Ministerul Finantelor introduce un impozit de 1% pe valoarea activelor neamortizate.
Sa presupunem ca avem de-a face cu o intreprindere dintr-o ramura in care ROA (rata veniturilor per total active) este de 7%, iar profitul inainte de taxe/ total active este de 5 la suta. In aceste conditii, rata de impozitare reala creste de la 16% la 16%+20%=36%.
In conditiile nevoii acute de retehnologizare a industriei romanesti, acest impozit apare ca o bariera uriasa.
Stim ca datorita normelor contabile romanesti, care nu prevad un test anual de reevaluare a activelor bazat pe uzura reala a acestora (care in conditiile erei “information technology” poate depasi anual 30%, acest impozit poate deveni o piatra de gatul intreprinderilor pe parcursul a mai multor ani.) Situatia pare aceeasi si in conditiile trecerii la normele contabile internationale IAS.
Daca se urmareste o strategie de “leveraging” (“Debt-based finance”) – anume daca rata dobanzii platite per total active este mai mica decat ROA, urmand a se apela la imprumuturi de tehnologizare, cu conditia ca rata totala a indatorarii sa fie mentinuta la un nivel suportabil, acest impozit apare ca si “cuiul lui Pepelea”, ducand la restrangerea folosirii creditelor bancare de catre intreprinderi.
Chiar si in pentru unele ramuri care folosesc un nivel inalt de cunostinte/calificare si un nivel al activelor mic (“knowledge-based industries”), acest impozit apare ca un obstacol in calea realizarii de fuziuni si achizitii in care fondul de comert (“goodwill”) ar fi recunoscut ca activ in momentul achizitiei, urmand a fi supus unor teste anuale de calitate si reevaluare (“Goodwill impairment”). Astfel se pare ca se doreste alungarea investitorilor din “private equity” sau “turnaround management”, “iesirea” acestora din intreprindere devenind astfel mai grea.