caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Un contramodel de abordare a Holocaustului: Carol Iancu – Alexandru Şafran şi Shoahul neterminat

de (13-2-2011)

Istoriografia capitolului românesc al Holocaustului a apărut cu o anume întîrziere. Acest fapt s-a produs din varii motive, atît de ordin conceptual – în primul rînd, al refuzului prelungit al asumării istoriei recente, inclusiv din partea unui număr important de cercetători –, dar şi de ordin metodologic, şi anume al dificultăţii de a ajunge la surse arhivistice: deschiderea totală a arhivelor româneşti a fost tîrzie şi în etape.

Cu toate acestea, în două decenii, această literatură s-a îmbogăţit cu importante lucrări, pentru a-i aminti în primul rînd pe Jean Ancel, Lya Benjamin sau Radu Ioanid. Un moment important a fost apariţia Raportului final al Comisiei Internaţionale de studiere a Holocaustului (Polirom, 2004), ce a influentat decisiv atît cercetarea subiectului, cît şi asumarea memoriei Holocaustului în societatea românească.

În cadrul istoriografiei Holocaustului, o zonă aparte şi mai puţin abordată o constituie cea a analizei establishment-ului evreiesc din România în acea perioadă, a felului în care a acţionat acesta în acel moment-limită al istoriei sale. Este un unghi important atît pentru istoria evreilor, de a analiza dacă şi cum liderii săi au trecut testul momentului istoric, dar în acelaşi timp este şi o perspectivă relevantă pentru întregul tablou istoric al epocii, inclusiv al complexei relaţii români-evrei.

Din acest punct de vedere, orice contribuţie nouă este benefică, cu atît mai mult dacă este solid documentată şi dacă sursele sînt folosite cu obiectivitate. Din păcate, nu acesta este cazul ultimei cărţi a lui Carol Iancu, apărută la Editura Hasefer, la finele anului 2010:Alexandru Şafran şi Shoahul neterminat. Culegere de documente (1940-1944). Voi încerca să sistematizez criticile pe care le aduc acestei cărţi.

Despre titlu

Să începem cu titlul: ce înţelege autorul prin Shoah-ul neterminat? Greu de înţeles şi ciudat. Nu intru în argumentaţia – falsă, după părerea mea, şi superfluă – a folosirii exclusiv a termenului „Shoah“ şi în respingerea celui de „Holocaust“, consacrat în majoritatea ariilor culturale, inclusiv în România.

Problema gravă este cea a celui de-al doilea termen al bizarului concept pe care încearcă să-l lanseze Carol Iancu şi anume adjectivul „neterminat“. Sfidînd tot ce s-a scris în cadrul cercetării academice a fenomenului, autorul ne sugerează imaginea unui fenomen parţial, neîncheiat, scoţîndu-l din perspectiva generală a Holocaustului în Europa. Dar să urmărim cum explică autorul, în Argumentul ce stă în fruntea cărţii, titlul ales: „În România a existat un Shoah neterminat care a fost în acelaşi timp un Shoah fără camere de gazare(sublinerea lui C.I.)“. Deci, după autor, prezenţa sau absenţa camerelor de gazare sînt definitorii pentru fenomenul Holocaustului. Politica de discriminare, prin care evreii nu mai beneficiau de protecţia – chiar minimă – a statului, confiscarea oricărui tip de proprietate, exterminarea prin glonţ, foame sau prin lipsa oricărei asistenţe medicale, în Transnistria sau în pogromuri comandate de guvern şi executate de instituţii ale Statului, nu sînt, se vede, după universitarul din Montpellier, argumente ale existenţei în România a unui proiect politic numit Holocaust. Prin această argumentare, Carol Iancu vine în întîmpinarea unei literaturi negaţioniste care, în formule asemănătoare, a susţinut în repetate rînduri că lipsa camerelor de gazare indică absenţa Holocaustului din România. Aş adăuga şi o observaţie de ordin filologic: cuvîntul ebraic „Shoah“ folosit în limba română – sau în alte limbi –, nu poate fi articulat sau declinat. Deci forma „Shoah-ul“ este un barbarism. Este doar un amănunt, dar care nu poate fi trecut cu vederea. Încă o problemă tehnică: această carte este – şi aşa apare în titlu – Culegere de documente. Ne întrebăm de ce Carol Iancu se intitulează, contrar cutumei în scrierile academice, autor şi nu editor (sau „îngrijitor de ediţie“)?

Observaţii metodologice

Trec la problemele de conţinut ale cărţii. Este frapant cum un autor cu experienţă în cercetare încalcă reguli de bază ale metodologiei oricărei publicaţii ştiinţifice. Astfel, Carol Iancu se bazează pe o serie de surse pe care le prezintă ca fiind inedite, citînd fonduri de arhivă, deşi aceste surse sînt edite – publicate de mulţi ani şi folosite ca atare de cercetători. Astfel, Iancu citează numeroase documente din monumentala colecţie publicată de Jean Ancel (J. Ancel (ed.) – Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust, 12 vol., Ierusalim, 1985-1986, The Beate Klarsfeld Foundation), dînd ca sursă… Arhiva Yad Vashem (!!!). Deci se creează impresia falsă că documentul este preluat direct din arhivă şi nu prin intermediul corpului de documente publicate cu două decenii în urmă de Jean Ancel. Aceeaşi metodă este folosită în privinţa documentelor din volumul editat de Lya Benjamin, despre legislaţia antisemită a perioadei Antonescu (Legislaţia antievreiască, Hasefer, 1993). Autorul indică direct sursa primară. El omite, sistematic, citarea celui care a publicat primul documentul. Un asemenea procedeu este inacceptabil atît ştiinţific, cît şi moral.

Pentru a rămîne la observaţiile metodologice, dorim să menţionăm că un sistem predilect al autorului este manipularea cititorului prin felul de formulare a rezumatului de document. Fie că se inversează voit – întotdeauna, în acelaşi sens – menţionarea celor amintiţi de documente, fie că schimbă sensul documentului pe care îl publică. Deci, cititorul care citeşte doar rezumatul – şi există un public larg, care procedează astfel – primeşte o imagine incorectă.

O serie de documente sînt redate trunchiat, editorul/autorul găseşte de cuviinţă să elimine pasaje, pe care le consideră jenante. Astfel, Iancu citează, în special la începutul cărţii, un număr important de documente care sînt legate strict de cariera rabinului Alexandru Şafran şi care nu au nici o legătură cu subiectul anunţat de titlu. Sînt selectate articole elogioase la adresa rabinului, în special cele legate de studiile sale de tinereţe şi de alegerea sa ca rabin-şef. Ne întrebăm care este raţiunea publicării acestor documente.

Fondul problemei: despre trunchierea documentelor

Atunci cînd se apropie de fondul problemei, autorul, prin formule gratuite, încearcă falsificarea realităţii. Astfel, în documente citate, se vorbeşte de un grup de lideri evrei: primul este amintit, în cvasitotalitatea acestora – dr. Wilhelm Fielderman. În rezumat, Iancu îl aminteşte în primul rînd pe Şafran sau numai pe acesta. De multe ori comentariul lui Iancu este contrazis de textul documentului pe care el îl publică (!).

Trunchierea nejustificată a documentelor este un alt sistem folosit. Sînt citate exclusiv fragmente de document care slujesc teza autorului/editorului privind centralitatea absolută a şef-rabinului Alexandru Şafran. Astfel, la aceeaşi pagină, este citată o mărturie parţială a lui Filderman – într-o scrisoare din 1949 către o personalitate evreiască a epocii (M. Shertok), şi asta pentru că în acel fragment este amintită prezenţa lui Şafran la un organism ilegal evreiesc –, dar nu este redat întreg documentul, publicat de Jean Ancel, pentru că, în final, Filderman îşi exprimă clar nemulţumirea faţă de unele atitudini ale rabinului Şafran.

Citarea – prin eliminare – a unor documente este de asemenea edificatoare. Un exemplu: la pagina 280, Carol Iancu sublinia memoriul lui Şafran către Antonescu, pe care îl numeşte „celebrul“ (nu este clar de ce este folosit acest adjectiv), deşi aceeaşi problemă – deportarea evreilor în Transnistria – a fost subiectul a trei (!!!) memorii ale lui Filderman, dintre care primul era anterior celui al rabinului. Rămînînd în acelaşi context, autorul ignoră o importantă mărturie a epocii – pe care o citează, dar trunchiat – din care reiese că memoriul rabinului a fost scris la cererea lui Wilhelm Fielderman. Carol Iancu publică acest document la pagina 280, dar consideră că este util să modifice textul, mai precis să taie o frază excesiv de obedientă la adresa dictatorului Antonescu, ce este gratulat ca „glorios Conducător şi bun părinte al tuturor copiilor ţării“. Sigur, se poate justifica formula prin situaţia-limită, dar editorul elimină formula (fără a se folosi nici măcar de puncte de suspensie). Dar Carol Iancu uită de această masacrare a documentului şi îl publică integral, în alt loc al cărţii (vezi pagina 446).

Documentele oglindesc un fapt real, pe care nimeni nu îl contestă: atenţia şef-rabinului Şafran pentru probleme specific religioase, pentru încercarea păstrării, în momente-limită, a unui minimum de viaţă religioasă (cashrut, probleme ale învăţămîntului religios etc.), dar aceste direcţii sînt puncte normale în agenda unui şef al cultului mozaic şi nu schimbă nimic din ecuaţia cunoscută a vieţii evreieşti din România în acea epocă.

Dorim să subliniem că niciodată, în istoria modernă a evreilor din România, conducătorul religios nu a avut primat în viaţa comunitară. Deşi avea întotdeauna un loc de cinste, el era subordonatul conducătorului secular. Dacă rabinul Moses Rosen a avut conducerea absolută a vieţii evreieşti în perioada comunistă, aceasta s-a întîmplat după începutul anilor ’60, cînd este învestit de către Putere, pe lîngă funcţia de şef-rabin, cu cea de preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Nu căutăm să negăm participarea rabinului Alexandru Şafran la o serie de acţiuni importante organizate de conducerea – formală şi informală – a vieţii evreieşti, dar ne deranjează încercarea de a fi prezentat ca un erou solitar, de tipul Sfîntului Gheorghe în luptă cu balaurul.

Carol Iancu dă dovadă de lipsă de respect faţă de cei care au scris înaintea lui. Fie nu îi citează – nu îl citează pe Jean Ancel decît accidental, deşi se foloseşte repetat de documente publicate de acesta, în timp ce citează autori minori –, fie încearcă să-i minimalizeze pe alţii. Astfel este ignorat aproape în întregime Raportul final al Comisiei Wiesel (care cuprinde truda cercetării a aproape 30 de cercetători din 5 ţări). Raportul este amintit doar pentru a fi criticat pentru omisiunea unor mărturii, a căror relevanţă este discutabilă. Nu este prima oară cînd profesorul Iancu încearcă să discrediteze lucrările Comisiei Wiesel.

Imagini distorsionate

Carol Iancu ne oferă o imagine distorsionată a realităţii evreieşti din perioada Holocaustului. În încercarea sa de a-l „scoate în faţă“ pe rabinul-şef Şafran, cititorului i se refuză accesul la imaginea integratoare a momentului. Dinamica vieţii evreieşti şi a leadership-ului său este un fenomen complex şi de mare importanţă. Este vorba de un fenomen politic, în care se întîlnesc şi se însumează atît factori interni (existenţa – de la un anume moment, nu de la început – a unei opoziţii interne: cercurile Palatului, oameni politici, generali, înalta birocraţie administrativă), cît şi externi (schimbarea situaţiei de pe front – oprirea ofensivei Germaniei hitleriste –, tensiuni româno-maghiare etc.). Descifrarea acestui fenomen complex , în care se integrează – şi au o pondere importantă – şi acţiuni ale conducerii evreieşti merită să fie studiat. Dar Carol Iancu nu face acest lucru, dovedind o totală opacitate în faţa politicului în istorie, încercînd să explice totul prin scene emoţionale, care nu pot descifra corect momentul istoric şi marile sale probleme. Urmărindu-l strict pe rabinul Şafran, Carol Iancu ignoră sinteza istorică a momentului, relevată de zeci de documente trecute cu vederea. El nu înţelege – sau nu vrea să înţeleagă – că dinamica istorică este un fenomen complex, în care diversele evoluţii sînt date de o sumă de factori, şi nu o poveste emoţională, de tip telenovelă. Lacrimi, rugăminţi în genunchi (ale rabinului Şafran!) nu pot fi explicaţii serioase în schimbarea unor decizii. Cu atît mai mult într-un regim totalitarist, precum cel al lui Ion Antonescu şi pe fundalul isteriei antisemite a epocii.

Împotriva mitizării

Strădania autorului, care nu începe cu această carte, ci se manifestă obsesiv, de cîţiva ani, este de a da o imagine proprie acestei perioade, în care rabinul Alexandru Şafran ar fi jucat un rol decisiv în viaţa evreiască. Mai mult decît atît, ni se transmite ideea că acesta, prin acţiunile sale, a micşorat sau (în anumite momente) chiar a oprit opresiunea violentă a dictaturii antonesciene. Este o imagine falsă, care, pe de o parte, marginalizează o serie de lideri evrei ai epocii, în primul rînd pe Wilhelm Filderman. Dar, pe de altă parte, mai mult decît atît, este pus într-o lumină falsă regimul Antonescu, care ar părea că poate fi influenţat de rugăminţile unui rabin, cu tot talentul şi cu toate calităţile persuasive ale acestuia.

În acest articol, ne-am concentrat asupra cărţii publicate în toamna lui 2010, dar nu putem să nu observăm consecvenţa cu care Carol Iancu a căutat – şi în mare parte a reuşit – să construiască un mit în istoria evreo-română, pe cel al rabinului Alexandru Şafran. Pornind de la o salutară îndreptare a unei nedreptăţi – faptul că foarte mulţi ani nu s-a vorbit de acesta – se ajunge la o „sanctificare“ a acestei personalităţi. Poate ar fi momentul unei dezbateri speciale a acestei „mitizări“ în care să încercăm să vedem ce a dus la consolidarea mitului Şafran, perceput de unii, atît din viaţa culturală şi ştiinţifică românească, precum şi din direcţia spaţiului evreo-român, ca o „linie obligatorie“, a cărei contestare este o blasfemie. Cred că avem de-a face cu un fenomen complex, cu o însumare de cauze. Forţa mitului şi o bună mediatizare a sa – şi a istoricului Carol Iancu, care s-a identificat cu mitul – au determinat o anume reţinere în abordarea critică a subiectului, inclusiv în publicaţii serioase şi în general deschise dezbaterii. Acest caz (ce pare a fi totuşi o excepţie) îmi aminteşte, neplăcut, de vremuri în care se trasa o linie ideologică pro sau contra unei anumite poziţii. Cred că nimic nu este mai nesănătos decît cultivarea şi închinarea la un mit, oricare ar fi el.

Din păcate, o anume „presiune a mediului“ – sau o „modă“ – a dus la publicarea de recenzii laudative, grăbite, una dintre ele apărută înObservator cultural (O monografie bine documentată, nr. 300/558, 13-19 ianuarie 2011), semnată de un istoric serios, Lucian Năstasă, de care mă leagă o veche relaţie de apreciere profesională. Sper că dezbaterea autentică va înlocui consemnările politicoase, din obligaţie sau din dorinţa alinierii la o anume „modă“ culturală. Unii dintre autorii acestor consemnări au avut intenţii bune, izvorîte dintr-un laudabil civism, prin aprecierea unei noi lucrări despre cea mai gravă tragedie a istoriei, care a fost Holocaustul. Dar nimic pozitiv nu se poate clădi pe un fals istoric, pe distorsionarea surselor şi pe neînţelegerea mecanismului istoric. Cu atît mai mult această gravă lecţie a istoriei merită respect şi prin înlăturarea oricăror interese de grup sau personale.

Revenind la volumul analizat, conchidem că acesta, prin încercarea de a lansa un concept bizar (Shoah neterminat), prin folosirea unor metode de valorificare a documentelor, contrare oricărei etici academice, este un contramodel de optică hagiografică şi, deci, străină cercetării istorice de tip academic. Deplîngem, de asemenea, faptul că Editura Hasefer, care în ultimii ani şi-a cîştigat un binemeritat prestigiu, prin publicaţii valoroase, s-a grăbit, fără a face verificările uzuale ale unei apariţii editoriale, să publice o lucrare ce face un deserviciu cercetării autentice a Holocaustului.

Carol Iancu

Alexandru Şafran şi Shoahul neterminat. Culegere de documente (1940-1944)

Editura Hasefer, Bucureşti, 2010, 576 p.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.observatorcultural.ro/Un-contramodel-de-abordare-a-Holocaustului*articleID_24883-articles_details.html

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.215.69