Imi alearga prin sange, tropotind bezmetic, intrebari nebune cu ochii legati: ce mai faceti? Cum mai traiti? Dar marea, marea ce face?
Pentru ca nu stiu; poate ca nu stiu nimic. „Poate” e cuvant ca mi-am amanetat, la tejgheaua sperantei, cocorii de pe limba ultimului meu val. Da, da, mi-am ramas dator cu ultimul cocor – si topesc in aurul toamnei nametii infernului. Sau zgura lui; ba chiar cred ca, toamna, nu sunt doar naluca sau doar minereu. Pentru infern.
Da, stiu, e nasol; uite-asa si uite-cum se-ntampla cand arunci in fluturi cate-o vodca naimita pe ultimul cocor din lume. Adica asta-mi zice sporadicul meu prieten (vecinul meu de amintiri, numai ca eu zbor mai jos, mai aproape de dorul de minune) cu care-mi torn pelin in fantana ochilor. Si ne imbatam: bem din acelasi cocor.
Si-i iau un cuvant poleit de zilele cu soare amar si-i raspund ca – din dansul cutitelor – lutul meu zvacneste inalt. Mai (adica) spre gradinile albastrului, acolo unde eu si cocorii suim drumuri cu talpile reci spre inima singurului izvor. Acolo unde semnul „plus” traieste si dincolo de marginea zilei si nu-i rastignit nimeni in aceeasi carne la hotarul minunii ca suntem.
Si-mi raspunde cu pana ingerului de-i acum ultimul diavol albastru: sa taci. Sa taci, ca altfel ti-oi zice ca Dumnezeu nu e singur si ne-a intamplat intr-o viata din linii traita in prostia neintalnirii lor.
Adica exista semnul „egal”.
Bine, i-am spus. E-adevarat. Exista si cocori, asa cum lutul mai tranteste prin noroi cu cate-o luna plina. Dar eu, cu ele, cuvintele, zbor mai invers decat cocorii.
Patria mea – a zilei de marti – are-n ramurile rascrucii intrebari, si-n fiecare intalnire cu ele, cuvintele, e minune-durere. Si sarbatoare. E inegal. Adica: exista si „minus”; e dorul de „plus”.
Oricum, voi scrie pe palme numele si-mi voi plati la vama neimplinirilor cu vise si dimineti cu soare toate gandurile.
Si-mi pun pe muchia gandului cuvintele – sunt fratii mei nenascuti, pe care-i port odata cu mine – si sparg geamul lacrimii. Poate reusesc sa rascumpar, de sub gene, ultimul cocor. Ultimul; poate.
Sper.
P.S. Asa ca eu fac asa-si-pe-dincolo (deci va iubesc) si va doresc veselie. Si va las samburele sperantei: exista cocori. Inca…..
P.P.S. Fug sa alerg prin iarba nalucirilor. Descult. Fug, cu cocorii, sa fim drapelul ce va pazeste departarile. Si astept de la voi dimineti cu soare si albastru. Stiti voi…