriţi de nimeni. Printre muncitorii ce cărau aceste scânduri de la poartă până la şopron a fost un ţăran în iţari albi şi picioarele goale care nu ştiu cum a reuşit să-şi agaţe unghia degetului mare de la un picior de ceva care i-a smuls-o până la rădăcină. Omul, văitându-se de durere şi cu piciorul şiroind sânge, s-a aşezat la pământ cerând ajutor cu lacrimi în ochi. Domnul Shabauer a dat fuga în casă şi a venit cu o făşie de cârpă albă şi o sticlă cu apă, bodogănindu-l pe om: “Ai văzut ce se întâmplă decă nu-ţi tai unghiile? Cine-i vinovat de treaba asta? Hai? Poţi să-mi spui? E numai vina ta! Ia astea şi altădată să fi mai atent!” După ce şi-a înfăşurat cârpa în jurul degetului rănit, omul a plecat şchiopătând, călcând numai pe călcâie. Altădată domnul Shabauer a pus oameni să ridice un coteţ pentru porc şi un mic ţarc în jur între şopron şi closetul din curte folosit atât de chiriaşi cât şi de clienţii din cârciumă. A adus apoi un porc căruia i-a dat drumul în ţarc. La marginea ţarcului a creat tot din scânduri un jgheab de forma tronconică în care arunca resturi de mâncare şi un fel de terci gros din făină de mazăre uscată şi apă. Curând, către Crăciun, porcul s-a rotunjit ca un balon, parcă era umflat cu pompa, nici nu se mai putea mişca. Lacom, răsturna jgheabul cu râtul, răspândind mâncarea pe pământ, unde se forma o băltoacă din care încerca să soarbă borhotul dat, în timp ce culegea cu falca inferioară resturile de mâncare. Între cârciumă şi closetul din curte, locuia mai de mult familia Niculescu. Domnul şi doamna Niculescu erau oameni în vârstă, care aveau doi băieţi mari ce încă locuiau cu părinţii, deşi aveau servicii bune la Căile Ferate. Tot acolo a lucrat şi domnul Niculescu, tatăl lor înainte de-a ieşi la pensie. Doamna Niculescu, care avea numai doi dinţi rămaşi în faţă, era foarte mândră de fiii ei, în special de cel mare, Ionel, care de curând a fost promovat şef de birou. Venea deseori la mama pentru o lingură de făină, şi cu această ocazie, vorbind din picioare, cu o mână în sân şi ce cealaltă acoperindu-şi gura, ridica din mers capacele de pe oalele ce fierbeau pe plita maşinei. Totdeauna slabă, dreaptă, rămănând în picioare tot timpul vizitei, avea multe de spus repede, de parcă cineva o alerga din urmă, pe alocuri oprindu-se brusc să întrebe ceva, după care continua chiar şi dacă răspunsul întârzia să vină. Mama se obişnuiese cu ea, şi de câte ori venea, îşi continua treba la bucătărie fără să dea multă atenţie nici faptului că iscodeşte ce face, şi nici clevetirilor din cartier. Apartamentul liber de lângă noi a fost închiriat de o familie de transilvăneni între două vârste. Erau doi oameni robuşti, el cu o mustaţă încărunţită şi părul dat pe spate, ea voinică şi foarte rapidă. În fiecare zi frământa cocă pentru pâine pe care o cocea în cuptorul din bucătărie, şi tot atât de des făcea aluat pentru tăiţeii de casă, pe care-i folosea la orice mâncare. Una din specilităţi era varza călită cu bucăţi groase de slănină afumată în care, se înţelege, se aflau şi tăiţeii tăiaţi ca fideaua deasupra cărora zeama cu pete largi de grăsime plutea la suprafaţă. Slănina era nelipsită în casa lor, şi de la ea mama a învăţat cum să pregătească şunca fiartă cu boia, untura topită în casă pe care o ungea pe pâine pentru sandviciurile noastre de la şcoală şi mai ales arta facerii tăiţeilor de casă. Când se răcorea, ieşeau amândouă afară pe treptele scărilor de la intrare, fiecare în dreptul uşii lor, şi cu un lucru în mână sau ceva de cârpit, discutau până când seara–şi cernea întunecimea în jur. Înainte de a intra în casă, mama avea grije să ne cheme de la joaca din stradă. Înainte de Crăciun a fost scos porcul din ţarcul lui. De gras ce era a trebuit să fie scos afară pe-o targă pentru că el nu mai putea să se ţină pe picioare. Tata zicea că bietul porc a paralizat de la borhotul de mazăre cu care a fost hrănit. A fost adus un măcelar care şi-a rânduit sculele pe-o masă în mijlocul curţii, şi cu mişcări sigure a răpus animalul c-o singură mişcare de cuţit la gât. În jurul lui oamenii din curte priveau spectacolul la care s-au alăturat şi câţiva clienţi din prăvălia domnului Buzatu. Mama însă şi-a acoperit ochii ca să nu vadă şi-a tras-o şi pe Simona lângă ea. Lângă masă, sub un grătar de metal, jăraticul pregătit dinainte era acum numai bun pentru pârlirea părului de pe porc. După ce părul porcului a încetat să mai sfărâie pe deasupra focului şi pe o parte şi pe cealaltă, măcelarul a luat o găleată plină cu apă şi o perie de scânduri şi a început să-l frece îndelung până ce pielea s-a albit, devenind curată şi netedă ca marmura. Apoi a început să-l desfacă de-a lungul pieptului către burtă. Domnul Buzatu a cerut o bucată de şorici şi măcelarul l-a servit cu o făşie lungă. Din aceasta, proprietarul a tăiat cu briceagul bucăţele pe care le-a împărţit în jur. Atunci am mâncat pentru întâia oară şoriciul de porc. Continua să fie cald şi se despica fraged cu dinţii în bucăţele mărunte pe care le mestecam. Doamna Niculecu, lupta cu şoriciul morfolit între cei doi dinţi ai ei care nu reuşeau să străpungă pielea animalului cât s-o poată mesteca. Până la urmă, a plecat cu ea acasă. Doamna Shabauer, mama proprietăresei, venea uneori în vizită la mama cu care vorbea nemţeşte. Era o femeie caldă, prietenoasă, care nu vorbea foarte mult, dar era înţelegătoare şi sinceră. Mama se aşeza cu ea la masă, uneori cu o cana de ceai în faţă şi ea nu refuza nici ceiul, nici o prăjitură dacă se întâmpla să aibe atunci. În seara aceea a venit la noi cu o farfurie în care erau câţiva caltaboşi, o bucată mare de carne şi câteva bucăţele de şorici. În ziua următoare, coteţul porcului a fost transformat în afumător în care slănina porcului a fost atârnată pe-o bară sub care zile în şir rumeguşul a ars mocnind. În săptămâna din ajunul Crăciunului, la miezul nopţii, o maşină a oprit la poartă. Doi inşi în haine de piele au bătut la uşa casei din fundul curţii şi au plecat cu domnul Shabauer. De atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Se spunea că a fost dus undeva în Rusia. Doamna Shabauer nu a vorbit niciodată cu mama despre soţul ei. Nici mama nu a încercat s-o întrebe.
VI
Colindătorii veneau la noi şi când stam pe Crângaşi şi mama ieşea să le ofere câte ceva, fructe sau bani, dar eu nu am mers nicodată cu colindul. Când am fost foarte mic ţin minte că tata mi-a cumpărat o singură dată o sorcovă şi m-a învăţat cum să-i sorcovesc. Cred că atunci, după ce-am sorcovit-o pe mama şi pe el, am mers şi la tanti Raşela şi nenea Aurel. De la tanti Raşela am primit o sărutare, dar nenea Aurel mi-a dat bani, mulţi bani, cred. În anii care au urmat nu am mai avut sorcovă, dar mama a desfăcut o batistă călcată din şifonier şi mi-a zis să-i sorcoveasc cu ea. Drept răsplată primeam bomboane sau ciocolată.. Anul acesta, în seara de ajun Jenică, sora lui Victoriţa şi Titi Bureţea, au bătut la uşe să mă cheme să merg cu ei cu colindul. Mama nici nu-a vrut să audă, dar tata, mai îngăduitor, i-a făcut semn să mă lase. După ce m-a înfofolit bine cu fularul peste gură, mănuşi cu un deget croşetate de ea şi o sacoşe de cârpă în mână, am fost lăsat să merg. Se înţelege că înainte de-a pleca am primit o sărutare pe porţiunea liberă din obraz, între ochi şi fular, şi nu mai puţin una peste fund, ca semnal că de acum sunt în voia mea. Afară gerul pişca, zăpada scârţâia sub şoşonii de cuciuc, aveam şi arme ca să ne ferim de câini, pentru că Jenică şi Titi ţineau în mână câte-un ciomag de lemn, iar eu o ţineam pe Victoriţa de mână în spatele lor. Întâi deschideam cu atenţie poarta să vedeam dacă sunt câini în curte, apoi ne aşezam în faţa camerelor luminate unde încă forfota pregătirilor pentru Crăciun era în toi şi începeam să cântăm: “Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne da-ţi ori nu ne da-ţi, ne da-ţi, ne da-ţi..” Când terminam, apărea în dreptul unei uşi câte-o doamnă cu covrigi, mere, bani sau bomboane şi din case ajungea până la noi aburii îmbietori de căldură ce aduceau afară mirosul de cozonac proaspăt şi alte bunătăţi. Am mers cu colindul pe strada noastră până la cap, apoi ne-am întors pe strada vecină, Nicolea Filimon, şi când am îngheţat de-a binelea, luminile de pe la case începură a se stinge, ne-am dus acasă la Jenică, în bucătăria caldă din fundul curţii şi am împărţit egal toate darurile şi banii. În bucătărie plita era încinsă, doamna Popescu, mama lui Jenică a tăiat un cozonăcel care se mai răcise după ce a fost scos din cuptor şi ne-a dat să-l gustăm. Dar cine avea chef de cozonac când masa era încârcată cu toate bunătăţile culese din colind, tot ce puteai să-ţi doreşti, turte dulci, ciocolată, bomboane frapate in hârtie şi poleială, fructe, smochine uscate şi alte bunătăţi. A trebuit totuşi să mâncăm cozonacul oferit de dânsa pentru că ea a fost prima care l-a gustat, apoi ordonanţa ce-o ajuta la treabă şi noi nu puteam refuza. Tata lui Jenică era ofiţer de carieră şi avea o ordonanţă care locuia într-o cămăruţă în spatele bucătăriei, lângă magazia de lemne. Acesta avea grije ca cizmele domnului Popescu să fie bine lustruite, hainele lui curăţate, să spargă lemne şi s-o ajute pe doamna Popescu la cumpărături ori de câte ori mergea la piaţă. Când am ajuns acasă la noi, mama mă aştepta îngrijorată, dar s-a bucurat văzând bogăţia de daruri primite din care a trebuit să fac parte egală cu Simona care statuse acasă. În seara următoare însă a trebuit s-o iau şi pe Simona cu noi, pentru că a început să plângă, şi ca să scape de ea, mama m-a avertizat că altfel nu mă mai lasă. Acum mergeam în fiecare seară cu colindul prin cartier, dar după trei zile, Jenică a apărut cu steaua făcută de el, împodobită frumos cu hârtie colorată, poleială şi tot felul de abţibilduri şi ilustraţii cu pruncul Isus. Steaua era luminată din centru de o lumănare groasă ce-şi împrăştia razele din interior şi mândria noastră nu cunoştea margini. La fel ca şi în celelate zile, băteam pe la uşi întrebând “Primiţi cu Steau?- la care apărea câte un cetăţean care ne îndemna cu bineţe: “Ia să vedem dacă ştiţi s-o cântaţi ca lumea?”- la care noi ne puneam pe treabă. După ce asculta, ne da la fiecare câte-o monedă şi bucuroşi mergeam mai departe. Pe drum întâlneam şi alţi copii cu steaua, dar parcă a noastră era mai frumoasă, lumina stârnită din ea era mai vie şi pâlpăitul lumănârii dinăuntru proiecta pe pereţii caselor pe lângă care treceam jocuri de lumină mai deosebite. Într-una din serile care au urmat, un grup de băieţi mai mari ca noi, ţinând o stea cu o coadă lungă pe care o înâlţau mult pe deasupra capetelor, ne-au ieşit în cale. Când au ajuns în faţa noastră, cel de pe mijloc care ţinea steaua s-a năpustit peste steaua lui Jenică şi au spart-o cu coada lungă de la steaua lui. După ce au mai străpuns-o de câteva ori, au plecat răzând. Am rămas înmărmuriţi. Jenică cu lacrimi în ochi, a ridicat o bucată de gheaţă de pe marginea drumului şi a zvârlit-o în urma lor: ”Mama voastră de Irozi! Am să vi-o plătesc eu..” Iarna pe Racoviţă Grant era o plăcere. Pe partea pavată a străzii copii ieşeau cu săniuţele, alţii ieşeau pe stradă cu patinele care se aplicau peste ghete şi se fixau cu o cheiţă. Erau şi copii care-şi confecţionau singuri patine dintr-un fier cornier, ori poate din picioarele de la maşinile de gătit găsite prin dărâmături, pe care le îndoiau peste ghete şi le legau cu sfoară. Simona şi cu mine aveam săniuţa găsită în ruine peste care tata a fixat o blană de lemn cu suruburi durabile şi o funie groasă cu care puteam s-o trag. Nămeţii de zăpadă de la marginea trotuarului sau întărit şi noi ne căţăram cu sania pe ei şi ne dam drumul lunecând până în mijlocul drumului. Când se strângeau şi ceilaţi copii pe stradă, să fi văzut ce bătălie cu bulgări de zăpada se încinge şi cum ne fugăream unii pe alţii, înarmaţi cu bulgări întăriţi cu apa de prin şanţuri. Uneori ieşeam cu Simona mai din timp ca să–mi pot făurii meterez din cuburi de zăpadă tăiate egal cu cazmaua. Când acesta era gata, făceam provizii de bulgări, aşteptând cu nerăbdare să apară careva. Alte ori încropeam o ceată şi cu Jenică în frunte mergeam să iscodim ce pregăteau cei de pe Zoie Grant cu care nu numai o dată duelam până la căderea serii. În spatele şcolii de fete Doamna Stanca se deschidea o vale adâncă care ajungea până în spatele Pieţii Grant şi către fabrica Pirotehniei de lângă stăvilarul Ciurel. Când era zăpadă multă şi bună, veneam cu săniuţele aici la derdeluş. Copii mari şi mici, cu săniuţe de lemn sau metalice, mici şi mari, urcau dealul până sus la stradă şi de acolo se lăsau cu sania în plină viteză până jos în vale. Când culcat pe burtă, târând câte-un picior în zăpadă ca să ţin cârma, când aşezat în fund pe săniuţă, uşor aplecat pe spate, trăgând cu dârzenie de funia din faţă, î-mi dam drumul în valea albă, îmbătat de zborul lin al vitezei. Apoi repetam cursa din nou şi din nou. Chiar şi când mă răsturnam cu săniuţă cu tot, trăiam aceste momente intr-o delirantă plăcere care mă făcea să uit de foame, de frig şi de cădera prea grabnică a serii. Doamne, unde a dispărut zăpada de atunci şi zilele pline de farmec ce au îmbogăţit aceste amintiri?!

VII
Dacă ţin bine minte, in fiecare miercuri după-amiază, Moş Nae, redactorul revistei Universul Copiilor, avea întruniri libere cu cititorii la redactia lui din Strada Brezoianu. La una din aceste întruniri am mers şi eu, încurajat de faptul că la un extemporal dat în clasă în ziua de “Mărţişor” am primit nota zece pentru compunerea mea în versuri. De obiceiu doamna Angelescu nu da nota zece decât in cazuri excepţionale. Aşa fiind, primind înapoi pagina de extemporal corectată din plin cu creionul roşu şi nota zece pe de-asupra, faptulmerita celebrat. A fost prima poezie ce am scris-o, dar cred că nota a fost dată pentru subiect, nu pentru versuri. Fiecare trebuia să scrie ceva despre mărţişor. Eu am mers cu gândul că cel mai frumos mărţişor trebuie dat ostaşilor de pe front, rupţi de familiile lor, trăind în frigul din cazemate sub pericolul eminent al morţii, departe de casă. Oricum, la terminarea orelor de clasă, pe baza celebrităţii căpătate instantaneu, Jenică mi-a cerut în drum spre casă să compun în numele lui o scrisoare adresată unei fete. A copiat-o frumos cu litere rotunjite şi i-a dat-o fetei a doua zi. Biroul lui Moş Nae, pe adevăratul nume Nae Batzaria, era la primul etaj în clădirea cenuşie de pe strada Brezoianu în faţa căreia se deschidea strada Sărindari şi aparţinea ziarului Universul. Ca să ajungi la el, urcai din hol o scară largă cu trepte de ciment. Dădeai de o încăperea întunecată, cu multe birouri aliniate pe două şiruri, şi Moş Nae stând la una în fundul săli, lângă perete. Era un om cu faţa prelungă şi mustaţă căruntă răsucită la vârfuri. În jurul biroului luminat de-o veioză o mulţime de copii urmăreau corecturile ce Moşul le făcea pe foile lor. La celelate mese, alţi copii veniţi inaintea mea creionau pe foi de hârtie desene sau scriau în grabă câte ceva, nerăbdători ca Moş Nae să le poată vedea. Mulţi copii veniseră însoţiţi de mamele lor, şi atunci Moşul se ridica de pe scaunul lui, sărutând mâna doamnelor cu care schimba amical câteva cuvinte. Apoi revenea la scaunul părăsit pentru câteva momente şi continua să lucreze pe paginile ce copiii din jur le întindeau nerăbdători. Eu nu am fost întrebat de nimeni nici cine sunt, nici ce caut acolo. Am privit în jur să văd ce fac ceilalţi copii, apoi în felul meu obişnuit care nu s-a schimbat nici astăzi, m-am aşezat la o masă pe care se aflau creioane şi mai multe pagini de hârtie şi am început să scriu o poveste, ca acelea citite în paginile revistei. După vre-o două ore, Moşul ne-a spus să lăsăm hârtiile noaste pe biroul lui, că el are să le vadă a doua zi şi va răspune fiecăruia în numărul următor al revistei. Am urmărit îndelung la căsuţa poştală răspunsul pentru mine, dar nu l-am găsit. Când nu găseam copii pe stradă la joacă, mă duceam acasă la Jenică. Familia Popescu avea o casă destul de mare cu ferestre la stradă. Curtea nu era mai largă de doi, trei paşi, dar era lungă şi pavată cu cărămidă roşie. În fundul curţii, acolo unde se termina casa, era făcută o bucătărioară mai joasă, cu cuptor zidit, ca la ţară, după care continua camera ordonanţei şi magazia de lemne. Domnul şi doamna Popescu locuiau în casa mare din faţă, dar pe timp de iarnă copii stăteau mai mult în bucătărie pentru că era cald şi nu cărau toată murdăria de afară în casă. Părinţii lui Jenică veneau numai rare ori în bucătărie, mai cu seamă în după-amiezele de iarnă. Ordonanţa însă, işi făcea mai toate treburile aici, spăla vasele, lustruia cizmele şi toţi pantofii doamnei şi ai copiilor, repara tot ce trebuia reparat sau moţăia plictisit de joaca noastră. Jenică era totdeauna bucuros când venea cineva la el. Uneori aducea din casă jocul de table al domnului Popescu, şi când nimeni nu băga de seamă, fura ţigări din pachetul de 1000, raţia de ofiţer a lui tată-su. Când venea înapoi, ne arăta pe ascuns ce are în buzunar. Când vedea că doamna Popescu era ocupată şi ordonanţa nu e acolo, trăgea din foc un jeratic şi aprindea ţigara la gura sobei. Apoi pe rând, lăsaţi pe vine la gura sobei trăgeam şi noi câte-un fum. Când treaba era terminată, deschideam uşa bucătăriei şi împingeam fumul afară cu palmele. Odată a dat de nişte reviste cu femei goale pe care le-a ascuns sub pulovăr şi a venit cu ele în bucătărie. Ordonanţa era ocupată cu despicatul lemnelor în magazie. Ne-am aşezat în jurul lui Jenică la masă şi priveam înărmuriţi fotografiile din revistă. Jenică, cu vădită superioritate, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: “Ce tu nu ai mai văzut d-astea?” Am spus că nu, la noi în casă nu sunt reviste din astea. “Haida de…Dar ce are sor’ta între picioare n-ai văzut?” Timid, am roşit. „Cum să văd, ce mă duc după ea la closet?” Simţeam că faţă şi tot corpul îmi ard ca jeraricul din sobă. Jenică a scos capul pe uşe să vadă ce face ordonanţa şi i-a spus lui Victoriţa să-mi arate. Victoriţa s-a rezemat de lemnele de foc stivuite lângă perete şi şi-a descoperit scoica sidefie dintre pulpe. Jenică s-a aşezat atunci în faţa ei, cu nasturii desfăcuţi la pantaloni, şi mi-a spus că aşa se fute. “Fute-o şi tu acum!“- mi-a zis după aceea, iar el s-a întors la uşe să vegheze. Când m-am întors acasă, aveam conştiinţa încărcată cu un secret ce nu putea fi rostit şi simţeam că păcătuesc numai şi pentru faptul că nu mi-l puteam scoate din minte. De câte ori o vedeam pe Victoriţa, gândul meu derula imaginile petecute în bucătărie şi prezenţa ei producea în mine senzaţii necunoscute în trecut. Când vremea era mai călduroasă, locul preferat de joacă era în şopronul de cherestea din curtea noastră. Între stivele de scânduri rânduite astfel cu cărări între ele nu eram văzuţi de nimeni, şi în acest ascunziş puteam să ne căţărăm pe scândurile late şi grele până sus, aproape de acoperiş. Găsisem un loc bun de culcuş şi ascunzătoare pentru fumat din ţigările domnului Popescu. Alte ori ne băgam în beciul din dărâmături de la colţul străzii cu Scarlat Vârnav, acolo unde am găsit o casă mare de bani răsturnată între cărămizi. Aici, pe aceasta casă veche de bani de la gura beciului, repetând experienţa din bucătărie cu Victoriţa, am descoperit pentru prima dată senzaţia elctrifiantă ce s-a răspândit în întreaga fiinţă şi mi-a tăiat răsuflarea pe-un moment ce părea că nu se sfârşeşte.
(Va urma)

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Cetăţenii străini pot tranzita, în anumite condiţii, teritoriul României, fără vize de tranzit

Începând cu 11 iulie 2008, va intra în vigoare un regim simplificat de tranzit al teritoriului României pentru cetăţenii străini...

Închide
3.233.232.160