Duminica, 17 aprilie, in orasul de pe Tamisa a avut loc maratonul anual – ”London Marathon”. Mii de participanti s-au prezentat la start, langa Greenwich, la ora 9 dimineata. Unii alergau pentru a castiga, altii pentru gloria de-a fi terminat, altii ca sa adune bani pentru fundatii care isi dedica activitatea combaterii bolilor de inima, a cancerului sau al caror obiectiv este protectia orfanilor.
Multi dintre cei ce alergau pentru cauze caritabile s-au imbracat in costume de carnaval: ursi, caini, bebelusi giganti, floarea soarelui sau tablouri cu picioare. De-a lungul intregului traseu, multimi de privitori aplaudand, incurajand, punand monede in galetile de colecta si, nu in ultimul rand, bucurandu-se de o zi cu soare intr-un oras celebru pentru ploaia si ceata lui. Ziua a fost intr-adevar superba: cer albastru fara nori si soare arzator de vara. Dar pentru cineva care si-a rezervat aceasta zi ca sa viziteze orasul, traseul de maraton cu barierele sale intre multime si alergatori pune o serie de obstacole de netrecut (ca sa traversezi o strada uneori trebuie sa iei metroul pana la statia urmatoare, care se afla de partea cealalta a acelei strazi).
Nimic nu e mai incantator decat o zi cu soare in Albion. Toate obiectele care in alte tari sunt cenusii sau in culori neutre, in Anglia imbraca nuante intense. Caramizile caselor sunt de-un rosu aprins, la fel si autobuzele cu etaj, cabinele telefonice, cutiile postale si benzile de asfalt de la stopuri. Stalpii si gardurile metalice sunt vopsite in negru stralucitor, uneori cu varfurile aurite. Culorile aprinse sunt preferate, fiind mai vizibile in ceata si ploaie. Si aceleasi culori, sub lumina soarelui, alaturi de verdele plantelor si albastrul profund al cerului transforma cel mai banal cadru citadin in tablouri minunate.
Fiecare turist ”inrait” isi are orasul preferat si, in orasul preferat – locul preferat. Preferinta mea necontestata e Londra si primul loc pe care doresc sa il vad e Big Ben si palatul Westminster. Azi insa am venit in Londra cu un tren pana la gara Charing Cross. Primul obiectiv vizitat a fost piata Trafalgar dezmierdata de soarele diminetii. Mai putini porumbei, mai multi turisti, fantanile arteziene respirand umezeala, statuile ude sclipind in soare. La picioarele columnei de pe care Amiralul Nelson priveste demn zarea stau de paza patru lei uriasi din bronz. Ar parea fiorosi daca nu ai vedea cate doi-trei turisti calare pe fiecare. In felul acesta, municipalitatea londoneza face economie de banci…
Incercand cu disperare sa capturam vizual maretia monumentului, ajungem la marginea strazii. Pe langa noi trece (cu o viteza si un zgomot proportionale cu inaltimea sa) un autobuz cu doua etaje (double decker). Lupta cu un astfel de monstru ar fi inegala. Trecem strada dupa ce ne uitam grijulii in toate directiile. Ca sa ne imbunatatim perspectiva columnei ne indepartam pe bulevardul Whitehall. Circulatia auto e oprita din cauza maratonului, si putem sa filmam fara grija din punctul cel mai favorabil. Anuntat de un zgomot caracteristic, un elicopter isi face aparitia. Au trecut deja doua ore de la startul maratonului si primii alergatori trebuie sa fi ajuns aproape. La capatul Whitehall privitorii se inghesuie in jurul barierelor, se aud aplauze si incurajari. In drum admiram costumele rosii si poza mandra, imobila a santinelelor de la scoala de cavalerie. Si aruncam o privire curioasa in spatele grilajelor ce inchid Downing street. Sa fie oare acasa domnul Tony Blair ?
Dupa o scurta privire admirativa catre participantii la maraton (si o promisiune catre sine ca n-am sa fac niciodata la fel) ochii imi zboara sus, catre turnul lui Big Ben. Ceasul acesta imi e un prieten vechi. La picioarele lui, in ultimele zile ale lui 1999, am simtit primul meu extaz arhitectonic, ramanand efectiv cu gura cascata, privind in sus. Si pe fata lui, ornata ca o bijuterie, am incercat sa intuiesc misterul timpului – care creaza ritm, muzica, ne da placere si nesfarsite cadouri pentru ca apoi sa ne ia totul inapoi cu aceeasi dulce-amara trecere implacabila. Acest mister nu l-am inteles cu totul, dar dupa un sfert de ora, glasul prietenos al lui Big Ben mi-a adus dezlegare. Cu adanca tulburare am inteles ce vroia sa imi spuna acel sfert de ora: desi timpul trece, viata e un dans continuu, odata intrat in hora trebuie sa joci, si daca tot trebuie, poti s-o faci cu bucurie si fara regrete.
In cautarea unui unghi mai bun pentru fotografii si filmat, am traversat podul Westminster. Tot la cativa pasi descopeream alte perspective si proportii. Palatul Westminster, ”casele parlamentului”, isi dezvaluie incet forma. Arhitectul ce le-a construit trebuie sa fi fost foarte inspirat. Fie ploaie, nori sau ceata, fie soare la amiaza, rasarit sau asfintit, dantelaria gotica si simetria liniilor atrag si incanta privirile.
E cel mai frumos simbol al Londrei, oras mare, cu faima mare dar si inima pe masura. Oamenii de-aici stiu ce inseamna respectul si grija pentru ceilalti. As vrea sa imbatranesc intr-un loc cu astfel de oameni, care nu au uitat ca respectul si demnitatea infrumuseteaza omul la orice varsta. Sunt o idealista si din aceasta cauza iubesc Londra.