caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Opinii



 

Lumea in care traim

de (1-2-2005)

In peregrinarea noastra prin aceasta lume ne agatam de multe lucruri.
Cei mai multi nu putem iesi din tipare, de frica…Lumii. („ce va spune LUMEA???”)

Unii dintre noi, mai temerari, dorim, incercam, chiar si reusim uneori sa iesim dintre randuri. Reusim sa facem ceva care sa ramana in urma noastra, sa ne defineasca. Pentru ca nu vrem sa ramanem anonimi.
Cum facem asta? De obicei incercand sa dam nastere unui lucru extraordinar.

Ne dam peste cap si facem. Indiferent de ce spune …lumea (care – e in legea firii – trebuie sa-si dea verdictul). Lumea e cea care “ne ridica”, dar ne si “izbeste”; ne da un nume sau din contra, ne pune amprenta de persona non grata

Cati dintre noi nu ajung niste ratati, nu abandoneaza lupta, tocmai datorita …ei, Lumii…
Cred ca as putea spune fara sa gresesc ca nici macar Dunmezeu nu ar avea sanse… in Lume.
Imi amintesc o vorba a Contelui filosof H. de Keiserling, care mi se pare potrivita: “Chiar daca cel care vorbeste este Dumnezeu, daca vorbeste inteligibil, se supune regulilor gramaticii si sintaxei” din …lume.

Asa stand lucrurile, atunci ce sa mai vorbim de oameni… Cu atat mai mult o fapta care se produce, mai ales in ciuda legilor cunoscute, iesind din anumite tipare.

Vorbeam deci de lucruri extraordinare. Care este destinul unor astfel de lucruri extraordinare?
Acestea au de obicei destine duble, contradictorii si bizare. Din 5.000 de martori oculari, de exemplu, ai unor astfel de fapte, zece raman credinciosi pana la capat, iar restul de 4.990 le uita si nu le mai dau nici o importanta si nu le mai confirma, ba chiar se si leapada de ele. Si paradoxal, este posibil ca peste ani si ani – poate chiar sute de ani – alti 5.000 de oameni, care nu au vazut acele lucruri extraordinare, care nu erau de fata pentru simplul motiv ca nici nu existau pe atunci, sa fie martori inversunati si sa-si faca din aceste lucruri suport capital si definitiv de viata si de moarte.

Acesta e destinul marilor fapte extraordinare. Ele se preteaza in acelasi timp la afirmari existentiale si la negari absolute.
Vedeti? Parca totul se invarte intr-un cerc vicios.
E vesnicul conflict intre ratiune si evidenta, intre ratiune si fapta.
(Oare de ce nu putem ca atunci cand evidenta incurca sa facem abstractie de ea, de evidenta? Pai… ce ar zice Lumea???)

Se zice despre o fapta anume (oricare ar fi ea) ca e un lucru incapatanat: o intelegi sau nu, o doresti sau nu, e explicabila sau nu, e posibila sau nu (dupa legile fizicii si ale ratiunii) – de vreme ce s-a produs – nu mai ai ce face impotriva ei. Asa imposibile, inexplicabile, scandaloase – faptele exista si trebuie sa iei act de ele.
TREBUIE!!!

Totusi, chiar si faptei care se prezinta exceptata de la regulile ratiunii tot i se acorda la nevoie o dispensa, e asteptata sa se faca inteleasa in timp, comunicabila, sa se inscrie in raportul cauza – efect, dupa care e structurata capacitatea noastra de investigare si intelegere.

Acesta e felul curent de a judeca. Acestea sunt instrumentele pe care le are omul.
Acesta este destinul faptelor , eventual extraordinare.
Care este insa destinul autorilor acestor fapte, destinul oamenilor, al nostru, IN OCHII LUMII??

Fara sa fie filosof si deprins cu speculatia, omul de pe strada, datorita unui mecanism automat al ratiunii, trateaza in mod obisnuit intamplarile, fie ele extraordinare. Ca si omul de stiinta, dealtfel: dupa ce se aprinde putin, isi propune sa le uite, nu se lasa zdrobit de ele. Fiindca ele au puterea sa desfiinteze, sa orienteze in acelasi sens. Ar genera la repezeala presupuneri din cele mai fantastice. Pentru ca e imposibil sa asimilezi o fapta EXTRAORDINARA si sa ramai neschimbat, ca in fata uneia pe care o poate infaptui oricine.

Dar nu numai faptele noastre cad prada judecarii lumii, ci si noi, autorii lor. Am vorbit de un destin al faptelor, sa vedem ce putem spune atunci si despre destinul nostru, al celor ce dam viata acestor fapte.
Si in ce mod, lumea in care traim are sau nu vreo influenta asupra acestuia???

De obicei fiecare isi poarta destinul in taina si nu-l poate dezvalui nimanui. Destinul are o anumita limba (in sensul limbajului) pentru fiecare si nimeni nu o poate traduce altcuiva. Abia daca intelegem pentru noi insine cate ceva din ea. Fiecare isi cunoaste, cum spunea cineva, doar “greutatea sacului sau.” Stie sau nu stie ce e in sac – caci e ca un sac cu surprize, ca al lui Mos Craciun. Dar greutatea oricum i-o simte. Acesta e singurul “cuvant” al destinului, pe care care il intelege bine. Dar daca da altcuiva sacul, acesta gaseste ca nu e greu deloc; poate crede chiar ca e gol si nu te crede daca te plangi ca e prea greu sacul tau.

Mai e un aspect destul de intalnit: multi dintre noi refuza a se face cunoscuti, abandonand (primul pas in a te lasa prada infrangerii) chiar ceea ce se numeste al lor destin. Se claustreaza chiar in timpul vietii. Intra de bunavoie in anonimat, nevoind sa beneficieze nici macar de un minimum care poate sa fie compatimirea celorlalti, prin care omul se simte legat in existenta, care-i da senzatia solidaritatii umane. Adopta un limbaj care paradoxal nu comunica, ci ascunde.

Si trecerea lui prin lume se sterge, cum se sterg de fapt mai devreme sau mai tarziu toate “trecerile”, doar ca a unora dintre noi mai repede decat a altora.
Ce face Lumea in acest timp?
Ii da vreun imbold? Da de unde…

Imi dati voie sa ma revolt putin? Oare de ce cedam in fata acestei Lumi?
E ca si cum ar arde la vecini si noi am sta cu mainile in san. Sau e ca si cum ni s-ar arata Dumnezeu in fata usii si noi am continua sa… prajim cartofi…

Ratiunea imi raspunde:
E drept, desigur. Dar daca Dumnezeu s-ar arata in continuu timp de cateva zile, ca sa nu spun un an intreg, se impune sa si prajesti cartofi si chiar sa si dormi in tot acest timp…

Are dreptate ratiunea asta. Totusi ma revolt din nou:
Rabdatorilor mei cititori: stiu ca doi si cu doi fac patru. Totusi, cand eu am in fata un cinci obtinut din doi plus doi, n-are nimeni ce-mi face. O dau naibii de logica. Inseamna ca si ei, logicii, poate sa-i scape ceva. Poate ca pe undeva e ascuns un unu care se ia singur in calcul, ii scapa calculatorului. Se mai intampla astfel de minuni. Cinci e un FAPT. Fie ca mai exista un unu, fie ca nu mai exista, E UN FAPT!

Ratiunea imi spune din nou
Totusi: daca iau in calcul numai doi plus doi nu pot obtine decat patru. E vorba de elemente logice. Faptele anuleaza logica?!
Nu se pot produce impotriva logicii. Le confirma. Se confirma reciproc. Nu, nu pot obtine cinci!

Nu ma dau batuta:
Dar daca eu obtin cinci?? Da, logic nu pot; dar daca obtin cinci??? Ce fac? Inchid ochii? Nu ma poate nimeni sili sa inchid ochii. Ii fac si mai mari si incerc sa-mi explic. Logica spune: asta e posibil, asta e imposibil, dar daca in timp ce logica isi construieste si isi spune propozitiile, fapta se produce fara sa tina seama de postulatele logicii, fapta ramane fapta, iar logica poate sa isi sparga si capul daca vrea; sa se sinucida, sa implore sau sa porunceasca…
Totul e in zadar!

O fapta extraordinara, o carte de vizita a noastra peste timp, in fata Lumii cred ca nu poate fi infaptuita neiesind din tipare.
Cine nu stie si nu vrea sa viseze nu poate obtine decat patru, adunand doi plus doi. Un patru LOGIC si atat. Un patru care nu spune nimic.
Doua nuci plus doua nuci fac intr-adevar patru nuci.
Dar daca ele sunt seci? Fara miez?
Daca ele nu-s decat coji?????
Oare atunci ce spune …Lumea???
Nu pot si nu vreau sa trec peste lucrurile extraordinare. Nu pot si nu vreau sa ma obisnuiesc cu extraordinarul.
Iar daca Lumea il neaga? Cu atat mai bine: abia cand il negi il faci sa ramana pentru totdeauna extraordinar. Daca il primesti nu te lasi pana nu il pricepi…Astfel nu faci decat sa il distrugi…

Vedeti? Are si ea, lumea asta in care traim, rostul ei…
Stati putin: Care o fi acesta??

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • gabriel: (1-2-2005 la 00:00)

    Uneori, cand esti angajat intr-o competitie, parca iti doresti ca, macar cativa dintre adversari sa cedeze, sa ramana „in anonimatul” de care spuneai. Din 100 de concurenti plecati la start, daca abandoneaza 25, tot e bine pentru moralul tau. Misiunea ti se usureaza. Pare un punct de vedere egoist, dar e perfect uman. Eu nu prea mi-as dori ca LUMEA sa-mi aduca in coasta 99 de concurenti perfect echipati pentru competitie. Sigur, e frumos, toti trebuie sa aiba o sansa. Dar parca respiri mai usurat cand, la finisul alergarii, constati ca adversarul tau a cedat, fie si din cauza acelei guri a Lumii…

    Voi fi aspru criticat pentru acest punct de vedere:)…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Zob Gheorghe: (1-2-2005 la 00:00)

    Consider comentariul un mic laborator de lucru pripit si momentan. Deci nu asteptati aici opera incheiata. De exemplu eu am citit articolul grabit dar cu atentie si in putinul timp pe care il am trebuie sa-i fac analiza, sinteza si apoi critica si eventual dezvoltarea. Si cind loviturile vietii le simt in spate reflectia o fac infrigurat si cu teama ca voi gresi in ceva sau fata de cineva.

    Privitor la text scriu urmatoarele.

    In general se stie ca unica modalitate de cunoastere este inductia. Cunoasterea deductiva unde preponderent se foloseste logica nu este decit o biata achizitie de vechime mare in procesul individual si social de cunoastere inductiva. Este o fixatie ulterioara unei experiente indelungi si repetate. Va dau dreptate deci ca atitudinea de deschidere fata de real este primordiala.

    Faptul extraordinar poate schimba logica pentru ca tot faptul a si facut-o.
    Cealalta fateta, a asimilarii faptului extraordinar si cu autodevenirea personala implicata de asimilare tine de responsabilitate adica de atasamentul fata de consecintele unei asemenea atitudini.

    Prin urmare cel care cunoaste extraordinarul si i se supune nu trebuie sa faca nici un efort de a fi cunoscut si recunoscut ca om cu extraordinarul in el pentru ca si fara sa vrea el tot ajunge in magistralele istoriei ca intr-o crestere si maturizare naturala.

    Pericolul sesizat de primul comentator Gabriel nu exista decit in falsa intilnire si asimilare a extraordinarului atunci cind competitia este intre cei din clasa mortificatorilor vietii.

    In viata autentica fiecare are posibilitatea experientei unice irepetabile si nimeni nu poate fura nimic de la nimeni caci Universul nu incape in mintea standardizanta a celor care nu risca. Universul este infinit, numai frica noastra este finitoare si nemernica. (De ce sa fiu eu cel care nu e ca lumea, de ce sa risc eu.)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240