caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

Sufletul rău sau despre resentiment, eșec și neputință

de (13-2-2011)
1 ecou

Resentimentul este o stare de spirit, o macinare launtrica necontenita, o gelozie abisala si o invidie nascuta din constiinta marginalitatii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericita din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si afla sensul intr-o neliniste creatoare.  Resentimentarul nu se intreaba de ce a ajuns pe acest taram fara sanse, prefera sa-i acuze pe cei care nu-l acompaniaza in directia sterilitatii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.  Social, resentimentul capata forme diverse, intotdeauna menite sa gaseasca tapi ispasitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentara, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare).  Individual, resentimentul este expresia unei uri nestavilite si de nedomesticit. O ura uneori refulata, rationalizata, camuflata, dar nu mai putin vicioasa. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanitati atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut in 2010 la editura Curtea Veche, prezentat de Dan C. Mihailescu in emisiunea “Omul care aduce cartea”.  Public mai jos textul prefetei pe care am scris-o pentru aceasta carte.  Le multumesc si pe aceasta cale celor care au contribuit la volum, de la Mihai Sora, Sever Voinescu si H.-R. Patapievici la Marta Petreu, Teodor Baconsky si Mircea Cartarescu  (imi cer iertare ca nu dau aici toate numele, selectia este aleatorie) si  a carui coperta, cat se poate de percutanta, ne-a fost cu generozitate oferita de marele artist Devis Grebu.

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_omul-care-aduce-cartea-vladimir-tismaneanu-anatomia-resentimentului_10494.html

Secolul al XX-lea, ale carui prelunigiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare.  Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta.  „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textulInternaţionalei.

Vladimir Tismăneanu - Anatomia resentimentului

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo.  Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului.  La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic.  Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene.  Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange.  Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe.  Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels.  Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului.  La fel, tanarul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate.  Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului.

Utopie, demonism, resentiment

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii.  Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente. Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului.  In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania .  Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni.  La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romaneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.

Resentiment sau redemptiune?

Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii.  O iertare care, spre a relua lectia monseniorului Vladimir Ghika, se intemeiaza pe cainta celui care a comis pacatul.  Sa traiesti de-a pururi pentru a te razbuna, pentru a-ti lua revansa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratarii, al esecului, o invidie sufocanta in raport cu cei care nu se opresc din drum, cladesc, cauta, descopera. Izolarea resentimentarului este demna de compasiune.  El nu poate avea prieteni, doar aliati conjuncturali in numele unor aversiuni comune.  Liantul falsei lor comunitati este ura, obida, ceea ce se cheamaoftică. Nu intamplator este deopotriva o denumire de stare psihologica si de maladie.  Oftica ascunde o admiratie secreta, inavuabila, o dorinta de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obtine aceeasi recunoastere.  In cartea sa despre relatiile dintre latino-americani si Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, ganditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hraneste din ceea ce se cheama sindromul simultanei iubiri-ura.  Un binom in care ura ajunge sa anuleze ce-a mai ramas din dragoste.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator.   Tocmaisufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om. Acestea au fost gandurile care m-au indemnat sa lanzez pe blogul meu personal o dezbatere despre rolul resentimentului in lumea de azi.  Nu a fost nicicum scopul meu de a directiona discutia catre tensiunile politice din Romania acestui deceniu, nu am trimis vreun plan tematic ori vreun chestionar. M-am adresat unor intelectuali, prieteni de valori si idei, i-am solicitatat sa spuna ce cred pe un subiect care apare frecvent in vocabularul polemic al timpurilor noastre. Le raman indatorat pentru textele trimise. Nu am avut alt ţel decat clarificarea unui spatiu psiho-politic si cultural-simbolic, decelarea functiei resentimentului in organizarea urii, in negarea dreptului la diferenta, in coordonarea unor campanii fals-culturale menite sa-i anihileze valoric pe cei care nu vor sa cedeze strategiilor uniformizante.  Multumesc revistei Verso, profesorului Andrei Marga si lui Vlad Muresan pentru publicarea dosarului despre resentiment in numarul din 1-15 aprilie 2010. Ganditor de care ma simt apropiat in efortul de a intelege mitul marxist si reverberatiile sale in lumea de azi, Vlad Muresan a redactat cu generozitate acest dosar si m-a ajutat in chip decisiv in pregatirea volumului.  Multumesc domnului Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche, pentru deschiderea dovedita si spijinul dat aparitiei acestei carti care ar putea, sper, contribui la depasirea multor neintelegeri conceptuale (si nu numai) din viata publica romaneasca.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/02/08/sufletul-rau-sau-despre-resentiment-esec-si-neputinta/

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Ovidiu: (26-4-2011 la 04:53)

    „Resentimentul este o stare de spirit, o macinare launtrica necontenita, o gelozie abisala si o invidie nascuta din constiinta marginalitatii.” (V.T.)

    Să fie ăsta motivul pentru care evreii s-au înrolat în aşa număr mare în mişcarea communistă ?Mereu o minoritate, totdeauna marginalizaţi de naţionalismele (şi/sau identitatea creştină) a majorităţilor în care trăiau au găsit în universalismul (implict anti-ntionalismul) şi ateismul comunist ideologia perfectă. Ideologia ce promitea distrugerea celor care le oprimau propria identitate etno-religioasă…întrebări, întrebări…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.254.212