caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Fabricantul de bestsellers-uri (episodul doi)

de (29-11-2004)

Ce s-a petrecut mai departe este dificil de povestit: m-a cuprins un fel de transă, parcă nu mai eram eu, ci altcineva care, ca o nestăvilită erupţie vulcanică, îmi dicta cu o viteză infernală, cuvinte pe care le înghesuiam cu nemiluita, născînd adevărate avalanşe de rînduri, paginile se înegreau una după alta, creioanele cu vîrfurile tocite (ce bine am făcut că m-am aprovizionat din belşug), erau schimbate în cea mai mare viteză, ochii dădeau semne de oboseală tot urmărind mişcările stînga-dreapta, dreapta-stînga, ale unor degete neobişnuite cu solicitările impuse de arta scrisului.
Simţeam că sunt în centrul unei vijelii ameţitoare care îmi împrăştiase cine ştie pe unde capacităţile reactive, mă învîrteam în jurul propriului meu ax, plutind în acelaşi timp pe o orbită elipsoidală al cărei centru era vîrful creionului ce nu contenea să se deplaseze pe albul hîrtiei de scris.
Am reînceput să percep realitatea însoţită de senzaţia durităţii, cauzată de creionul care se oprise din scris pe faţa ultimă a copertei: sosise la capăt de drum. Aveam în faţă un caiet imens, al cărui conţinut, deşi scris cu propria-mi mînă, îmi era complect necunoscut.
M-am pus pe citit, descoperind cu uimire că era vorba de versuri; recunosc cinstit că nu am o slăbiciune deosebită pentru acest gen, astfel că am frunzărit vălmăşagul de pagini, după care l-am predat lui Maxim Maxim. Era treaba lui să arate de ce este capabil.
Calm şi răbdător din fire, acum eram invadat de o neobişnuită surescitare. În aşteptarea rezultatelor, gîndurile îmi zburau către Maxim Maxim, îmi pierdeam timpul lîngă telefon şi cu ochii la poartă, pîndind toată ziua un semnal din partea celui ce devenise personajul central al propriei mele existenţe; de fapt, eram interesat de modul cum avea să-mi fie cotate producţiile, care îmi aparţineau doar în aparenţă.
Ciudat, dar încet-încet mi-au reapărut în memorie cele scrise, recitam în gînd poezii ale unui autor străin mie, dar care pentru cei din jur, era propria-mi persoană. Se pare că am început să scriu încă din viaţa intrauterină iar apoi am continuat cu cele trăite dealungul unei vieţi de om.

# # #
Ticălosul de Maxim Maxim m-a lăsat două săptămîni să fierb în oala seacă a neliniştitei aşteptări.
Cînd, în fine, a apărut gîfîind, arborînd o expresie enigmatică, a intrat direct în subiect:
– Am o veste rea şi una bună, cu care să încep?
– Zi-o pe a proastă!
– Am colindat pe la zeci de editori, peste tot am primit acelaşi răspuns: „nu publicăm aşa ceva, poate are producţii mai bune”.
– Şi vestea bună?
– Cu privire la nivel: toţi au fost de acord că scrierile au nivel, e drept că le-au socotit ca subteran, dar importantă rămîne referirea la un anume nivel.
Maxim Maxim ăsta, avea criterii deosebit de curioase de interpretare a faptelor: ceea ce socotea el ca veste rea, era de fapt o ştire dătătoare de speranţe, producţiile mai bune vor fi publicate, iar pentru aceasta nu aveam decît să mă mai perfecţionez; în schimb, să socoteşti că nivelul subteran este o veste bună, părea o aberaţie, deşi a încercat să mă convingă că totuşi nimeni nu a afirmat lipsa oricărui nivel, ceea ce ar fi fost, într-adevăr, o veste rea.
După ce l-am concediat pe Maxim Maxim, cu aprecierile lui sucite cu tot, am început să meditez asupra viitorului meu scriitoricesc. Aveam convingerea că licorile nu erau contrafaceri, deci trebuia să mă perfecţionez. Există fel şi fel de cluburi şi asociaţii: de bridge, de biefacere, de golf, de judo, de meditaţie transcendentală, desigur şi unele din domeniul literar, trebuie doar să le descopăr.
Sigur că acolo sunt oameni care trăiesc doar pentru arta lor, sunt mînaţi de sentimente în care domină puritatea, bunăvoinţa, generozitatea, toleranţa, blîndeţea, fidelitatea prieteniei; iar resentimente ca invidia, lăcomia, făţărnicia, aroganţa, concurenţa neloială şi cîte altele, ducă-se pe pustii, le sunt complet străine….
Gîndurile mi-au fost brusc curmate de apariţia pe ecranul minţii a unui personaj indescriptibil, înconjurat de o aureolă cu irizaţii antracitice pulsatile, care m-a exasperat cu o interminabilă cascadă de rîsete batjocoritoare.
– Cine dracu mai eşti şi la ce te hlizeşti aşa la mine?
– Văd că eşti isteţ, ai ghicit, sunt Diavolul în persoană! Nu-i nevoie să-ţi spun de ce m-a năpădit avalanşa de rîsete, aşteaptă şi ai să descoperi singur!
A dispărut şi m-a lăsat cu un mare semn de întrebare:
– Oare de ce a rîs Diavolul?

Adam Simantov

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Sa stam de vorba. Putin.

Si daca nu voi scrie in seara aceasta se va supara cineva? Si daca nu voi scrie in seara aceasta...

Închide
35.172.230.21