caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

„Suferinţa românească”, îndurarea şi durerea în cot

de (6-3-2011)
1 ecou

Un prieten m-a întrebat o dată ce cred despre „suferinţa românească” şi-am rămas bouche bée. Sigur că, dacă e să vorbim despre suferinţă, e preferabil să vorbim despre cea individuală, despre cele individuale, pentru că nu există suferinţă în sine, ci puzderie de suferinţe circumstaţiate, precis definite în cauzele, împrejurările şi efectele lor. O să accept, totuşi, convenţia şi voi încerca să formulez cîteva aprecieri generale, referitoare la „suferinţa românească”, definită nu doar localizat, ci şi în perspectivă istorică. Pentru că eu nu cred în modul de a proceda al etnopsihologiei, cam depăşită de la începuturile sale, care operează cu calităţi, defecte şi moduri de a trăi în lume ale popoarelor socotite ca fiind cumva substanţiale şi imuabile. În opinia mea, acestea se construiesc şi se metamorfozează în timp, în funcţie de feluritele evenimente şi împrejurări istorice.

Îmi propun, deci, să încerc demersul sugerat de prietenul meu şi deja am o mare problemă – nu reuşesc, oricît m-aş strădui, să găsesc undeva, la suprafaţă sau ascunsă, „suferinţa românească”. Poate pentru că eu am o anumită concepţie despre suferinţă, legată de o conduită conştientă, de fapt autoconştientă şi chiar virilă, activă. Cioran spune că există popoare masculine, care suferă, şi popoare feminine, care îndură, care suportă, care au aşa o răbdare cu suferinţa că o metamorfozează în îndurare. Popoare care fac istoria şi popoare peste care trece istoria, oricît s-ar refugia în munţi şi peşteri cu speranţa că o vor putea evita, ocoli, că i se vor putea sustrage. Îmi pot imagina un spaniol, un englez, un neamţ, chiar un rus care suferă, fiecare în felul lui, dar este peste putinţele mele să-mi imaginez un român generic în această situaţie. În schimb, mi-l pot imagina, fiinţă infinit răbdurie, suportînd fără glas tot ceea ce se petrece cu el şi ce trece peste el. Deci, îndurînd.

Explodează, totuşi, mămăliga din cînd în cînd? Desigur, intervine uneori un moment de revoltă, cînd îndurarea se transformă în suferinţă, iar aceasta produce dezlănţuirea, explozia. Dar, pentru asta, trebuie să se manifeste prezenţa vreunui condotier plin de energie şi ambiţie personală – ultima caracteristică a românului, de altfel! –, un Ştefan, un Mihai Viteazul, nişte Părinţi Fondatori de pe la 1848, care să-l smulgă din amorţire şi să-l facă să accepte – nu să creadă, nici să ştie! – că istoria are un sens şi că ar putea să-l caute. Sau, mai există exploziile aparent inexplicabile, la 1907, la 1989, care ar rămîne inexplicabile, dacă nu am şti că au avut nevoie de aprinderea din exteriorul massei a fitilului. Altfel, construiam şi acum, cu răbdare, socialismul multilateral dezvoltat, ne îndreptam „spre comunism în zbor”!

Ce alt popor a fost la fel de răbduriu, de îndurător, vreme de patru decenii şi încă patru cincinale, cît a fost ţinut în loc, spre deosebire de popoarele din jur, dacă această inexplicabilă răbdare nu i-ar fi încrustată în gene parcă de la începutul timpului şi pînă la sfîrşitul eternităţii? Şi asta nu pentru că am fi neapărat masochişti, ci din pricina fatalismului ilustrat pînă şi în mitul fondator al Mioriţei. Cum celălalt mit fondator ne arată că sacrificiul e bun  pentru durata operei, numai că trebuie să fie al altuia – nevastă, copii, părinţi, vecini etc! Deci, nu din masochism vin aceste conduite, ci din nepăsare, din acutul sentiment al durerii în cot – de tot şi de toate, al tuturora deopotrivă. Începînd cu durerea în cot de sine însuşi.

Vom fi noi, vreodată, în massă, nu cîte unul, că proşti să mai sufere pentru soarta naţiei se mai nasc, totuşi!, capabili să trecem de la îndurare la suferinţă, de la reacţie la acţiune, de la drumul istoriei peste noi la găsirea drumului în istorie? Nu ştiu, dar mai degrabă sînt sceptic. Şi, dacă există o speranţă în această privinţă, ea este legată mai curînd de rolul de aspirator pe care şi l-a asumat Europa decît de năzuinţele şi eforturile proprii. Cam asta cred despre suferinţa, răbdarea, îndurarea şi suportabilitatea la români şi la alte neamuri. Mai vezi cîte un român cu totul atipic care suferă, de bună seamă, dar românii? Şi zise Corbul: Nevermore!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • r l: (7-3-2011 la 02:29)

    Numai adevar, dar cine sa+l auda?
    Din suferinta suntem facuti, nascuti pt a suferi, traim pt a indura suferinta, murim in groaznice suferinti.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.228.10.34