ACUM.TV

Masacrele din liceele americane au devenit aproape o obişnuinţă în ultimele decenii. Grozăviile îţi taie respiraţia, cele mai multe descrieri ale acestor funeste întâmplări nici nu pot fi reţinute în amănunt, atât de mare este înfricoşătoarea putere a morţii. Să vezi copii sfârtecaţi de gloanţele colegilor lor de bancă, să vezi profesori fugăriţi ca nişte iepuri de elevii pe care până mai ieri îi învăţaseră despre regulile de comportament în societate, să asculţi declaraţiile îngrozite ale celor care se aşteptau din clipă în clipă să fie linşaţi, dar care au scăpat datorită străfulgerării bune a destinului, sau să vezi şi să auzi cum alţii, nefericiţi, şi-au implorat călăii minori să nu le ia viaţa, iar aceştia nu le-au ascultat rugăminţile disperate, ceva mai greu de suportat de către un om e greu de găsit. Şi totuşi, aceste lucruri se întâmplă. Şi se întâmplă în ultima vreme din ce în ce mai des parcă. Un mecanism diabolic reglează o ruletă rusească sângeroasă să se oprească din când în când în şcolile americane. Nu se ştie niciodată unde va lovi, dar este cert că va lovi: de aici înainte, procesul va fi greu de stopat. De fapt, ca orice crimă oribilă, simplul fapt al existenţei ei arată, din punct de vedere sociologic, că lumea respectivă era coaptă pentru a o recepta. O crimă (vorbim aici de omucidere) nu apare decât în momentul în care toate celelalte soluţii la problema violenţei sociale sunt epuizate. Când gradul de surescitare socială atinge un prag critic, nimic nu mai poate opri fulgerul ucigaş: dimpotrivă, el este chiar necesar, tocmai pentru a descărca atmosfera irespirabilă a cerului social. Ceea ce spunem acum nu sunt constatări teoretice care să îmbrace elegant neputinţa de a acţiona pentru stoparea fenomenului. De altfel, din punct de vedere sociologic, crima este necesară: fără aşa ceva, lumea n-ar cunoaşte fiorul bun al solidarităţii. Crima este semnul care ne face, din când în când, să ne apropiem unii de ceilalţi, în credinţa că binele nu a încetat să existe pe lume. Dacă din când în când semenii noştri nu ar devia de la acele sentimente normale şi adânci pe care toţi le avem iar noi nu am reacţiona la aceste fapte deviante, ar însemna că suntem o societate a totalei toleranţe, dar şi a indiferenţei totale. Faptul că lumea americană este zguduită de aceste episoade dramatice (şi este zguduită în străfundurile ei) arată că binele nu a pierdut chiar tot terenul în faţa răului, că oamenii încă sunt dispuşi să se asocieze pentru a apăra binele. Ciudăţenia explicaţiei sociologice este următoarea: pe de o parte, orice act criminal înseamnă capacitatea societăţii de a se revolta împotriva actelor deviante (crima este definită social, ea nu există înaintea acestei etichete sociale), iar pe de altă parte, pentru a „ţine pasul” cu răul crimei, societatea trebuie să tolereze noile formule criminale, dintre cele mai oribile. Conştiinţa comună ea însăşi se adaptează noilor forme deviante de manifestare socială, aşadar, niciodată crimele cele mai oribile nu vor putea fi eradicate: ele sunt tributul resuscitării sentimentelor pozitive în manieră modernă. Cine s-ar mai putea „speria” azi de crimele „banale” ale trecutului? Ele nu ar mai putea declanşa reacţia pedepsitoare şi pozitivă a societăţii. Azi, pentru a avea o astfel de reacţie, este nevoie, din nefericire, de masacre în toată regula, de crime 100% cinice, de planuri diabolice de rezolvarea a conflictelor, de premeditări impresionante.
În cazul concret al liceului din Red Lake, unde s-a petrecut cea mai recentă tragedie din seria masacrelor din şcoli, nefericitul criminal Jeff Weise a fost trimis în mod fals în galeria asasinilor nazişti. Chiar dacă era un admirator al lui Hitler, chiar dacă era amerindian şi îi treceau prin minte gânduri eugenice (tribul lui ar fi trebuit să nu permită decât căsătoriile endogame), nu aceste elemente sunt cele care l-au făcut să apese pe trăgaci. De aceea, accentuarea, în acest caz, a influenţei doctrinei naziste este nu o metodă de a afla adevărul, ci una de a-l ascunde. De altfel, oricât de bine informat ar fi fost tânărul de care vorbim, e puţin probabil ca el să fi asimilat corespunzător doctrina hitleristă. Fenomenul contagiunii superficiale este cunoscut la adolescenţi: mulţi pozează în „îngeri ai morţii” („Todesengel”) de factură nazistă, fără să ştie ce sunt aceştia şi fără să aibă vreo legătură (în afară, poate, de „link”-urile de pe internet) cu „mitologia” nazistă autentică, care şi ea, la rândul ei, era o copie palidă şi nefericită a vechii mitologii războinice germane. A spune că tânărul american a acţionat inspirat de vreun duh nazist este echivalent cu „explicaţiile” penibile date apariţiei nazismului din personajele operelor wagneriene. Între Wotan şi Jeff Weise se cască o prăpastie de netrecut.
Orice explicaţie a acestui episod dramatic trebuie să înceapă cu cauzele endogene. Nu mitologia germană-nazistă este de vină pentru acest masacru, ci mitologia americană. Cei care nu înţeleg acest lucru vor rătăci mult şi bine în jurul adevărului, fără să-l poată dibui vreodată.

Acest articol a fost publicat luni, 4 aprilie 2005 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.