caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Şoahul neterminat sau despre o formulă inadecvată (1)

de (20-2-2011)

Volumul lui Carol Iancu oferă o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România.

În toamna anului 2010, Editura Hasefer a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lansat o campanie de promovare a volumului dedicat memoriei lui Alexandru Şafran. Încă din vară, am exprimat autorului unele îndoieli privind alegerea titlului şi i-am adresat rugămintea de a-l schimba. Astăzi, cartea cu formularea inadecvată a titlului se află în librării. Dacă ar fi fost numai un titlu, nu aş fi aşternut aceste rânduri. Este o simplă diversitate de opinii, iar consecinţele se vor vedea în timp. Neîmplinirile cărţii sunt însă şi altele, ele depăşind formula Şoahului neterminat.

Carol Iancu anunţă de la primele pagini caracterul polemic al volumului. Lucrarea răspunde „celor care denaturează adevărul istoric, minimalizând fie rolul lui Alexandru Şafran, fie amploarea Şoahului în România, mergând până la negarea acestuia“ (pp. 15-16). Cei familiarizaţi cu problematica Holocaustului din România îşi dau seama că, sub aparenţa de a răspunde negaţioniştilor, autorul se adresează celor care, scriind istoria tragediei evreilor din România, au prezentat cu echilibru şi în spiritul documentelor de arhivă poziţia şi rolul lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti, şi Alexandru Şafran, şef rabin (1940-1947). Răspunsul lui Carol Iancu faţă de cei pe care îi consideră detractorii lui Alexandru Şafran, aşa cum singur şi-l caracterizează, este unul „edificator“, rezultat dintr-o „excepţională documentaţie“ (p. 15). Cu alte cuvinte, această culegere de documente a fost întocmită pentru a arăta rolul singular şi prioritar al rabinului şef în salvarea sau îmbunătăţirea situaţiei evreilor din România în anii 40 ai secolului XX. Pentru aceasta, Carol Iancu imaginează o falsă competiţie a istoricilor, care ar urmări să statueze întâietatea între W. Filderman sau Al. Şafran. Istoricul de la Montpellier şi-a propus să ne demonstreze că Al. Şafran a fost cel care ar fi avut rolul de prim solist.

Subordonat unui obiectiv cu mare încărcătură subiectivă, şi anume reconstrucţia imaginii unei personalităţi din elita comunităţii evreieşti, volumul are câteva fisuri interpretative şi câteva scăpări de deontologie a cercetării. Din prima categorie face parte şi formula nefericită, prin care autorul subliniază astfel rolul rabinului şef la salvarea evreilor. Numai că Şoahul neterminat în România nu spune nimic. De exemplu, dacă luăm semnificaţia directă, Şoahul a fost neterminat şi în Europa. Niciun istoric nu a susţinut faptul că evreii au fost exterminaţi în totalitate. Termenul de Şoah sau Holocaust a fost adoptat de istorici pentru a exprima unicitatea şi specificiatea genocidului evreilor din Europa în timpul celui de al doilea război mondial. Aceste concepte nu se folosesc prin însoţirea lor cu adjective care să le exprime gradul de realizare. Nu există Holocaust neterminat sau terminat pe trei sferturi ş.a.m.d. A existat însă o realitate istorică singulară şi complicată, ba chiar complexă, am putea spune, care i-a avut ca unul dintre actorii principali pe evreii europeni într-o perioadă delimitată de timp.

Şoahul neterminat aminteşte de o altă nefericită formulă a jurnalistului Teşu Solomovici: Holocaustul asimetric. El încerca să susţină astfel că evreii din Basarabia şi Bucovina au fost victimele genocidului, în timp ce coreligionarii lor din Vechiul Regat s-ar fi bucurat de o soartă mai bună. În fapt, asasinate şi mii de victime au fost şi în Vechiul Regat, iar a discuta despre numerologie excede spaţiul cercetării istorice. Utilizarea unor termeni precum cel de „neterminat“ sau „asimetric“ reprezintă o ofertă deschisă celor care produc sau promovează mesaje negaţioniste ori minimalizatoare despre Şoah, pentru că, fie şi indirect, induc opinia că evreii în unele zone sau regiuni au fost protejaţi de statul antisemit. În realitate, în întreaga Europă aflată sub dominaţia Germaniei naziste, a aliaţilor sau a colaboratorilor lor, viaţa evreilor era o loterie, şi asta pentru că puterea politică îi condamnase la moarte prin diverse modalităţi de exterminare. Asemenea expresii pot încuraja legitimarea mesajelor negaţioniste. Cu alte cuvinte, încercări de a nuanţa tragedia evreilor sau de a forţa inventivitatea spiritului, acolo unde nu este cazul, în loc să producă un plus de cunoaştere, creează deservicii. Pentru negaţionişti, de la Holocaustul asimetric sau neterminat la nu a fost nu este decât un pas. Astfel, în 2006, Ion Coja a redactat o scrisoare deschisă către preşedintele ţării în care clama incitator: „în România, bucuraţi-vă de vestea cu care venim, nu a fost nici un Holocaust!… Cine ştie, poate că altă dată îl vom face pe holocaust, şi-l vom face ca lumea, cu acte-n regulă!“.

Recompunerea imaginii unei personalităţi, cum a fost şef-rabinul Alexandru Şafran, presupune refacerea unui puzzle din documente, mărturii, interviuri etc. A prezenta numai poveşti de succes despre „Al. Şafran, această nobilă figură, acest om plin de o credinţă profundă“, pe motiv că „au vrut să îl ponegrească reprezentanţii unui regim totalitar“, cărora „li s-au alăturat, din necunoaştere, câţiva epigoni“ (??, p. 15), naşte riscul mesajului idolatric sau apologetic. În cele 190 de documente din antologie credem că ar fi putut să îşi afle locul şi informaţii cel puţin controversate despre activitatea lui Şafran. În doc. 115, o notă a Serviciului Special de Informaţii din 21 februarie 1941, se relatează că Şafran „va consacra predica sa din 1 Martie 1941, pentru victoria Angliei“ (p. 271). Cinci luni mai târziu, un alt context al războiului îi schimbă radical atitudinea. De exemplu, nota pe care W. Filderman a făcut-o după ce a fost împreună cu şef-rabinul în audienţă la ministrul Apărării şi care ilustrează o nouă atitudine, chiar dacă ea era de context, nu se regăseşte printre documentele antologate. Audienţa a avut loc pe 14 august 1941, după Pogromul de la Iaşi, când armata română înainta în Basarabia şi Bucovina de Nord. De la sfârşitul lunii iulie începuseră ceea ce istoricul Jean Ancel a numit „deportările pripite“. Armata şi jandarmeria au concentrat peste 20.000 de evrei la malul Nistrului. Soarta lor a fost tragică. În aceste condiţii extrem de complicate pentru comunitatea evreiască, aflăm din Notă că „d-l Şef Rabin dr. Al. Şafran, profitând de prilejul acestei audienţe a prezentat în numele populaţiei evreieşti omagii pentru armată şi şefii ei, subliniind vitejia oştirii în lupta pentru dobândirea pământurilor strămoşeşti… D-l Şef Rabin, dr. Al. Şafran, spune că înalţă rugăciuni pentru gloria armatei române şi pentru d-l ministru…“.

O problemă pe care istoricul Carol Iancu o readuce în actualitate, fără a formula vreo explicaţie, este aceea referitoare la relaţiile dintre Al. Şafran şi Moses Rosen, şef-rabin şi preşedinte al FCER (iunie 1948-1994). Acuzele şi disputa dintre cei doi sunt cunoscute. Acestea au mai fost prezentate chiar de istoricul de la Montpellier. Dincolo de ipoteza unor presiuni de a părăsi ţara (autorul vorbeşte despre expulzare, p. 23) şi de faptul că Moses Rosen ar fi fost cel puţin beneficiarul acestei plecări, aşa-zis intempestive din decembrie 1947, istoricul ar fi putut aduce în discuţie punctul de vedere exprimat de Rosen încă din 1991. Şef-rabinul Moses Rosen are o relatare diametral opusă de aceea a lui Carol Iancu, prezentând şi extrase din două documente. În opinia lui, Al. Şafran îşi pregătise plecarea la Geneva în cursul anului 1947, iar încercările succesorului său în post la Bucureşti de a se reconcilia au rămas fără răspuns din partea lui Şafran. Lumina urmează să se facă…

Carol Iancu anunţă în debutul volumului că „îşi propune să lumineze zonele de umbră şi particularităţile Şoahului neterminat din frumoasa ţară a Carpaţilor, mărginită de Dunăre şi de Marea Neagră“ (p. 15). Paragraful din Studiul introductiv care se referă la Holocaust este ultrasintetic şi presărat cu anumite inexactităţi. De exemplu, în două dintre momentele importante pentru destinul lor, rolul evreilor este prezentat de o manieră care supralicitează capacitatea liderilor evrei de a impune ameliorări semnificative ale statutului lor de victimă a sistemului. Un caz este schimbarea Guvernului Goga-Cuza. Astfel, pentru Carol Iancu, căderea acestui guvern a fost „provocată, în mare parte, de rezistenţa evreilor care au declanşat o veritabilă grevă economică, abţinându-se de la toate operaţiunile de vânzări şi cumpărări“ (p. 30). Jean Ancel, cel care a scris sute de pagini despre Holocaustul din România, dar pe care autorul pare să nu îl fi citit, a analizat şi guvernarea Goga-Cuza. Pentru el, acest guvern „nu a fost menit, de la început, unei existenţe de lungă durată“, iar înlocuirea lui s-a datorat unei serii de factori interni şi externi. „Dar nu trebuie exagerată influenţa acţiunii evreieşti. În cele din urmă nu a avut loc o confruntare între evrei şi Goga, ci între blocul democratic (ţările occidentale, n.m.) şi blocul fascist; la începutul anului 1938, primul a dovedit că poate bara calea fascismului“. Cea de a doua situaţie se referă la decizia istorică, din octombrie 1942, de renunţare a Guvernului Antonescu la deportarea evreilor din Vechiul Regat în lagărul de la Belzec (Polonia). În viziunea lui Carol Iancu, „conducătorii tradiţionali ai evreilor români şi în primul rând Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran (…) au reacţionat imediat şi au ştiut să găsească ajutoarele necesare, pentru a obţine amânarea şi apoi anularea deciziei criminale“ (p. 34).

Fără a nega eforturile liderilor evrei de a găsi soluţii pentru diminuarea stării de insecuritate sau chiar eliminarea ameninţării continue a genocidului, Raportul final al Comisiei Wiesel oferă o explicaţie mai plauzibilă a motivelor care au determinat Guvernul Antonescu să renunţe la Soluţia finală. Două formulări concluzive sunt edificatoare în acest sens: „În opinia lui Filderman, ameninţarea germană (presiunile exercitate pentru ca România să nu renunţe la Soluţia finală, n.m.) a ajutat de fapt cauza evreilor români deoarece a provocat reacţii negative în rândul elitei conducătoare, care a avut mereu sentimente puternice legate de independenţa ţării“. La aceasta se adaugă argumentul că „suspendarea planului nu a rezultat din vreo umanizare latentă, ci din conştientizarea faptului că interesele germane şi cele româneşti nu mai coincideau: armata României se afla într-o situaţie dificilă la Stalingrad şi – în ciuda tuturor sacrificiilor materiale şi umane – Hitler nu va înapoia niciodată Româ­niei Transilvania. Se părea că Româ­nia a dat totul şi nu a primit nimic, în timp ce Ungaria dăduse puţin, însă nu renunţase la evrei încă şi păstrase Transilvania“.

– continuarea in numarul viitor –

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.revista22.ro/350oahul-neterminat-sau-despre-o-formul259-inadecvat259-9956.html

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.208.202.194