caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Memoria trecutului…

de (28-3-2005)

Un cugetator italian Gian DÀULI, spunea: „Memoria este asemenea unei galerii în care agatam tablourile întâmplarilor din viata noastra. Cu vremea suntem siliti sa asezam o pânza peste alta sau mai curând sa desprindem câte una spre a pune alta în locul ei”.

Consider aceasta cugetare foarte înteleapta si adaug, ca liber cugetatoare, faptul ca „cine nu are o asemenea „galerie”, înseamna ca viata a trecut pe lânga el, fara ca sa-i dea importanta cuvenita”.

Cele ce vor urma sunt „opiniile personale”, bazate pe memoria trecutului, pe o perioada de 60 de ani. Memoria trecutului unei persoane, a familiei, a unui popor, a unui stat ar trebui sa faca parte integranta din prezent, deoarece numai cunoscând trecutul istoric al tarii unde am trait si traim, al radacinilor familiei din care facem parte, numai asa putem ajunge la niste concluzii care sa ne dirijeze spre viitor, încercând sa pastram „în galeria de tablouri pânzele cu culorile ramase proaspete si realiste”, continuând a aplica în viitor frumosul, decenta, dreptatea, egalitatea, libertatea, dar si obligatiile.

O incursiune în amintirile trecutului personal, cu bune, cu rele m-a determinat sa scriu cele ce urmeaza, fara intentia de a-mi etala CV-ul si cu atât mai mult „lauda de sine”, care stim ce înseamna. Am purces la aceasta idee cu intentia ca eventualii cititori sa poate ei însisi trage concluziile, cât de diferita a fost viata acum 60 de ani, în comparatie cu cea de azi, adica perioada 1945-2005, întrebându-ma daca tineretul de astazi este capabil sa îndure ceea ce generatia mea a îndurat? Raspunsul meu din ceea ce constat în fiecare zi este ca din fericire mai exista tineri constienti, muncitori, realisti, legati de familie, societate, îngrijorati de viitorul lor, al umanitatii, dar din pacate sunt înca multi care „produc mult zgomot pentru nimic”, tocmai pentru ca sunt complet dezorientati, needucati, copiii nimanui. NU e vina lor, e vina celor care i-a creat, apoi i-a abandonat, devenitnd copiii strazii, „educati” de televiziune si ordinator.

Ziua de 4 Aprilie 1944 a ramas adânc înregistrata atât în memoria mea, cât si a celor care fac parte din aceeasi generatie, pot spune de sacrificiu, când Bucurestiul si Ploiestiul au fost tinta celor care începusera sa se retraga, respectiv germanii, goniti de avioanele americane…rezultatele au fost tragice, dar cu bucuria eliberarii de nazisti. A urmat ziua de 23 August 1945, ziua „eliberarii” de catre armata rosie a Uniunii Sovietice. Eram tânara, ignoranta în materie de politica externa, cu atât mai mult de ceea ce însemna DOCTRINA MARXISTA. Personal eram fericita ca tatal meu fusese desconcentrat, revenise acasa, ca voi putea termina liceul si bacalaureatul, ca voi putea sa ma bucur de vestitul banchet de sfârsit de an, apoi sa urmez Dreptul si restul… ce va da Dumnezeu.

Schimbarea de guvern imediat dupa 1945 nu m-a impresionat prea mult, necunoscând „culisele” politicii timpului si nici ce se pregatea pentru viitorul României, ca atare am privit situatia ca ceva normal, fara a ma implica în discutii de fond. Intrasem la facultate, frecventam cursurile de zi, din când în când tinându-se prelegeri referitoare la Marxism, care m-au cam pus pe gânduri… Ceea ce m-a impresionat si n-am înteles atunci, a fost abolirea Monarhiei în 1948, care a cazut exact ca o bomba pe capul românilor si al tineretului studentesc, care-si iubeau si admirau suveranul. În familia mea nu se discuta politica si nimeni nu a facut nici un fel de politica. Totusi, uneori simteam în comportamentul parintilor mei o oarecare îngrijorare, dar nu realizam ce-i preocupa, în schimb fratele meu, student la Politehnica si mai în vârsta cu 2 ani decât mine facea uneori comentarii destul de pesimiste referitor la viitorul României. Uneori cautam sa ma implic în discutiile lor, afirmând ca poate va fi mai bine pentru toata lumea cu schimbarile ce au urmat, dar eram imediat exclusa din discutie.

Sfârsitul anului 1947 m-a determinat sa înteleg mai bine necazurile preconizate de cei cu vederi mai largi si anume ca taxele în învatamântul superior se dublasera, iar tatal meu din solda pe care o primea, nu a mai avut posibilitatea sa plateasca doua taxe, ca atare eu a trebuit sa abdic în favoarea fratelui meu. Dar cum necazul nu vine niciodata singur, ni s-au rechizitionat 2 camere din apartamentul proprietate mostenita pe care-l locuiam, fiind atribuite refugiatilor basarabeni, apoi începuse zvonul nationalizarii cu aplicare în 1950, de la care parintii mei nu au fost exclusi, cu toate ca tatal meu facea exceptie întrucât facuse frontul ca ofiter de cariera – dar abuzurile începusera…netinându-se seama de „legi”, ura contra intelectualilor si a proprietarilor era vizibila în toate sloganele scrise sau urlate pe strazi la defilari…

În 1947 am luat „taurul de coarne” gândind spre viitor, urmând un curs de infirmere în cadrul Crucii Rosii, Confederatia Generala a Muncii (CGM) repartizându-ma la un orfelinat de copii din Satu-Lung (reg.Brasov), cu un salariu lunar de 400 lei (taxa la universitate se marise la 500/an), intentia mea fiind sa adun bani pentru a-mi continua studiile. Visul nu mi s-a împlinit, deoarece reformele atât în învatamântul liceal, cât si cel superior începusera în 1948, netinându-se seama de anii absolviti anteriori, în plus figuram cu „dosar nesanatos” deci iluzii pierdute… Revin la scurta perioada 1945-1947, când imediat dupa eliberare americanii au înfiintat la Bucuresti pe Str.Progresului, lânga Cismigiu, Clubul – YMCA, accesul tineretului studentesc fiind posibil pe baza legitimatiei si pe care l-am frecventat de câteva ori. Era exclusiv muzica americana, dansam, jocuri de societate… dar bucuria ne-a fost de scurta durata, deoarece la începutul anului 1948 s-a desfiintat; în plus, muzica americana a fost interzisa si în casele particulare, iar daca totusi aveai imprudenta s-o asculti si „vecinii” sa auda, erai indexat imediat de responsabilul strazii pe „lista neagra”.

Epopeea nu s-a sfârsit aici si viata trebuia sa-si urmeze cursul, dar cu ce sacrificii?! Statul trebuia sa achite „datoriile” de razboi catre Uniunea Sovietica, motiv pentru care s-au introdus cartelele cu alimentele de baza rationalizate, precum si pentru îmbracaminte si încaltaminte; restul alimentelor, de lux, devenisera inaccesibile pentru majoritatea populatiei. A urmat decaderea din drepturile de solda ale tatalui meu, deoarece luase parte si la cel de-al doilea razboi mondial, pe când frontul era contra rusilor, situatie care a fost rezolvata dupa 2 ani de alergaturi si zbucium, constatându-se ca a fost un abuz de putere, apoi a urmat nationalizarea locuintei, devenind chiriasi în propria casa. Concluzia a fost ca, fiind inspirata si în disperare de cauza cautând o solutie pentru a iesi la liman, am urmat un an scoala de steno-dactilografie apartinând Ministerului Artelor si Informatiilor, obligatia scolii fiind ca dupa absolvire, cele cu medii superioare sa fim încadrate. În ceea ce ma priveste nu a fost simplu, cu „dosarul nesanatos” care m-a urmarit toata viata, dar data fiind pregatirea mea profesionala, statul ducând lipsa de persoane calificate în materie, dupa multe respingeri la departamente importante de stat ale timpului, bineînteles motivul fiind „dosarul”, am fost acceptata în final la Ministerul de Justitie, lucrând direct la Cabinetul ministrului Stelian Nitulescu, ca sef de cabinet, pâna în 1954, când directorul de cadre „s-a trezit” ca nu am „dosar sanatos” transferându-ma în alt departament juridic, care nu mi-a convenit, optând pentru Departamentul central al Cooperatiei Mestesugaresti, lucrând la cabinetul presedintelui Gheorghe Vasilichi. Nu vreau sa trec cu vederea faptul ca amândoi sefii pentru care am lucrat, erau comunisti ilegalisti, care si-au mentinut pozitia pâna au închis ochii, dar care au fost oameni de suflet, au fost alaturi de muncitori si salariati, într-un cuvânt oameni care au aparat interesele lucratorilor si subalternilor.

Începând cu acel an, respectiv Aprilie 1948, parca uitasem toate necazurile trecutului, am fost constiincioasa si devotata obligatiilor de serviciu, apreciata si rasplatita la justa valoare, fara a intra în politica. Începând cu primii ani de activitate si pâna în 1969, relatez cum se lucra în acele vremuri, conditiile, drepturile si obligatiile salariatului, dar si ale statului. Toate ministerele si întreprinderile, cooperativele, aveau cantine pentru toti salariatii, existau gospodarii chibzuite unde se cultivau fructe, legume si se cresteau animale si pasari, de unde salariatii puteau cumpara la preturi infime, accesibile tuturor; uneori se platea la chenzina sau la sfârsit de luna; aveam cabinete medicale gratuite în incinta, cu medic generalist si dentist, terenuri de sport în Bucuresti si cluburi la lacurile din preajma Bucurestiului, acces la vilele (bineînteles nationalizate) de la munte si mare, cu asigurare de cantina, unde puteau merge si membri de familie, la preturi accesibile tuturor si fara deosebire de grad profesional.

Se organizau excursii de grup în tarile Europei de Est, prin ONT sau departamentele unde lucram, personal reusind sa vizitez toate tarile limitrofe României de 16 ori în perioada anilor 1956-1969. Salariul era fix, se lucra 6 zile din saptamâna, 8 ore si plus, uneori si Duminica, munca voluntara la ferma institutiei sau pe strazi la zapada si maturat; nu exista ora de lunch, orele suplimentare erau remunerate, iar pentru functia ce am detinut-o aveam in plus prima de cabinet 40% din salariu; nu faceam exceptie, toti salariatii erau într-adevar rasplatiti dupa munca si calitate.

Dar iata ca nu întotdeauna tot ce e frumos si bun este si de durata. Începând cu anul 1967, si-au facut aparitia MARILE SCHIMBARI: desfiintarea cantinelor si a gospodariilor chibzuite, desfiintarea cluburilor sportive apartinând ministerelor si întreprinderilor, si „colac peste pupaza” – interdictii de circulat în tarile limitrofe, nefiind exclusi cei care aveau carnete de partid, de Occident nici nu puteam îndrazni sa discutam muritorii de rând.

Dilema mea de totdeauna a fost punându-mi întrebari – la unele gasind raspunsul, la altele nu. De ce se fac schimbari radicale atunci când lucrurile se desfasoara normal si este bine pentru toata lumea? De ce în loc sa progresam, regresam, în special în domeniile de baza ale societatii, ale omului si anume educatia si învatamântul? De ce se intervine cu forta, când totul s-ar putea rezolva cu „vorba dulce, care mult aduce”? De ce omul cu cât ajunge mai sus, cu atât uita de unde a plecat si uita ce-a lasat jos? De ce impulsivitate, dorinta de razbunare? De ce unii parinti nu se ocupa de copii, ba dimpotriva, îi îndeamna la lucruri necuviincioase sau îi scot la mezat, traficul de carne vie fiind o alta plaga în lume?

Ma opresc aici, deoarece întrebarile ar fi fara sfârsit, dar voi continua cu opiniile mele în alta împrejurare, cu indulgenta editorului, despre constatarile mele asupra societatii capitaliste, începând cu anul 1981, când am pasit pentru prima oara în „America ogarului cenusiu”. Chestiunea pe care o adresez cititorului este: oare suntem chiar atât de neputinciosi, atât de slabi ca nu putem îndrepta aceste RELE AL SECOLULUI care a cuprins OMENIREA? Sa lasam demagogia si critica ineficienta, sa nu uitam trecutul, dimpotriva, dar sa nu venim cu idei de felul cum „ar fi trebuit procedat” în cutare situatie, ceea ce s-a comis nu mai poate fi îndreptat. Trebuie sa privim spre viitor, venind cu idei concrete, important este sa nu mai repetam greselile trecutului, sperând ca am învatat din neajunsurile lui, dar realitatea nu prea este convingatoare.

Am scris toate acestea SINE IRA ET STUDIO (Fara mânie si partinire), multumind din nou celor care-mi transmit mesaje directe, ceea ce constituie pentru mine un imbold pentru a continua, constatând eficienta fata de o categorie de conationali receptivi la experienta trecutului atât de îndepartat si totusi, paradoxal, apropiat…
VDS

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Lica Mihail: (28-3-2005 la 00:00)

    Doamna Dumitrescu, am apreciat articolul scris de dv. cu 5 puncte, pentru ca sincer mi-a placut. Imi iau ingaduinta de a completa cumva ideea de baza a acestui articol si vreau sa va expun una dintre teoriile mele, in legatura cu ciclicitatea istoriei si a universului.
    Toate generatiile au trecut prin aproximativ aceleasi incercari, cu mici diferente datorate situatiilor nou create. Parerea mea este ca istoria este ciclica, deci repetabila, numai ca traiectoria pe care se desfasoara evenimentele, se poate exemplifica printr-o spirala, nu printr-un cerc.
    De ce am spus spirala? Pentru ca desi evenimentul pare asemanator, totusi este situat pe un alt nivel, nivel care este determinat de evolutia naturala a societatii si a educatiei tehico-stiintifice. Problema principala este sa invatam sa tinem cont de experienta trecutului si sa privim spre viitor, ca spre ceva cunoscut. Spun acest lucru pentru ca precis ne vom lovi de aceleasi probleme pe care inaintasii nostri le-au intampinat, numai ca trebuie sa luam in calcul modul in care ei au reusit sa rezolve aceste probleme si sa nu mai repetam eventualele lor greseli.
    Cu stima
    Mihai Lica

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Nea Marin: (28-3-2005 la 00:00)

    Draga Venero,

    (c-asa-mi place sa-ti spun, cu multa afectiune), cum ar putea sa nu placa un atare material?
    Ar putea fi primul material dintr-un nou topic, sa-i zicem „Amintiri”. Topic in care lumea sa-si aduca aminte. Asta pentru ca uitarea naste monstri mai dihai decat cei din memorie.

    Ce zici? Te prinzi (cred ca esti cea mai calificata persoana in a face-o)? Ca daca initiezi topicu’ asta incep si eu sa povestesc chestii interesante de pe vremea cand zburam impreuna, neistoviti, spre viitoru’ de aur.

    Cu simpatie,
    Nea Marin

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.226.234.20