În „secundele mele”… deseori ma las invadata de arhiva personala, care dateaza de foarte multa vreme, întrucât din adolescenta si tinerete am pastrat carti valoroase de la parintii si bunicii mei, foiletoane, reviste, în limbile timpului, franceza, germana sau latina, notite scrise de mine din „zbor” pe bucatele de hârtie auzite la radio, televiziunea neexistând în acele vremuri (aparuta în România în anul 1958), stenografiate sau dactilografiate de subsemnata, considerându-le bunul cel mai de pret, drept pentru care le-am transportat si peste Ocean… Am renuntat la alte obiecte, care puteau fi înlocuite, dar o carte aparuta la începutul secolului XX sau un manuscris, NICIODATA.
Interesul adnotarilor constat ca nu m’a parasit, dar de aceasta data, aflându-ma în Lumea libera, cu tehnica cea mai moderna si practica de comunicare, am considerat ca poate ar fi bine sa transmit celor interesati unele din aceste vechi dar minunate scrieri, unele dintre ele aparând sub anonimat.
Poetul latin Publius Vergilius Maro, într-un vers din celebrele versuri intitulate GOERGICE, scria: „Fugit irreparabile tempus” – Zboara timpul de neînlocuit. Aceeasi idee o regasim si în ODELE lui Horatius: „Eheu” Fugaces Postume, Postume labuntur anni!” – Vai, Postumus, Postumus, cum se mai scurg anii ce fug”. Din pacate sunt înca multi care nu stiu cum sa foloseasca timpul sau îl irosesc fara chibzuinta…
Legat de acest preambul, urmez sfatul filozofului Seneca, care adresându-se în „Epistole ad Lucilium” scria în doua cuvinte: „Docendo discimus” – Învatându-i pe altii, învatam si noi. Ca atare, rasfoind „hârtoagele” mele, antice si deluviene, am gasit scrise „propria manum” diverse cugetari, reflectii, maxime, texte ce apartin unor autori anonimi. Nu pot preciza din care reviste anume le-am copiat în lb.franceza, negândind ca-mi vor putea folosi vreodata în viata… îmi amintesc doar de titlul revistelor în lb.franceza, pe care parintii mei le citeau, si anume: „Le miror du monde”, „Je sais tout de Bucarest”, „Cinémonde”, „Marie Claire” – reviste ce au aparut în România si respectiv la Bucuresti, pâna în anii 1940-45, apoi au fost interzise. Ca atare, în cele ce urmeaza va prezint traducerile subsemnatei din una din revistele mentionate, în speranta ca nu veti regreta daca le veti citi:
1) Sunt în vârsta… dar nu batrâna… De acord, este adevarat ca …Literele din jurnal diminueaza în fiecare zi, ca parul meu si-a schimbat culoarea, dar este din cauza soarelui!
Automobilul meu este platit în întregime de mult timp, dar nu are nici cea mai mica zgârietura. Dimpotriva, constat ca prietenele mele îmbatrânesc mai repede decât mine, ele au riduri, pe când eu nu am decât câteva „linii de caracter” pe frunte. Iau putine medicamente, ca toata lumea si ce daca? În loc de a le lua pentru dureri de cap, stomac sau altele, eu le iau pentru menopauza, începutul de osteoporoza sau arterioscleroza. În fond eu sunt optimista si vad „la vie en rose” si asta este important! Si în final, mi se întâmpla din când în când sa dansez un un vals sau un mic fox-trot… ca altadata!
2) O bunica vazuta de un copil în vârsta de 8 ani: „Bunica este o doamna care nu are copii. Pentru aceasta ea iubeste copiii altora. Bunicile n-au nimic de facut, ele doar trebuie sa fie prezente. Când ele ne duc la plimbare ne tin de mâna, parc-ar vrea sa nu ne piarda, ele merg încet, nu ne dau voie sa fugim prin iarba, admirând florile si copacii. Ele nu spun niciodata „Avanseaza mai repede, grabeste-te”. În general, ele sunt toate grase, dar nu prea, pentru ca ele sa ne poata lega sireturile ghetelor. Ele stiu ca avem întotdeauna nevoie de a doua felie de tort si pe cea mai mare. O adevarata bunica nu bate niciodata un copil, ele se enerveaza râzând. Bunicile poarta ochelari, dar se prefac ca nu vad si nu aud atunci când trebuie, ca sa nu ne rusinam când suntem stângaci. Când ne citesc povesti, ele nu sar niciodata vreo pagina si nu se supara daca reclamam aceeasi poveste de mai multe ori. Bunicile sunt singurele persoane adulte care au întotdeauna timp pentru noi cei mici. Ele stiu sa întrebuinteze gesturi de dragoste când suntem bolnavi. Bunicile nu sunt chiar atât de fragile cum se spune. Ele ne iubesc cu toate defectele pe care le avem”.
3) Viata este începutul sfârsitului, este a fi aici fara a sti pâna în ce moment, este a ne culca fara a sti când ne vom trezi, este a iubi fara a spune si când este prea târziu ne spunem ca ar fi trebuit s-o spunem mai înainte. Viata inseamna oamenii pe care-i iubim; vedem ca ne parasesc unii dupa altii, fara sa realizam ca într-o zi va fi si rândul nostru. Sa nu credem ca tot ce am realizat este vesnic, ci sa fim constienti ca într-o clipa putem pierde totul. Sa gândim la ziua de mâine, sa nu profitam numai de momentul prezent.
4) A sti sa îmbatrânesti: Am depasit 70 de ani si gândesc deseori: de ce coltul strazii mi se pare de doua ori mai departe decât înainte? Am încetat sa mai fug dupa autobuz, pentru ca el a pornit mai repede decât înainte… Gasesc ca treptele scarilor sunt mult mai înalte ca înainte… Toata lumea vorbeste atât de încet, ca de-abia înteleg ce spun. Tinerii si ei s-au schimbat, parca sunt mai tineri decât mine la vârsta lor. Pe de alta parte, persoanele de vârsta mea sunt mai îmbatrânite decât mine! Zilele trecute am întâlnit o veche cunostinta: era atât de îmbatrânita ca nu m-a recunoscut… Ma gândeam privindu-ma în oglinda si reflectam pieptanându-mi parul alb: nici oglinzile nu mai au aceeasi calitate ca în timpul tineretii mele…
(Voi continua…)
VDS