caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Despre copilul din noi, la orice varsta

de (18-4-2005)
Copil..., Foto: V. BregaCopil…, Foto: V. Brega

Suntem copii la orice varsta: e adevarat, in mod diferentiat, in functie de modul in care acceptam acest adevar (ca suntem copii inca).
Pentru ca, sa fim sinceri, a accepta si mai ales a recunoaste existenta copilului din noi, poate avea ca si consecinta o catalogare destul de aspra, uneori: dintre toate acestea primand aceea de a fi considerat naiv.
Si ce facem noi pentru a nu fi judecati? Simplu: ucidem copilul din noi; il punem la colt; il izolam, il strangulam… Ucidem cu alte cuvinte miracolul din noi. Nu ne dam seama ca daca acest miracol ar fi zilnic deschis ochilor nostri, am putea da chiar si durerii (paradoxal), o anumita savoare, dulceata, bucurie…

Se spune ca femeia inca recunoaste ca este copil; femeia este mai copilaroasa, mai plina de miracol. Barbatul e mereu in cautare de cunoastere (femeia, daca e sa fim pragmatici, nici nu are timpul necesar pentru aceasta).
Si revenind la cunoastere – ce este aceasta decat stergerea miraculosului, a miracolului??
Intreaga stiinta incearca sa demistifice existenta, iar cuvantul stiinta inseamna cunoastere. E atat de simplu, atat de clar: cu cat stii mai mult, cu atat te miri mai putin…

Cu totii cunoastem efectul avalansei de intrebari cu care ne asalteaza copiii nostri (iar mamele lor nu-s mai departe).
Asa incat imi voi permite ACUM, AICI, o serie de intrebari: sper ca acestea sa nu plictiseasca pe nimeni, ba mai mult, sper cu toata puterea ca voi si primi niste raspunsuri:

Oare putem sa consideram ca nasterea si moartea sunt la fel?
Daca da, de ce le despartim? De ce nu lasam ca Primavara sa fie asemeni Toamnei?
Oare nu e adevarat ca in momentul in care ne nastem, incepem sa murim? (Nu subit, caci si moartea, ca si viata este un proces…)
Dar nu poate exista viata fara moarte, caci ar fi ca o pasare cu doar o aripa…
Ca urmare, inaintam in viata, inaintam si in moarte: simultan…
Iar cand viata este completa, si moartea este la fel…
Sunt Viata si Moartea doua lucruri diferite?
Daca nu, atunci nu e firesc ca in fata Vietii, la fel ca in fata Mortii, copilul din noi sa existe?
De ce incercam sa il ucidem inainte??
Cateva randuri citite si recitite de-a lungul timpului, ma fac mereu sa revin asupra lor, iar intelepciunea lor ma determina acum sa le redau in acest context. E vorba de povestirea unui mic incident, povestire ce apartine lui Osho*.

“Era odata un ateu, mare expert in legi, caruia ii placea foarte mult sa discute despre Dumnezeu. Lucrul cel mai usor de demolat din lume este Dumnezeu – este ipoteza cea mai lipsita de aparare. Acest ateu intotdeauna il aducea pe Dumnezeu in discutie, cu prietenii sau cu stranii.
Dar acest lucru nu era intotdeauna usor. Unul vorbeste despre vreme, altul despre zarzavaturi… Cum sa-l discuti pe Dumnezeu in acest context? Asa ca a facut o smecherie: a scris in spatele lui, pe perete, mare si vizibil: DUMNEZEU NU ESTE NICAIERI, asa ca oricine intra putea citi acest lucru. Macar din curiozitate, interlocutorul intreba: “De ce ai scris asta – nu crezi in Dumnezeu?” Asa ca fiecare ajungea sa discute despre Dumnezeu cu ateul nostru”. Si el avea mereu argumentele pregatite.
Intr-o zi, copilul sau, care de-abia invata literele si putea citi doar cuvinte scurte, statea pe jos, cand trei straini au intrat in incapere. S-au uitat la inscriptie, asa ca si copilul a privit pentru prima oara lucrul pe care pana atunci il ignorase.
Si vazand ca e ceva scris, mare si clar, a incercat sa citeasca. A inceput: GOD, in vreme ce toti il ascultau… IS… si pentru ca NOWHERE era un cuvant lung, l-a despartit ca sa-l poata citi si a spus: GOD IS NOW HERE. (Autorul propune un joc de cuvinte, bazat pe similitudinea de scriere intre GOD IS NOWHERE – Dumnezeu nu este nicaieri si GOD IS NOW HERE – Dumnezeu este acum aici).
Chiar si tatal sau a fost socat. Mii de oameni trecusera prin incapere, dar nimanui nu-i daduse prin cap sa desparta acel cuvant”.

(Iar aici voi face o paranteza: Un sufist persan a spus odata: “Cand voi nu intelegeti, Dumnezeu va vorbeste prin copii”. Nu te poti certa cu copiii…)

“Ce sa mai spuna omul nostru? Copilul a inceput sa repete ceea ce citise: DUMNEZEU ESTE ACUM, AICI. In noaptea aceea tatal nu a putut inchide ochii. Auzea mereu vocea copilului. Greu sa te apuci sa ii spui: Dumnezeu nu exista. Incercase, dar replica venise prompt: Daca nu exista, cum poate sa fie aici chiar acum??
Asa ca a trebuit sa-si sondeze pentru prima oara filosofia ateista. Poate ca baietelul are dreptate. N-am cercetat niciodata locul unde ar putea fi Dumnezeu. Argumentele mele sunt de natura intelectuala, nu am nici o experienta existentiala. N-am meditat niciodata. Nici nu am experimentat ce inseamna ACUM AICI”.

Intr-adevar…
Cati dintre noi experimentam fenomenul acesta: ACUM, AICI???
Experimentandu-l putem trai, chiar fara sa stim, ceea ce e numit Dumnezeu, sau Adevar, sau Iubire, sau Frumusete. Nu conteaza cum ii spune oricine dintre noi…
Dar realizam oare dimensiunea transformarii lui NICAIERI in ACUM AICI?
Cat de uriasa este? Cum totul devine din negativ, pozitiv??

Copilul a articulat fara sa stie, lucrul descoperit de Albert Einstein – ca timpul este a patra dimensiune a spatiului – pentru ca ACUM inseamna, nu-i asa, timp, iar AICI inseamna spatiu…
Si cum acelasi Osho spunea: acolo unde ACUM si AICI sunt impreuna, toata existenta iti este deschisa…

O concluzie? Daca e sa imi permit una, una singura s-ar constitui intr-un indemn: sa nu ucidem copilul din noi…

* Osho – binecunoscut filosof indian

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Evelina Moraru: (18-4-2005 la 00:00)

    “oamenii n-au nimic sa-si spuna,fiecare nu vorbeste decit despre necazurile lui,e stiut.Fiecare pentru sine si pamintul pentru toti.”

    Louis-Ferdinand Celine “Calatorie la capatul noptii”

    De multa vreme n-am mai avut atita timp liber ca in zilele care au urmat dupa moartea tatalui meu…Ziua inmormintarii a fost ca si o proba de foc a eistentei linga ceilalti,un exercitiu de supunere la traditii,circumstante si surprinzatoare situatii.In ultimii ani avea mereu grija faptului ca nimeni nu-l va conduce spre neant sau spre linistea pe care niciodata n-a avut-o…Dumnezeu a vrut insa ca foarte multi oameni sa vina acolo,in cimitirul inghetat,sa ne insoteasca in nedreapta rupere de spiritul lui luminos…Asa va ramine tata in mintea mea,un spirit cu lumina insotitoare in tot ce intrprindea,de la lucruri mici pina la demersuri sortite nereusitei,un om pe care nu-l puteai trece cu vederea….Fiecare tata este inegalabil daca s-a comportat intre niste limite generale de decenta dar tata avea acea putere de a se simti stapinul universului chiar si atunci cind nu avea in buzunar decit minimul necesar…
    Asa ne-a invatat sa traim,in admiratia unui miracol care oricind se putea produce si asa a vrut el insusi sa moara,sperind,in incercarile ingrozitoare pe care viata i le-a destinat…Vegheam linga sicriul pe care ne-am straduit sa-l prezentam cit mai onorabil vesniciei si-mi aminteam zilele copilariei cind lipsea fiind mereu la scoalaunde lucra ca invatator,conducea un cerc de fotografi amatori,se bucura pentru ceea ce intreprindeau ceilalti.Daca aparea vre-un musafir neasteptat mi se parea ca era mai bine primit cind si tata era acasa;intimpina orice om cu bucurie…Mama era o buna gospodina si tinea singura friu nevoilor casei,neastimparului nostru surprinzator dar era retinuta si normala in relatiile cu ceilalti.Aveam o neliniste mare,mi se parea mereu ca nu face fata suficient pentru atmosfera in care musafirii ar fi trebuit sa fie incintati de noi…Si venea tata,miscind aerul in jurul usii banale si dintr-o data prindea viata mica prajitura maiestrita de mama,privirile erau vii si conversatia capata sens,vioiciune,auzeam zgomotul intim de zbatere a aripilor vrabiutelor de la ferestre si le atribuiam toate tatii…Am inteles dintr-o data ca dialogul acela de viata era intre ei doi.Era secretul lor si al cuplurilor privilegiate sa comunice…Eram de data aceasta acolo toti si mama refuza sa sclipeasca,era singura,trista,indiferenta la tot in afara de ceea ce ramasese de facut…
    Fiecare amanunt devenea esential pentru ea:sa-l spele,sa-l imbrace cit mai elegant,sa-l vegheze si sa-i vorbeasca in soapta ca si cum,adormit pentru vesnicie ar fi ramas deschis doar ei pentru aceeasi mare intelegere…
    “nu stiam ce perne sa-ti mai pun si acum te las sub o piatra!”Spunea de obicei atit de putine vorbe,evita sa-i fie cunoscute emotiile de orice fel…De multe ori ma gindeam ca sunt nepotriviti pentru ca tata era expansiv,sensibil”la vedere” si deschis spre oameni.Atit de mult suferise in viata incit,ca toti copii optimisti ne spuneam ca pentru noi Dumnezeu va spulbera toate necazurile…Am inteles mult mai tirziu ca fiecare om isi poarta propria cruce,ca umerii fiecaruia simt in singuratate durerea istovitoare,epuizarea,speranta si,probabil,eliberarea.
    care l-am inmormintat pe tata
    Era ger si ma desparteam de fiinta careia ii datoram viata…Era martie in Iasul iubirilor dar primavara intirzia ca si bucuriile…Trebuia sa caut un izvor de putere in omul de linga mine,in copii,in munca…
    Timpul trece grabit peste toate sau noi trecem prin el…
    Este vara torida acum,dar eu inca simt frigul zilei in care l-am inmormintat pe tata.
    Ema Moran

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.228.24.192