caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

E oare nevoie să eutanasiem România?

de (13-2-2011)
3 ecouri

Mai multe intervenţii sub forma unor comentarii la propunerea de reflecţie şi de dialog de săptămâna trecută, m-au pus din nou pe gânduri. În special insistenţa cu care, sub diferite pretexte, mi se explică „de ce NU se poate”.

Situaţia îmi aminteşte de o altă poveste adevărată al cărei martor nemijlocit am fost, ani şi ani de zile. O familie în care soţul a suferit un accident cerebral care l-a redus brutal şi ireversibil la o stare vegetativă. (Coincidenţă, în această ediţie avem şi un articol despre Eutanasie). Soţia nu a încetat nici o clipă să creadă într-un miracol şi a făcut totul pentru ca el să aibă cele mai bune şanse de a-şi reveni (lucru care nu s-a întâmplat, inclusiv prin contribuţia unor repetate erori medicale).

Şi iată, dacă România ar putea fi comparată cu un pacient ţinut artificial în viaţă (comparaţia este deplasată dar există totuşi o doză de adevăr în ea, având în vedere faptul elementar că mai mult consumă decât produce în interiorul graniţelor proprii), excesiv de multe reacţii – şi mai ales de la persoane care locuiesc în România – vin să spună: nu se mai poate face nimic. Cu alte cuvinte, ar trebui să fie scoasă România de pe aşa-numitul „life support”? (Respiraţie şi/sau hrănire artificială, dializă, medicamentaţie critică).

Ce să facem, să încercăm să eutanasiem România, potrivit acestor persoane?

Revin mereu şi mereu la blestemul mioritic, atât de înrădăcinat în subconştientul colectiv românesc încât dacă ai cât de cât o înclinaţie de a acţiona şi de a rezolva probleme în acel mediu îţi vine să-ţi smulgi părul din cap şi să-ţi iei câmpii de câteva ori pe zi. În rezumat, oierul moldovean află că se urzeşte un complot pentru uciderea lui şi cel mai bun lucru pe care găseşte de cuviinţă să-l facă este să lase un mesaj prin care mama lui să afle ce mult a iubit-o. Cu aşa modele arhaice de rezolvare a problemelor existenţiale fundamentale, nu e de mirare că un întreg edificiu al fatalismului şi indolenţei întinde capcane la tot pasul celor care cred în progres, în bunăstare, în ordine socială, legalitate, democraţie, dreptate, adevăr. Toate acestea sunt bunuri care nu se obţin pasiv: ele cer curaj, sacrificii, „naivitatea” de a crede ca sunt deziderate reale şi posibile mereu.

Aşa am ajuns să consider a îţi aduce în atenţie, stimate cititor, subiectul valorilor. Când nimic nu pare să mai meargă, există un ultim refugiu al spiritului omenesc, în valori: acele lucruri care sunt mai preţioase decât regularitatea pâinii cea de toate zilele, decât modernismul ţoalei pe care o purtăm, decât marca maşinii conduse ori bunurile de folosinţă cotidiană, inclusiv acoperişul sub care dormim.

Dacă o societate îşi construieşte ca sistem de valori elemente din categoria celor enumerate mai sus, ea nu este în mod obligatoriu sortită pieirii, cu condiţia existenţei, în paralel, a unui sistem de legi foarte strict, care se şi aplică, privind regulile de distribuire a bunurilor. Un exemplu este modelul societăţii americane, atât de centrată pe ban încât dacă nu s-ar fi dezvoltat concomitent şi legile care amendează furtul şi corupţia, s-ar fi dus de mult pe apa sâmbetei. Şi România s-a centrat pe ban din 1990 încoace, a creat legi noi sau le-a menţinut pe cele vechi menite să prevină furtul şi corupţia, dar nu le-a aplicat decât hoţilor de găini. Cei care au devalizat bănci, au demontat şi vândut cablurile de cupru, au exportat meseriaşii talentaţi şi au eludat taxele într-o veselie sunt premianţii şi invidiaţii societăţii. Ei reprezintă ţintele de aspiratie valorică a noii generaţii, care este destul de isteaţă să înţeleagă care este formula succesului în România. În paralel cu ei, o societate civilă, cu mici excepţii (n-ar trebui s-o spun, dar, am senzaţia, mai puţine chiar decât înainte de 1990 deoarece au mai şi murit între timp…) aflată complet în derivă, vibrează de plăcere la fiecare nouă teorie a conspiraţiei, se revendică din creştinismul ortodox afişând extreme intoleranţe şi fobii, renunţă la propriile principii care o grupează parţial în partide – toate acestea nu în numele unor valori ci în numele unor interese temporare sau al unor forme de frivolitate de neînţeles pentru oricine e cât de cât conectat cu ce se întâmplă pe planeta Pământ şi înţelege cât de cât provocările anilor care urmează.

Astfel, îi invit pe cei care consideră că nu se mai poate face nimic pentru România să-şi reconsidere punctele de vedere începând prin a-şi impune lor înşişi un set minimal de valori. Valorile lor pot deveni valorile familiilor lor, ale comunităţilor din care fac parte, ale comunelor, oraşelor, judeţelor şi ale unei întregi ţări. Nu propun minciuna şi „o mai bună imagine” în acest context – apropo, n-am văzut/auzit nici măcar o singură dată, în întreaga epopee de acţiuni „pentru imaginea României” să se pună problema VALORILOR (cum ar fi de exemplu sprijinirea tinerei generaţii sau integrarea socială a unor categorii defavorizate, etc.) ci doar dileme de DESIGN şi figuri de dat poalele peste cap. Ceea ce propun sunt adevăruri acţionabile.

Deci nu-mi mai spuneţi ceea ce deja ştiu şi ştim cu toţii. Nu e nici un merit dacă, uitându-ne la o femeie frumoasă vedem că în orice clipă are şi ea, ca orice muritor, o cantitate oarecare de fecale în intestinul gros. Face parte din normalitatea fără de care viaţa nu ar fi posibilă. E infinit mai important însă că această femeie poate creşte un copil care ştie să scrie şi să citească, se revendică din rădăcini culturale bazate pe valori naţionale şi universale pe care le va duce mai departe în timp, chiar dacă mama lui are astăzi cearcăne, este prost hrănită şi violată periodic de către cei care profită de lipsa ei temporară de curaj pentru a se opune.

Căci Curajul,  contrar percepţiei obişnuite, nu este o valoare în sine. El este rezultanta tuturor valorilor în care credem.

A avea curajul să afirmi că nu se mai poate face nimic pentru România nu este o valoare, ci o expresie a lipsei cronice de valori. Este tupeu, obrăznicie crasă, blazare dezgustătoare de care nu are nimeni nevoie.

De la acest adevăr (iar adevărul este o valoare, deci chiar şi acest nihilism ar putea folosi la ceva, prin negarea lui activă) ar trebui început.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • George P.: (14-2-2011 la 11:42)

    Ii sunt recunoscator autorului pentru ca si-a dat osteneala sa explice pedagogic ceeace in multe locuri e doar un simplu adevar de netagaduit.

    Da, nihilismul ar trebui scos in afara legii! De doua decenii se poate asista cu oroare la o orgie de pesimimisme si negari imbracand tot registrul sentimentelor, de la duiosie resemnata la turbare si care se rezuma la ideea ,,cum isi poate permite cineva ca SE POATE face ceva??”

    ,,Argumentele” sunt si ele pe masura de dezugstatoare si perfide: ,,Nu e momentul; nu sunt bani; asta merge la (numele unei alte natiuni, fruntase) dar nu la noi; nu e nevoie; n-ai cum; nu e legal; ar trebui dar conspiratia (marilor natiuni, evreilor, rusilor, francmasonilor, campurilor de forte malefice din zona Bucegilor, ne impiedica; sa asteptam pana cand se va da semnalul; contravine specificului nostru, matricei noastre culturale; ne lasam vanduti; NU NE TREBUIE NIMIC, avem deja; sa nu ne spui TU ce ne trebuie noua; bati campii, unde ai vazut tu ca… (nu sunt sosele, romanii sunt chinuiti etc); chestiunea e deja cunoscuta; exista deja o propunere de lege; de asta ne ocupam NOI; se lucreaza la…; e deja introdusa (cand de fapt nici vorba); cum ?! nu ai vazut ca deja…(pentru ceva de care nici pomeneala nu e); nu va functiona niciodata; nu suntem pagani/comunisti; bunastarea nu e un ideal spiritual; nu se pot face toate dintr-o data; ia timp (trebuie); nu exista un model…).

    De fapt, in Romania zilelor de azi nici nu e nevoie de curaj ca sa ai viziuni si sa le pretinzi aplicate. E nevoie doar de bun simt si doage intregi. De curaj au nevoie tunisienii, egiptenii, coreenii si altii ca ei.

    Din pacate, s-a vazut destul de tarziu ca unii dintre middle class care au fost in aceste doua decenii misionarii lui ,,nu se poate, nu trebuie” aveau si cate un mic interes meschin sa faca pe prostii. Fara sa poata jefui milioane ca sefii lor, s-au bucurat sa rontaie pe tacute, constant, de pe oriunde s-a putut pana cand au facut din tara si din puterile societatii un svaiter. Pentru asta nu i-a deranjat ca s-au facut frate cu dracul; nu-i deranja nici ca rontaitul lor lua painea de la gura unui amarat sa ca imbolnavea si mai mult societatea. Restul, cat mai apucam, va fi istorie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • diana: (14-2-2011 la 12:56)

    Articolul e „inaltator” din punct de vedere emotional….Mobilizator chiar…Sa facem, sa dregem, sa nu mai stam cu mainile in san conform principiului mioritic… Fain!
    Realitatea este insa cu totul alta. Perdeaua ridicata de pe vami arata „sistemul” in toata hidosenia lui. Ce se intampla la vami se intampla in toata societatea romaneasca. E drept spagile difera ca nivel in alte zone, in functie de importanta castigului.
    De el beneficiem toti, ne-am obisnuit cu asta…Cati din media nu au apelat, macar o data, la o „relatie” pentru a-si rezolva vreo problema?
    Cati dintre noi, la modul general vorbim, nu neaparat media, daca au posibilitatea sa dea o spaga pentru a-si rezolva vreo problema, nu o fac?
    Suntem ipocriti, superficiali si vaitatori de zici ca vine sfarsitul lumii…
    Vorbim de schimbare de mentalitate, schimbare de sistem…dar oare ne-o dorim?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Vasile Liviu: (15-2-2011 la 12:01)

    Articolul mi se pare interesant si atractiv. O descriere detaliata a Eutanasiei, a Mortii (poate chiar completa, cu exemple!), precum si modul in care „actioneaza” ele (activ sau pasiv) asupra fiintei umane este tratata in Revista „Necenzurat” la link-ul: http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=20513:crima-in-numele-legii-dreptul-de-a-muri-in-demnitate-&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
50.19.34.255