Rar mi-a fost sa constat atata marginire intelectuala precum in cazul celor care exulta in aceste zile spunand: “Vezi, pana si Michnik i-a zis lui Liiceanu ca este mensevic!” Ca si cum mensevismul ar fi pacatul suprem, un fel de patologie politica, numele unei maladii rusinoase ori al unui un virus misterios. Daca acesti oameni l-ar fi citit pe Kolakowski, daca ar fi deschis cartea lui Andre Liebich aparuta la Cluj in traducere romaneasca (“Spre un alt tarm”), ar fi stiut ca mensevicii au fost cei care s-au opus constant totalitarismului bolsevic. In fapt, in anii 20, mensevicii au fost cei care au forjat acest concept observand similitudinile socante dintre fascismul lui Mussolini si experimentul terorist-utopic din URSS.
Ruptura din 1903 dintre Lenin si Martov a declansat marea schisma din social-democratia rusa, divortul dintre maximalistii lui Lenin (nu degeaba i se spunea Maximilien Lenin) si moderatii mensevici. In octombrie 1917, mensevicii s-au opus loviturii de stat organizata de Lenin si Trotki. Au fost prigoniti, eliminati din viata politica, judecati sub acuzatii de un absurd cosmic, deportati in Gulag, lichidati nu doar politic, ci si fizic (asemeni eserilor, kadetilor, anarhistilor si altor formatiuni ostile tiraniei bolsevice). Au supravietuit cei care au luat calea exilului. Intr-o recenta discutie cu doctorandul meu Benli Schechter, regretatul Daniel Bell spunea ca revista cea mai influenta (chiar daca prea putin cunoscuta) in Statele Unite in ultimii 80 de ani a fost The New Leader, o publicatie lansata de un grup de intelectuali din New York direct legati de Boris Nikolaevski si ale mensevici din emigratie. Bell insusi se definea ca un social democrat de dreapta, deci un mensevic. Detesta freamatul violentei stradale, stangismul baricadelor, retorica radicalismului isteroid.
Cand a scris si publicat “Apelul catre lichele”, in decembrie 1990, Gabriel Liiceanu stia ca vor fi destui care il vor ponegri si ataca pentru curajul sau etic. Dar a refuzat sa taca, pentru ca era convins ca regimul comunist fusese unul anormal, unul criminal si ilegitim, ca recursese continuu la delatiuni si minciuni, si ca unica solutie pentru a intra in normalitatea democratica era sa refuzi tacerea. Nu, nu era un text “mensevic”, nu avea nimic comun cu traditia socialista (fie ea si aceea moderata), dar era unul vibrant, clocotind de pasiune morala, un strigat antitotalitar, un protest al unui om revoltat, in sensul camusian al cuvantului. Mensevismul nu a fost insa inamicul libertatii, iar a fi ”mensevic” (nu doar metaforic) inseamna exact opusul conceptului de procuror de tip iacobin.
Salut aici interventiile semnate in Adevarul de Andrei Plesu, in 22 de Andrei Cornea si in Romania Literara de N. Manolescu.
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/02/22/mensevicul-liiceanu/
Abi aştept, împreună cu soţul meu, această emisiune a lui Andrei Pleşu cu Liiceanu. Bine că mai au grijă şi de sufletul nostru că ne prostise televiziunea. Aş dori să trateze în continuare teme legate de moarte, suicid, unii nici acum nu înţeleg că nu ai voie să-ţi iei viaţa ba televiziunile parcă găsesc şi scuze sinucigaşilor. Felicitări pentru articol dar românul până nu împroaşcă cu noroi în tot ce e bun nu poate.
Titina Nica Ţene.
pt cine nu a avut drept obiect de studiu limba si literatura rusa, mensevic pare un cuvint dint-alta galaxie
dar, el este un cuvint total banal si inseamna putin sau mai putin, fata de bolshii ce inseamna mai mult sau mai multi
la momentul schismei dintre social-democratii rusi in plina efervescenta revolutionara menseviicii opozant erau sa zicem, numeric, mai putin ca radicalistii leninisto-trotzkisti
fiind mai putini au pierdut
dar asa a aparuit anatema de menshevic, adica de moderat, ezitant, slab revolutionar, etc
ce au facut bolshevicii au vazut rusii 70 de ani si noi vreo 50
nu insist
loghinv
„Bolsevic” si „mensevic” ar fi echivalentul romanesc respectiv la „majoritar” si „minoritar”. Intelectualii romani de azi mi se par a fi „minoritari”. De aici,de la Chisinau, avem posibilitatea de a respira cu un „plaman” aerul spatiuli cultural romanesc, iar cu altul atmosfera incarcata a spatiului ex-sovietic,din care se remarca nu numai Rusia, dar si diaspora ex-sovietica din Germania, Israel, SUA. Poate ca gresesc, cunosc prea putin despre intelectualii romani de azi, dar oricum din cele ce am privit la TVR si citesc din „Dilema”si alte publicatii – sunt dezamajit. N-am crezut niciodata ca Romania poate fi atat de saraca in idei, concepte si oameni care sa gandeasca profund. Epoca lui Ceausescu si-a lasat ampenta. Constat la ei o fuga permanenta de realitate, o pasiune pentru chitibusuri abstracte,neancorate in timp si spatiu, total neinsemnate pentru prezentul si viitorul tarii, o permanenta nedorinta sau teama de a aborda temele complexe din prezentul si trecutul Romaniei si de a spune lucrurilor pe nume.