caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Semnificația morală a instituțiilor totalitare

de (13-3-2011)
9 ecouri

Pornesc de la premiza că în dezvoltarea unor instituții întotdeauna se implică două categorii de oameni: cei care cred cu adevărat că scopurile acelor instituții sunt bune, și cei care se folosesc de oportunitatea de a servi scopuri în care nu cred pentru a avea niște avantaje de alt tip decât satisfacția de a face bine. E posibil ca această distincție să fie pur teoretică.

În acest text am să mă refer la prima categorie de oameni. În general ei sunt numiți idealiști, naivi, fraieri, când sunt tratați binevoitor, sau sunt considerați cei mai răi dintre cei răi pentru că sinceritatea lor dă credibilitate ideologiei și îi facilitează asumarea de către mase, când sunt tratați justițiar în urma crimelor rezultate din ideologia totalitară respectivă. Pentru a da exemple: Lucrețiu Pătrășcanu și Martin Heidegger.

Este indubitabil că există oameni care au crezut în binele adus de comunism și cel adus de național-socialism. Comunismul nu ar fi prins fără apel la simțul dreptății, iar național-socialismul nu ar fi avut succes fără intuiția că cel puternic, dacă este bine intenționat, trebuie urmat, mai degrabă decât să îl urmezi pe cel slab.

Efectele acceptării instituționale ale acestor intuiții legitime au fost dezastruoase. De ce? Pentru că ideile prin care au fost formulate au fost utilizate ca instrumente pentru atingerea altor scopuri decât cele pentru care au fost create. Nu este nimic special sau malefic în această deturnare, este mai degrabă situația oricăror idei puse pe piața consumatorilor de idei, comunicate așadar. Este un fapt obiectiv că nimeni nu poate urma gândul creatorului după ce îl internalizează, pentru că prin internalizare îl și interpretează.

Efectele dezastruoase s-au datorat mai degrabă caracterului holist al instituțiilor create pentru a servi declarativ punerea în practică a ideilor. Astfel de instituții mamut nu vor putea fi niciodată eficient conduse de idealiști, de naivi. În mod obiectiv ele pot fi conduse doar de oportuniști, atâta vreme cât populația de oportuniști este suficient de mare pentru ca liderul să trebuiască să lucreze și să intre în competiție cu oportuniști. Efectele dezastruoase sunt responsabilitatea oportuniștilor, nu a naivilor.

Ipoteza pe care o propun este că indiferent de conținutul binelui public formulat declarativ, efectele urmăririi sale sunt dezastruoase dacă este pus în practică prin instituții holiste, prin instituții care limitează excesiv libertatea umană și competiția, inclusiv cea de idei. Contra-ipoteza ar fi că anumite idei sunt mai favorabile instituțiilor holiste decât altele. Testarea uneia sau alteia dintre ipoteze ține de o cercetare de tipul evoluției culturale și a evoluției instituțiilor. Accept neștiințific aici, ca pe un experiment discursiv, faptul că prima ipoteză este adevărată, și implicit că putem decupla evaluarea ideilor de evaluarea consecințelor lor instituționale.

Aplicație: este bine să credem în egalitatea între oameni, este bine să credem că cei mai puternici merită totul, este bine să credem în importanța incomensurabilă a generațiilor viitoare, este bine să credem că nu trebuie să existe proprietate privată, este bine să credem că doar Dumnezeul nostru este cel adevărat, sau este bine să credem că Dumnezeu nu există, să fim atei, este bine chiar să credem că pentru oameni cele mai bune sunt instituțiile holiste. Toate acestea nu vor avea efecte dezastruoase cu o singură condiție: să nu creăm instituții holiste prin care să le promovăm ca pe un bine public, să nu fim oportuniști.

Avantajul acceptării ca adevărată a acestei ipoteze este că permite recuperarea valorică a intuițiilor originale valabile moral ale creatorilor ideologiilor totalitare (oportuniștii nu pot crea idei, ci doar instituții) și a tipurilor de bine asociate lor. Riscul de dezastru al punerii în practică a acestor tipuri de bine se elimină prin acceptarea normei morale generale că nici o idee de bine nu trebuie transformată într-un bine public urmărit prin instituții holiste. Orice idee de bine trebuie să rămână un bine privat și/sau un bine public care se urmărește exclusiv prin instituții publice poliarhice (pentru solidaritate socială, pentru meritocrație, pentru Dumnezeul nostru, pentru dezvoltare durabilă, etc). Nici o credință excesivă în ceva nu este ceva rău decât dacă devine un bine public dominator. Dacă nu rămâne o voce în corul libertății.

În acest model teoretic avem așadar până acum două semnificații morale ale instituțiilor totalitare: una este cea a ideilor morale pe care s-au întemeiat, alta este cea a lecției efectelor excesului public în orice, chiar și în a face bine, lecție care ne-a dus la un principiu moral nou cu privire la instituții.

Dar până acum nu am vorbit despre oameni, ci doar despre idei. A treia semnificație morală a ideologiilor totalitare în acest model este cea asociată oamenilor naivi, idealiști. În măsura în care se poate dovedi empiric că acești oameni au existat, atunci ei sunt modele morale. În măsura în care au existat și au fost uciși pentru ideile lor, atunci ei sunt martiri, indiferent ce idei au avut.

Nu este nevoie să aruncăm la coș valorile lor și pe ei datorită consecințelor instituționale. Dacă un propagandist al ateismului științific a crezut cu adevărat în ce face și în valoarea adevărului și al binelui pentru semeni și a ales chiar să moară ca un ateu, să fie ars în loc să fie îngropat, consecvent credințelor lui, atunci să îl iubim. Să îl iertăm pentru cele instituționale și să îl urmăm în căutarea adevărului și a binelui pentru ceilalți. Cine vrea, și în ateism.

În acest model teoretic societatea românească nu mai este chiar atât de irespirabilă. Ion Iliescu este în această viziune un model de urmat ca om, desigur nu și instituțional. Nu doar Corneliu Coposu este un model. Valoarea morală a unor astfel de oameni este infinit mai mare decât a unui milion de oportuniști care apără pe bani valorile democratice. În alt context ei n-ar face miliardul, ci ar construi instituții holiste.

Ceea ce este comun idealiștilor, naivilor, fraierilor, este autenticitatea. Condiționarea autonomă a valorilor personale fundamentale, nu ajustarea lor la cererea pieței ideilor. Susțin ipoteza că autenticitatea este bună întotdeauna și că trebuie să o desprindem de efectele ei instituționale. Avem ce admira și la securiști, și la fundamentaliști islamici, dacă sunt autentici. Îi putem iubi și pe unii și pe alții.

Când respingem instituțiile nu trebuie să respingem autenticitatea și oamenii autentici care au fost implicați în crearea lor. Cărămizile palatului dărâmat sunt refolosibile. În construcția moralei noastre personale sau publice.

Tot modelul de mai sus l-am construit doar pentru a vă putea pune cu sens următoarele întrebări: nu cumva falia fundamentală din societatea românească nu este între securiști și victimele lor, sau între comuniști și anticomuniști, ci este cea dintre idealiști și oportuniști? Nu cumva dezagregarea morală la care asistăm este rezultatul dominanței excesive a oportuniștilor în dauna „fraierilor” cu indiferent ce convingeri?

Dacă răspunsurile sunt da, ar mai fi de zis doar atât: idealiști din toate țările, uniți-vă !

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Matei Mircioane: (14-3-2011 la 02:07)

    Interesantă construcţie – şi derutantă. Chiar m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama unde greşeam eu: Dintotdeauna am fost de partea idealiştilor, însă, pentru a-mi susţine partizanatul, mi-am dat ca exemplu acei idealişti care au fost acceptaţi de istorie (şi de mine), că au făcut bine societăţii, omenirii. Acum, însă, după lectură, îmi vin în minte credincioşi, socialişti, naţional-socialşti şi comunişti despre care presupun că au crezut sincer în ideile lor, să zicem: Savanarola, Prudhomme, Robespierre, Corneliu Zelea Codreanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, poate şi Ceauşescu (a aderat din copilărie la ideile socialist comuniste şi a murit ca un martir!), care, după părerea mea, nu sunt modele de eroi pozitivi. Pe de altă parte, ce să zicem de oportunistul Schindler,cu lista lui, care a salvat mii de oameni de la moarte. Dificilă problemă. Uite că nu ne salvează nici idealismul, nici credinţa, nici convingerile politice. Poate numai literatura (arta, în general) să împace lumea, dacă o reflectă cu talent.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Virgil Iordache: (14-3-2011 la 03:42)

    Interesant comentariul. Evidentiaza distinctia intre etica deontologista si etica utilitarista, prima bazata pe valoarea intrinseca a binelui (respect regula morala indiferent de consecinte), a doua pe valoarea lui relationala (respect regula morala daca rezultatul respectarii ei este bun). Oportunistul Schindler ar avea o etica bazata pe utilitate, cu decizii in urma unei analize cost beneficiu bine-rau (daca se iese pe plus ar fi bine (moral) sa actionam intr-un anumit fel).

    Pe de alta parte, tipul de oportunist pe care am incercat sa-l delimitez de idealisti aici a fost mai degraba unul care nu urmareste binele de loc, ci doar interese egoiste. In schema articolului cred ca oportunistii (utilitaristii) morali nu sunt prinsi, este o schema prea simpla. Alta varianta posibila ar fi ca Schindler sa fi fost un oportunist economic (agent economic rational), dar totusi un deontologist moral, nu ma pot exprima deoarece nu ii cunosc biografia in detaliu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (14-3-2011 la 07:51)

    Am ales acest articol ca editorial pentru onestitatea si curajul lui. Pentru perspectiva provocatoare pe care o ofera atat asupra celor care cred in ceva sau in cineva (idealisti care idealizeaza idealisti) cat si celor care cred ca acestia de mai sus cred in ceva gresit si nu scapa nici o ocazie sa ii taxeze, sa-i umileasca, sa-i puna la colt.
    A nu se face greseala de a se crede ca revista ACUM a devenit peste noapte apolitica si priveste cu ingaduinta la cei care nu-si au locul in alta parte decat la groapa istoriei – vii sau morti deopotriva. Insa autorul face geniala (fara exagerare) distinctie intre idealism si totalitarism. El spune, simplu: orice idealism este acceptabil, atata timp cat nu este totalitar (nu as merge atat de departe incat sa spun ca am putea sa-i iubim pe toti idealistii, singura conditie fiind ca ei sa fie autentici). Iar ca totalitarismul (nascut din lacomia fara margini a oportunistilor) sa nu puna gheara pe noi si pe viata noastra, exista o singura solutie: aceea ca idealistii sa fie mai uniti.
    Domnule Virgil Iordache, dumneavoastra chiar ati inteles ce vrem cu revista ACUM. De aceea articolul dv. este azi Editorial!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Virgil Iordache: (14-3-2011 la 08:11)

    Da, am fost surpins si onorat de asezarea acestui articol ca editorial. Eu ma gandisem la „Cai spre noi insine”. Nu pot decat sa multumesc editorului pentru asta. Am un sentiment intens de bucurie ca gandul pe care am vrut sa il transmit a fost inteles.

    In privinta posibilitatii de a putea iubii toti idealistii sunt de acord ca ea are mai degraba un caracter utopic, „ideal”. Este o posibilitate pe care o poate intrevedea doar un idealist. Aceasta posibilitate apare in text in urma ducerii la limita a unui experiment argumentativ, inceput insa in baza unor sentimente reale.

    Ceea ce cred ca le putem cu adevarat oferi in limitele omenesti pe care le avem idealistilor ale caror ganduri au avut, fie si fara voia lor, consecinte dezastruoase, este cel mult iubirea pe care o datoram in calitate de crestini oricui, daca ne asumam aceasta conditie. Subliniez ca aceasta este o atitudine privata, a celor care vrem asta. Institutional nu este dezirabil sa promovam iubirea acelor oameni, tocmai pentru a preveni reaparitia raului. Dar cred ca este important sa separam public condamnarea institutionala preventiva de atitudinea privata, atitudine prin care putem recupera ceva valoros, autenticitatea, din viata celor condamnati.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George P.: (14-3-2011 la 09:31)

    Multumesc autorului pentru un articol care, inainte de a te pune pe ganduri, te (poate) expune la eforturi de concentrare.

    O expereienta personala este ca, intorcandu-ma de curand la framantarile imediat urmatoare lui decembrie 89 am ajuns in mod involuntar la unul dintre postulatele articolului, anume ca falia intre comunisti si anticomunisti nu este cea semnificativa. Mai curand eu le-am reprosat si unora si altora ca au promovat violent, chiar daca cu buna credinta din punctul lor de vedere, niste modele din trecut. Acest fapt a dus la stagnarea si bajbairea in directii gresite cu care ne confruntam.

    As vrea sa mai pun in atentia autorului un fapt. Referindu-ne deopotriva la idealisti dar si la oportunisti, ii vedem ca entitati individuale cara au adoptat si promovat idei totalitare.

    Nu ar trebui sa luam in considerare ca ei, la fel ca oricare dintre noi, sunt de fapt polarizati in campul ideologic (sau campurile? ideatice majore) al(e) societatii sau gruparii in care traiesc? Aceasta nu coincide intotdeauna cu ideologia pe care ei s-au fixat? Ca exemplu practic ma refer la un tip special de indivizi (cei pe care i-am intalnit eu, functionari in institutii ale statului sau unitati economice independente dar cu quasistatut de insitutie – Electrica e un exemplu) care combina trasaturi ale idealistului (sunt patrioti si dau impresia ar putea sa ,,moara” pentru asta) cu cinismul oportunistului. O categorie care in mod paradoxal, ,,vasleste in aceeasi directie” (oricare ar fi ea, daca e cea abilitata) folosindu-si insa cantitatea limitata de libertate intr-o maniera intensiv oportunista.

    In ce ma priveste, eu nu vad o societate functionand doar cu una din categorii. Oportunistii si idealistii moderati, in opinia mea, pot fi complementari. Ei isi pot si schimba sau suprapune partial si dinamic optiunea de baza. Nu pot fi complementari acei oportunisti sau idealisti al caror atribut hipetrofiat nu mai lasa loc pentru suprafete de racordare cu complementul lor.

    Inchei cu precizarea ca nu sta in intentia mea sa deturnez tema articolului. Dimpotriva, i-as fi recunoscator autorului, care are competenta si intrumentele de analiza necesare, sa comenteze, nu neaparat afirmativ, si aspectele sau mai bine zis nelamuririle pe care am incercat sa le schitez.
    Bineinteles, cred ca multi cititori, la fel ca si mine, s-ar bucura sa citeasca si alte articole ale d-lui Iordache.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Virgil Iordache: (14-3-2011 la 12:24)

    Multumesc domnului George P. pentru comentariu.

    În legătură cu abordarea grupală, în care accentul cercetătorului se mută de la indivizi la grupurile care îi integrează și pentru care ei au sentimente de apartenență, ea este posibilă și legitimă, însă preferința mea merge către individualism metodologic, nu către unul atomar, ci unul cu derivare a tiparelor grupale din relații inter-individuale, influența așa-zis grupală fiind dată de preexistența în raport cu individul a unor reguli, instituții, forme ale culturii, create la momente anterioare de timp de către alți indivizi.

    Alt aspect. În comentariul dumneavoastră ați observat faptul obiectiv al multiplicității (diversității) valorilor care pot fi urmărite în mod idealist și al cuplării lor cu atitudini oportuniste în ce privește alte valori (cazul patrioților oportuniști). Ca să dăm seama și de asta mă pot gândi la creșterea complexității modelului din articol cu următoarea axiomă:
    – o persoane poate fi idealistă cu privire la o parte din setul de valori existente într-o societate, dar oportunistă cu privire la subsetul complementar.

    Într-un astfel de model mai complex distincția idealiști-oportuniști în sens tare, cu care am operat în articol, are doar o valoare regională, pe un segment (sector) instituțional al societății. Relațiile dintre idealiștii și oportuniștii dintr-un anumit sector pot fi atunci (teoretic cel puțin) inversate în alt sector.

    În acest model mai elaborat un idealist pur ar fi un idealist în ce privește toate valorile care pot fi urmărite într-o societate. Pare ușor de acceptat că un astfel de idealist pur nu există, fie și pentru faptul că uneori unele dintre valori sunt incompatibile. Situația se potrivește cu faptele evidențiate dumneavoastră în sensul că nu vor exista idealiști puri în realitate.

    Iar un oportunist pur ar fi cineva care este așa în raport cu orice valori. Probabil că nici acest fel de om nu poate exista, fie și pentru faptul paradoxal că a considera că e bine să fi doar oportunist poate fi considerat idealul lui.

    Din această schiță de model mai complex rezulta si faptul ca aveți dreptate, idealistii si oportunistii sunt complementari într-o societate, dar nu pentru faptul că e nevoie de ambele categorii ca distincte, ca tipuri ideale, ci mai degrabă pentru faptul că toți oamenii se încadrează în ambele categorii în ce privește anumite scopuri asumate ca bune, și se folosesc de alți oameni idealiști (sau de ideile lor, mă rog) în ce privește alte scopuri.

    În aceste condiții ce se mai poate susține din falia invocată în articol, dintre idealiști și oportuniști?

    Ea ar putea fi reformulată în felul următor: oamenii care nu își disprețuiesc opțiunile idealiste (idealiștii în sensul din articol) sunt prea puțini în raport cu cei care, deși sunt idealiști în anumite privințe, nu își valorizează acest mod de a fi și încearcă să îl minimizeze pe cât posibil, să își maximizeze comportamentul oportunist (oportuniștii din articol, cei care își privesc propria naivitate regională ca pe o slăbiciune impardonabilă). Ar fi așadar o falie atitudinală, morală, nu una categorială, între tipuri existențiale de oameni.

    E posibil ca raritatea oamenilor care nu își disprețuiesc opțiunile idealiste să fie determinată tocmai de eșecul ideologiilor totalitariste întemeiate idealuri, care au discreditat nu doar instituțiile totalitariste, ci și idealurile care au permis construcția lor și, prin extensie, orice ideal.

    Articolul este o reacție împotriva acestei discreditări care, după părerea mea, a fost dusă prea departe.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (14-3-2011 la 12:57)

    Multumesc pentru comentariu si pentru timpul sacrificat! Sper sa mai am placerea sa va citesc. Mi se pare ca acest tip de modele si de analize pe care le-ati prezentat ne sunt necesare ca sa ne putem face ordine in idei (ma refer in special la dezordinea ideatica care a adancit faliile in ultimele doua decenii) si sa compensam vidul creat de eliminarea voluntara sau nu a unora dintre vechile modele.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (14-3-2011 la 13:22)

    Din concluzia articolului ar putea deriva mai multe intrebari printre care mi-o pun pe urmatoarea: in ce conditii pot fi re atrasi oportunistii la o pozitionare mai armonioasa fata de idealism. In locul unde traiesc, Scandinavia, resimt o puternica distantare de idealurile totalitariste. In acelasi timp, exista un nucleu destul de consistent de idealuri de alta natura, care sunt imbratisate de un segment destul de larg al suedezilor. In ecuatia asta trebuie sa fi insemnat ceva si tranzitia accelerata de la colectivism la individualism ca si asezarea pe pozitii mai globaliste. Experienta am trait-o in decursul a mai putin de doua decenii, timp in care a trebuit sa-mi schimb impresia ,,medie” despre suedezi (nu explic aici sensul generalizarii pe care o fac). Pornind partial si de la un cliseu, ca ar fi inchisi rezistenti la importurile culturale, reticenti la straini, a trebuit sa constat ca realitatea indica in multe privinte exact opusul acestui profil. Nu am avut cum sa fac masuratori (nu ma pricep si nu am nici acces la mijloacele necesare) dar acest curent general este in acelasi timp traversat in diverse alte sensuri de alte subgrupuri (exista de exemplu in guvernare chiar un partid provenit dintr-un filon neofascist, Sverigedemokraterna etc).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • jj: (16-3-2011 la 20:29)

    „E posibil ca raritatea oamenilor care nu își disprețuiesc opțiunile idealiste să fie determinată tocmai de eșecul ideologiilor totalitariste întemeiate idealuri, care au discreditat nu doar instituțiile totalitariste, ci și idealurile care au permis construcția lor și, prin extensie, orice ideal.”
    In forul interior, e putin probabil ca adevaratul idealist sa dispretuiasca idealurile la care a aderat; poate cel mult sa le considere irealizabile practic sau macar compromise vremelnic de institutiile umplute de oportunisti, dar nu inceteaza sa creada in ele si sa le doreasca realizarea, chiar daca nu se mai manifesta ca atare. In acelasi timp, esecul ideologiilor totalitariste le usureaza oportunistilor pledoaria contra oricarui ideal, a oricarei consecvente, aruncarea copilului laolalta cu apa din albie, ridiculizarea ideii laolalta cu cei ce au dorit s-o aplice. Efectul, asa cum s-a intamplat la noi, e o societate care e invatata la nivel oficial sa dispretuiasca orice ideal, dar care in timp timp tanjeste teribil dupa idealuri si le cauta in trecut sau in carti intr-un mod ce aproape frizeaza subversiunea, pentru ca rareori reuseste sa recupereze numai copilul fara sa ia inapoi si apa din albie (eu asa imi explic nostalgiile in crestere dupa comunism, legionarism, monarhie) sau fara sa distruga legile actuale (libertarienii).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.151.24