caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Carol Iancu, Liviu Rotman, rabinul Şafran şi rabinul Rosen

de (20-2-2011)

Presa din România de azi îngăduie exprimarea de opinii divergente; în acest sens, articolul dlui Liviu Rotman despre ultima carte a profesorului Iancu este bine-venit („Un contramodel de abordare a Holocaustului“, în Observator cultural, nr. 561, din 4 februarie 2011). Nu e de mirare că dnii Rotman şi Iancu au viziuni fundamental diferite asupra istoriei evreilor români din generaţia născută în perioada interbelică.

Viziunea dlui Iancu este dominată de admiraţia faţă de rabinul Şafran. Dl Rotman îl acuză însă pe Carol Iancu de lipsă de obiectivitate, de plagiat şi de alte nenumărate păcate. Ce poate fi spus despre viziunea dlui Rotman şi care este veritabila semnificaţie a asaltului lui profesional şi personal împotriva lui Carol Iancu? Răspunsul este, cred, simplu. Viziunea dlui Rotman este dominată de admiraţia faţă de rabinul Rosen şi de ceea ce a reprezentat el în istoria comunităţii evreieşti din România. Să vedem în lumina acestei afirmaţii ce înţelege dl Rotman prin obiectivitate.

Într-un articol despre rabinul Rosen publicat pe site-ul www.yivoencyclopedia.org/ printarticle.aspx?id=969, dl Rotman scrie că în 1948 „Moses Rosen a fost ales şef-rabin“. Ales? Nu merită inteligenţa cititorului mai mult respect? Dl Rotman continuă: „După căderea regimului comunist în Decembrie 1989 […] vîrsta şi metodele lui de acţiune în condiţiile dictaturii l-au împiedicat să beneficieze din plin de sistemul democratic“. Mai instructivă decît circumlocuţiunea eufemistică şi ceţoasă a dlui Rotman este mărturia directă a lui Rosen însuşi, care declara, într-un interviu publicat în săptămînalul Iom Hashishi (Tel Aviv, 21 decembrie 1989): „Un regim democratic […] nu este în mod necesar bun pentru evrei. Căderea lui Ceauşescu ar lovi comunitatea evreiască“. De ce ocultează dl Rotman ostilitatea declarată a lui Rosen faţă de democraţie şi preferinţa lui explicită pentru „Geniul Carpaţilor“?

După decembrie 1989, Rosen i-a servit pe stăpînii lui neocomunişti, unul din preţurile colaborării fiind continuarea trecerii sub tăcere a meritelor rabinului Şafran şi împiedicarea venirii lui în România. Dl Rotman uită să menţioneze eforturile intense ale lui Rosen de a împiedica acordarea titlului de „Dreaptă Între Popoare“ Reginei Mamă Elena. De ce? Este îngăduită ipoteza că dlui Rotman îi vine greu sa accepte realitatea existenţei sub dictatura antonesciană a unui important curent democrat, care şi-a dovedit strălucit curajul şi eficacitatea la 23 August 1944. Dl Rotman încearcă să minimalizeze rolul important al lui Şafran în timpul războiului, ironizează intervenţiile sale pe lîngă înalţi prelaţi români, omite raporturile lui salutare cu Nunţiul Apostolic Cassulo şi critică personalităţile care şi-au exprimat aprecierea faţă de opera istorică a lui Carol Iancu. De ce?

În campania lui de denigrare, dl Rotman se inspiră de la dl E. Palmor, care scria în Bună dimineaţa, Israel (25 ianuarie 2011): „Titlul cărţii (lui Carol Iancu) m-a indignat din două motive, şi anume: […] un substantiv ebraic, în cazul de faţă «Shoah», nu se articulează ca un substantiv de limba română. Produsul «Shoahul» este pur şi simplu un barbarism din punct de vedere lingvistic. Al doilea motiv se referă la afirmaţia cum că (sic) Holocaustul în România s-a terminat «neterminat» (sic!). Cu toţii ştim că nu toţi evreii din România au fost exterminaţi de zbirii regimului antonescian, ci numai vreo trei sute cincizeci de mii. Oare acest fapt justifică utilizarea acestui termen…?“.

Că articularea substantivului „Shoah“ constituie un barbarism este îndoielnic, fiecare limbă avînd caracteristicele ei proprii: în limbile latină şi rusă, articolul nu există, în limba ebraică, articolul definit este folosit idiosincratic, iar în limbile română şi franceză, articolul este, în cazul de faţă, necesar din punct de vedere sintactic. Dl Palmor şi, după el, dl Rotman ar trebui să ştie că traducerile literale dintr-o limbă în alta sînt adeseori imposibile. Amîndoi îi caută lui Carol Iancu nod în papură.

În ceea ce priveşte „Shoahul neterminat“, termenul este aplicabil României, precum şi Bulgariei (de unde au fost deportaţi la Treblinka şi ucişi 14.000 de evrei din zonele limitrofe, predaţi naziştilor de armata bulgară), dar nu şi Poloniei sau Ungariei şi altor ţări, în care masacrele de evrei aveau pînă în ultima clipă prioritate faţă de înseşi nevoile militare ale Reichului.

Nu multă vreme după Stalingrad, deportările din România au încetat, şi supravieţuitori din Transnistria, între ei Norman Manea, au fost repatriaţi în Vechiul Regat; iar din teritoriile controlate de Bulgaria nu au mai avut loc deportări (v. Gabriele Nissim, L’uomo che fermò Hitler. La storia di Dimitar Pesev che salvò gli ebrei di una nazione intera, Mondadori, 2000). Argumentele şubrede ale dlui Palmor, reluate de dl Rotman şi menite să-l discrediteze pe dl Iancu, au efectul penibil de a-i discredita pe ei înşişi.

În sfîrşit, dl Rotman – care socoteşte că Iancu nu este obiectiv – trece sub tăcere următoarea declaraţie, din aprilie 1980, a lui Gideon Hausner, fost preşedinte al consiliului instituţiei Yad Vashem, ministru al justiţiei şi ministru fără portofoliu al statului Israel, precum principal acuzator public în procesul Eichmann: „Şef-rabinul Alexandru Şafran este o mare figură spirituală care s-a ridicat la noi înălţimi ca lider, într-o perioadă în care a dovedit un curaj fără precedent. Şafran a mobilizat oameni de stat şi prelaţi români în opoziţia faţă de maşina de distrugere a evreimii şi a redus în parte dimensiunile catastrofei care a lovit-o. Cunosc activităţile lui viguroase şi curajoase, precum şi rolul pe care l-a jucat în salvarea jumătăţii populaţiei evreieşti a României, care a supravieţuit. şef-rabinul Alexandru Şafran s-a evidenţiat printre conducătorii evrei care, cu riscul vieţii, au avut curajul de a confrunta un regim de teroare şi au împiedicat în acest fel deportări de evrei. Numele Şef-rabinului Alexandru Şafran va rămîne înscris în paginile istoriei ca acela al unui luptător curajos care şi-a salvat coreligionari de la pieire“.

Marele merit al lui Carol Iancu este de a fi restituit istoriei un mare număr de documente recuperate cu preţul unor cercetări neobosite, reparînd astfel măcar în parte pierderile datorate distrugerii de către „Yevsektsia“ lui Rosen a arhivelor comunităţii evreieşti privindu-l pe Şafran, o crimă care a constituit principala motivaţie a eforturilor lui Iancu şi pe care dl Rotman omite să o menţioneze. Este regretabil că, animat de duşmănie şi de „Rosen-ostalgie“, dl Rotman încearcă să discrediteze această realizare majoră şi să distrugă reputaţia binemeritată şi superioară a unui istoric capabil şi cinstit. Dar caravana trece.

–––––––––––––

Emil Simiu a iniţiat, în februarie 1989, acţiunea care, cu sprijinul activ al rabinului Şafran, a rezultat în numirea Reginei Mamă Elena ca „Dreaptă Între Popoare“.

Articolul a fost preluat de pe http://www.observatorcultural.ro/Carol-Iancu-Liviu-Rotman-rabinul-%C4%B9%C2%9Eafran-si-rabinul-Rosen*articleID_24958-articles_details.html

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.40.159