caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Ultima Ora



 

Marko Bela e primul candidat prezidential care raspunde intrebarilor referitoare la cercetarea stiintifica in Romania, initiate intr-un articol publicat in portalul nostru

de (24-11-2004)

Domnul Marko Bela e primul prezidentiabil (si speram noi sa nu fie unicul) care raspunde intrebarilor despre viitorul cercetarii stiintifice in Romania ridicate in partea a doua a articolului publicat in rubrica Cercetare, Stiinta, Tehnologie a portalului RLIV, link direct: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=176.

Asociatiile Ad-Astra si Forumul Academic Roman (FAR) au preluat intre timp aceste intrebari si le-au adresat partidelor politice si candidatilor prezidentiali direct si prin intermediul presei. Intrebarile au fost preluate si de portalul de stiri Romanian Global News (vezi www.rgnpress.ro,) si au fost mentionate intr-un editorial al cotidianului Ziua (noi am preluat acest articol in cadrul rubricii Bine Scris!). Domnul Marko Bela a raspuns interpelarii asociatiei Ad-Astra, vezi si link-ul http://www.ad-astra.ro/posts/view_post.php?post_id=280&lang=ro pentru textul acestui comunicat (comunicatul FAR a fost postat de unul din membri comitetului director FAR pe site-ul nostru la ecouri ale articolului de mai sus si se gaseste si pe site-ul FAR).

Reproducem mai jos textul mesajului domnului Marko Bela:

În primul rând îmi exprim satisfacţia că pot sa va împărtăşesc poziţia UDMR si a mea personala in raport cu rolul pe care cred ca ar trebui sa-l joace ştiinţa in România.
In ultimile doua sute de ani, oamenii de ştiinţa din România (incluzând teritoriile ce aparţin României de după 1920) au avut contribuţii esenţiale la dezvoltarea ştiinţei si tehnicii mondiale, un aport care depăşeşte cu mult ponderea numerica a populaţiei. Din nefericire, aceasta contribuţie „naturala”, rezultata din dezvoltarea organica a societăţii a fost întrerupta la jumătatea secolului trecut, si continua sa fie întreruptă si astăzi. Aici trebuie sa subliniez rolul ingrat la care au fost condamnaţi intelectualii din România de către regimul comunist trecut, situaţie din care cu greu au reuşit sa se ridice câţiva oameni de ştiinţa, care s-au bucurat de protecţia oferita de recunoaşterea lor internaţională. In acelaşi timp, ţin sa subliniez si imensa dezamăgire a oamenilor de ştiinţa in perioada postcomunistă.
Ca intelectual, am sperat si eu ca in regimul postcomunist, noua clasa politica, politicienii cu vocaţia de intelectuali sa redescopere ceea ce in lumea occidentală se ştia dintotdeauna, anume ca ştiinţa reprezintă o putere a societăţii, fiind de multe ori chiar principala forţă in dezvoltarea societăţii. Aceasta speranţa era si este cu atât mai justificata cu cat numeroşi profesori universitari ocupa poziţii influente in conducerea tarii. Dezamăgirea este cu atât mai profunda cu cat speranţa a fost mai vie. Practic rolul ştiinţei a fost umbrit total. Deşi in Constituţia României stipulează însemnătatea ei, rolul ştiinţei a rămas doar teorie, practica arătând declinul continuu al acestui domeniu. In fapt, de ştiinţa avem nevoie astăzi mai mult ca oricând.
După aceasta scurta introducere voi începe sa răspund la întrebările formulate de asociaţia Ad Astra.

Intrebarea 1. În opinia dumneavoastră, este ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică o prioritate pentru România? Doriţi să avem cercetare ştiinţifică performantă în România?
Aşa cum am subliniat în preambul, eu cred ca ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică AR TREBUI SA REPREZINTE O PRIORITATE pentru România. Din nefericire, dincolo de retorica favorabila, in practica nu s-a realizat acest deziderat. Trebuie sa remarc ca, in perioada 1996-2000, când UDMR a participat la guvernare, am reuşit sa impunem printr-o Ordonanţa de Urgenta obligaţia de a susţine cercetarea ştiinţifica cu o suma minima reprezentând 1% din PIB, ceea ce nu s-a respectat niciodată, legile bugetului alocand acestui domeniu sub 0.2 %.
Cât priveşte cercetarea ştiinţifică performantă, nu doar doresc acest lucru, dar sunt convins ca aceasta este singura cale de urmat pentru România, care nu dispune de bogaţii semnificative (de ex. in aur sau petrol). Tara noastră poate urma exemplule de succes in Europa, cum ar fi Finlanda sau Irlanda. Cu alte cuvinte, cred ca cea mai de preţ bogăţie a României o reprezintă inteligenta umana. Şansa unei dezvoltări economice sustenabile in România rezida in dezvoltarea creativităţii libere a omului.

Întrebarea 2. Care vor fi mecanismele de finanţare a cercetării ştiinţifice pe termen lung, conform planului dumneavoastră; dacă şi cum credeţi că veţi reuşi implicarea atât a guvernului cât şi a industriei în susţinerea cercetării? Cum vedeţi cercetarea ştiinţifică privată vis-à-vis de cea publică?

Posibilitatea implicării guvernului si a clasei politice in susţinerea unei politici de dezvoltare bazata pe ştiinţa si inovare depinde de doua elemente :
O data, de schimbarea mentalităţii conform căreia cheltuielile in ştiinţa reprezintă cadou făcut intelectualilor, ca asa “arate bine”. Dimpotrivă, aceasta este o INVESTITIE PE TERMEN MEDIU SI LUNG care se va recupera prin efectele economice in dezvoltarea tarii. Specialiştii OECD au dovedit ca dezvoltarea economica a unei tari este dependenta intr-o măsură de 25-50 % de dezvoltarea ştiinţei din tara respectiva. Pe de alta parte, guvernul poate iniţia, iar parlamentul poate elabora şi adopta o Strategie de Dezvoltare a României in care un capitol special sa se refere la Dezvoltarea Ştiinţei si Inovării, asigurând alocarea din bugetul de stat a unei sume, pe termen scurt de peste 1%, şi pe termen mediu de minim 2,5-3% din PIB. (Finlanda a realizat timp de decenii aceasta cifra si a reuşit sa dezvolte o economie bazata pe tehnologii înalte in 25 de ani). Susţinerea cercetării de către industrie nu este un vis, ci doar o chestiune politica. Politica UE permite ajutoare de stat pentru sprijinirea industriei si activităţii economice, in general, vizând rezultate ştiinţifice. Aceasta este calea stimulării investiţiilor in activităţii inovative, cu valoarea nou creata cea mai ridicata.
In ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică privată in raport cu cea publică, cred ca nu exista motive de diferenţiere presupunând ca ambele răspund scopului propus. Legislaţia nu trebuie sa împiedice accesul «cercetării private» la fondurile bugetare, criteriul eligibilităţii fiind eficienta si rezultatul produs. As formula un singur element restrictiv, valabil deopotrivă cercetării de stat, cat si celei private: societăţile comerciale sa nu realizeze profit din alocaţia bugetara pentru cercetare, fără insa a se limita salariile cercetătorilor consacraţi.

Întrebarea 3. Din moment ce sunteţi avocatul unei cercetări ştiinţifice performante (conform răspunsului la prima întrebare), ce procentaj din PIB care să fie alocat cercetării ştiinţifice veţi susţine şi în cât timp va fi atins acest nivel, având în vedere ţinta de 3% indicată de UE pentru anul 2010 şi faptul că în prezent procentul din PIB alocat cercetării de la buget este un minuscul 0,21%?

In primul rând, trebuie soluţionata sursa de finanţare. Bugetul se întocmeşte pe baza de priorităţi. Daca se declara drept priorităţi învăţământul si cercetarea ştiinţifica, atunci bugetul poate creşte de pe urma creşterii economice – ceea ce justifica acordarea priorităţii pentru aceste ramuri.
Ar fi de dorit ca cercetarea ştiinţifica sa beneficieze si sa fie capabila sa-si extindă capacitatea pentru fonduri de 10 ori mai mari decât cele de astăzi. Efortul bugetar in ştiinţă trebuie asociat cu controlul eficientei acestei investiţii. Administrarea fondurilor nu trebuie sa fie făcută de ministere, ci de către comunitatea ştiinţifică reprezentata de personalităţi credibile recunoscute prin contribuţia lor pe plan naţional sau internaţional. Prestigiul unor astfel de personalităţi este singura garanţie a investiţiilor pe termen lung in ştiinţă, ţinând cont de specificitatea domeniului si de înaltul risc al cercetării ştiinţifice pe termen scurt.

Întrebarea 4. Care este poziţia dumneavoastră în ceea ce priveşte legătura dintre învăţământul universitar / postuniverstar şi cercetarea ştiinţifica, având în vedere situaţia curentă din România şi prevederile acordului de la Bologna? În particular, susţineţi integrarea cercetării ştiinţifice şi a învăţământului universitar / postuniverstar?

Acordul de la Bologna cred ca este doar un exemplu in perspectiva procesului de integrare europeana. El este rezultatul unor îndelungi căutări legate de direcţia pe care o va urma învăţământul superior european. Mi se pare evident ca România nu are de ales, trebuie sa urmeze calea europeana, chiar cu riscul de a-si limita, de a se vedea nevoita sa-si delege anumite competente legislative. In ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică din universităţi si din instituţiile de cercetare consacrate, acestea nu sunt concurente, ci complementare. Singurul argument in evaluare trebuie sa fie rezultatul ştiinţific. M-am referit la procesul de evaluare, deoarece cred ca acesta este încă deficitar in sistemul romanesc. Prin urmare, el trebuie stimulat.

Întrebarea 5. Sunteţi în favoarea evaluării obiective, bazate pe criteriul excelenţei în cercetarea ştiinţifică, a tuturor departamentelor şi institutelor de cercetare şi a finanţării de bază a acestor instituţii după acest criteriu al excelenţei? Ce părere aveţi despre faptul că, din cele peste 700 de reviste “ştiinţifice” din România, doar 8 sunt indexate de ISI (principala instituţie internaţională care monitorizează revistele ştiinţifice), datorită slabei lor calităţi, în timp ce multe persoane din funcţii de decizie din sistemul academic şi ştiinţific românesc îşi bazează cariera pe publicaţii în aceste reviste locale?

Revenim la unul din cuvintele-cheie: evaluare. Pentru a fi cuantificata sau comparata, valoarea trebuie stabilita in mod obiectiv. Ceea ce exemplificaţi Dvs. reprezintă erori in evaluare, poate chiar sistematice sau sistemice, care pot fi relativ uşor eliminate prin perfecţionarea sau schimbarea sistemului. (Din cate ştiu exista încercări cu succes in evaluarea granturilor la CNCSIS si AMCSIT, apreciate de aplicanţi.)

Întrebarea 6. Dacă şi cum veţi rezolva problemele gerontocraţiei, rezistenţei sistemului faţă de întinerire, opunerii faţă de promovarea pe bază de merit, nepotismului şi favoritismului din universităţile româneşti?

Cred ca problema principala consta in mentalitatea învechită, cea a promovării pe baza vechimii, ca principal criteriu. Nu cred ca ar exista un antagonism intre tineri si vârstnici in acest context. Intr-o societate normala, fiecare categorie işi are locul meritat in funcţie de performante. Si in ştiinţa este nevoie atât de seniori cu experienţă, cat si de tineri dinamici, neconvenţionali, cu spirit inovativ. Daca urmărim eficienţa, rezultatul, cele două categorii sunt eventual complementare, iar nu antagonice. Normalizarea societăţii nu este un deziderat urmărit doar de oamenii de ştiinţă. Ea trebuie sa ghidoneze întreaga societate, implicând stabilizarea ei, ieşirea din tranziţie. Ce bine ar fi daca acest proces ar dura doar «20 ani».

Întrebarea 7. Care este opinia dumneavoastră în ceea ce priveşte mărirea cuantumului granturilor oferite pentru proiectele de cercetare performante şi a creşterii importanţei finanţării cercetării ştiinţifice prin metoda granturilor şi burselor de cercetare?

Pentru finanţarea cercetării fundamentale granturile reprezintă cea mai acceptata formula. Creşterea cuantumului finanţării pe aceasta cale este necesara, dar in programul global de finanţare va trebui găsit raportul optim intre sumele alocate cercetării fundamentale (granturi) si cercetării aplicative(granturi si proiecte) precum si cele alocate dezvoltării tehnologice (proiecte cofinanţate de beneficiarii tehnologiilor). Bursele de cercetare ar trebui sa fie alocate exclusiv pe baza rezultatelor anterioare atinse de aplicant, prin competiţie deschisa si printr-un proces transparent.

Întrebarea 8. Care este poziţia dumneavoastră faţă de evaluarea propunerilor de proiecte ştiinţifice finanţate din bugetul de stat? Concret, sunteţi în favoarea evaluării competitive, bazate pe peer-review, făcută de experţi în domeniile respective?

Chiar sunt convins ca nu exista metoda mai transparenta si mai obiectiva decât cea bazata pe peer-rewiew, cu condiţia asigurării independentei experţilor evaluatori, respectiv a obţinerii unui feed back adecvat. Practic, trebuie creat un corp de evaluatori cu credibilitate si reputaţie neîndoielnice.

Întrebarea 9. Care sunt, pentru dumneavoastră, domeniile ştiinţifice prioritare pe care cercetarea românească va trebui să se axeze, domenii care ar fi susţinute şi finanţate ca prioritare?

Daca admitem, si trebuie sa admitem, ca nu exista ştiinţa naţională si ştiinţa internaţională, atunci as încerca o ierarhizare a domeniilor ştiinţifice după următoarele criterii :
In cercetare fundamentală: domenii de competenta capabile sa atragă finanţare internaţională cu căutare pe aceasta piaţa a ştiinţei(de ex., dintre ştiinţele vieţii, biologia moleculara si genetica).
In cercetarea aplicata: domeniile de graniţă ale interdisciplinarităţilor (de ex., biotehnologii, nanotehnologii).
Cercetări specifice legate de teritoriul României: protecţia mediului, dezvoltarea durabila, dinamica dezvoltării social-umane.
Cercetări privind rezultate aplicate in societatea informaţionala si societatea bazata pe cunoaştere.
Cercetări privind îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Evident, lista de sus nu este o invenţie personala, ci reprezintă o scurta sinteza din preocupările ştiinţifice cotate cu prioritate pe piaţa internaţională a ştiinţei, aşa cum am constatat ca om politic. Lista nu este nici exhaustiva, nici exacta, ea reprezintă un exemplu privind modul cum s-ar putea defini priorităţi in cercetare ştiinţifică.

Întrebarea 10. Ce măsuri concrete veţi lua pentru creşterea statutului social al cercetătorilor, respectiv redobândirea decenţei şi prestigiului meseriei de cercetător ştiinţific în România?

Prestigiul social al intelectualului, in general, si al omului de ştiinţa, in mod special, depinde de foarte mult factori, printre care mentalitatea – cel mai greu factor de schimbat. Ca prioritate, mi-as dori sa pot rezolva un element-cheie privind statutul social al omului de ştiinţa, cel al asigurării unui trai decent, printr-un venit proporţional cu aportul sau la obiectivul general propus domeniului.

Intrebarea 11. Cum intenţionaţi să stopaţi “exodul creierelor” către ţările occidentale, în particular SUA şi statele UE, şi cum intenţionaţi să îi aduceţi înapoi, dacă doriţi aceasta, pe cercetătorii români performanţi aflaţi deja în centre de excelenţă din aceste state dezvoltate?

Braindrain-ul nu este un fenomen romanesc, nici o boala – in condiţii normale. Pentru România, exodul creierelor este dăunător din cauza intensităţii sale deosebite. Normalizarea vieţii social-economice din România ar putea reduce acest fenomen. Ca măsura specifica, cred ca ştiinţei ar trebui sa-i acordam rolul si locul pe care si le merită: motorul dezvoltării socio-economice a României.
Pe de alta parte, cercetătorii aflaţi deja in centre de excelenta din Occident ar putea reprezenta câştigul nostru din brain-drain, in măsura in care ataşamentul lor natural de România l-ar conferi un statut dublu: pe de-o parte, ei ar putea foarte bine sa constituie un cap de pod pentru cucerirea acelor culmi ale ştiinţei despre care am vorbit la piaţa ştiinţei, iar pe de lata parte, ei ar putea funcţiona ca «agenţi dubli», conducând colective de cercetători din tara, cu posibilitatea valorificării imediate a rezultatelor obţinute direct pe pieţele respective.”

Sebi Buhai, 24-11-04, 16:50 GMT

Ecouri

  • Nea Marin: (24-11-2004 la 00:00)

    Nu poa’ Bela sa se abtina: „si teritoriile …de dupa 1920”.

    Altfel: impecabil discurs de campanie. Subliniez: impecabil. Toata lumea stie bine lectia inainte de alegeri.

    Si, subliminal: noi am propus, mai an, da’ nu se respecta legile. Adicatelea, matza moarta e-n curtea PSD-ului, nu? Cum altfel ai putea priza declaratia unuia *de la guvernare*?

    Necitind eu presa chiar statornic, n-am auzit de intampinari prin Parlament din partea UDMR
    ca sa protesteze contra starii de fapt. Daca sunt ignorant in privinta asta, imi cer scuze d-lui Bela.

    Dar il apreciez pentru ce-a scris: numa’ de ne-ar trebui *doar* 20 de ani!

    Asta-i situatiunea. Peste 20 de ani voi fi sigur oale si ulcele, pe mormant vreau sa-mi scrie: „Aicea zace Nea Marin, care timp de 25 de ani a scris pe forumu’ R.L.”.

    E putin lucru? Hm… Inca nu m-am hotarat. Peste 20 de ani, copiii mei vor avea pana-n 35.
    Eu zic ca merita…

    Toate cele bune,

    Nea Marin

  • aglaiarosu: (24-11-2004 la 00:00)

    Felicit pe Dl. Marko Bela pt. spiritul
    constiincios de a aborda problematica
    actuala din Romania. (Ceva care lipseste
    PSD-ului, unde troglodeala, ingalarea si
    NESIMTIREA sunt la ele acasa !)

    Pe de alta parte este de sugerat unele
    retusuri aspectelor prezentate de dansul
    dupa cum urmeaza:

    1. – in 1996-2000 UDMR era la guvernare
    si desi a fost data ordonanta resp.
    nu s-a ales nimic. Pai CINE era sa
    faca sa fie IMPLEMENTATA ?! …….
    Opozitia ????

    2. – Romania dispune si de petrol si de
    aur, dupa cum urmeaza:
    a) petrol – dupa Norvegia, nr. I in
    Europa, a doua tara ca resurse
    confirmate e Romania. Petrolul
    romanesc ajunge consumului pro-
    priu pt. 13 ani.
    gaze – dupa Norvegia, nr. I in
    Europa, a doua tara ca resurse
    confirmate este Romania. Gazele
    romanessti ajung consumului pro-
    priu pt. 5.6 ani.
    Tabelele comparative Norvegia –
    Romania (CIA World Facts Book)
    mai jos.
    b) aur – la Rosia Montana, 400 tone
    aur si 1900 tone argint, se afla
    cele mai mari zacaminte din EU.
    Desigur, nu se compara Romania cu
    Kuweitul la petrol, sau cu Africa
    de Sud la aur, dar fata de dimens.
    ei si in general pe plan european
    se poate spune CU INCREDERE ca sta
    chiar FOARTE BINE !

    —————————————–

    2) Marko Bela:
    „Sansa unei dezvoltari economice sus-
    tenabile in Romania rezida in dezvol-
    tarea creativitatii libere a omului.”

    Un comentariu doar: Dl. Bela se refe-
    ra la tipul de societate occidentala
    la care ne aliniem acum. Desi nu este
    la subiect, m-as referi la faptul ca
    in antichitate creativitatea tehnica
    nu a avut impactul (sau atentia) de
    azi. In afara de Arhimede cu oglinda
    sferica si Hanibal cu folosirea ele-
    fantilor in lupta, tehnica ocupa un
    loc secund fata de CULTURA. Pt. civi-
    lizatiile bazinului Marii Mediterane
    (si nu numai) asa ceva era si posibil
    si sustenabil. Pt. cei care locuiau
    in grote de noroi prin Tarile de Jos,
    sigur ca tehnica a avut un cuvant de
    spus: i-a scos din mizerie, de aceea
    si este azi la mare pret !

    —————————————–

    3) Marko Bela: „Specialistii OECD au
    dovedit ca dezvoltarea economica a
    unei tari este dependenta intr-o ma-
    sura de 25-50% de dezvoltarea stiin-
    tei din tara respectiva.”

    Da, domnule Marko Bela, ca bun euro-
    pean ce sunteti intelegeti prin asta
    ca banii se vor aloca de la buget. Ce
    nu spuneti insa este ca – de exemplu
    in SUA, de la buget se aloca numai
    pt. ramurile fara „ocrotitor”, unde
    industria nu investeste. ORIUNDE unde
    industria de la sine, sau prin mici
    IMM-uri (infiintate de Facaletul Cen-
    tral) investeste direct in cercetare,
    guvernul federal aloca mai ZERO de la
    buget. Aceasta spune 2 lucruri:
    1) ca si in SUA stiinta este privita
    tot la fel ca si la noi (cu sic-
    …), EXCEPTIE cazul cand:
    A) scoate BANI !
    B) aduce glorie in razboiul rece
    2) chiar nu este necesar, SI NICI
    BINE ca acolo unde industria poa-
    te investi, sa investeasca statul
    (este daca vreti ceva anti-priva-
    tizare). Salariile ar fi mai mici
    si rezultatele SI MAI mici !

    —————————————–

    4) Marko Bela: „guvernul poate initia,
    iar parlamentul poate elabora si
    adopta o Strategie de Dezvoltare a
    Romaniei in care un capitol special
    sa se refere la Dezvoltarea Stiintei”

    Nu am cum sa va reprosez nimic D-le
    Bela, ati primit intrebari de la un
    grup de neajutorati si ca bun politi-
    cian nu le veti spune sa se ajute, ci
    ii veti asigura, ca „SE VA” face de
    la nivel central, „SE VA” rezolva.
    CINE ?!… domnule Bela !
    Credeti Dvs. ca (sa admitem ca ar fi
    conceputa o strategie coerenta si pe
    puncte – practica), credeti Dvs. ca
    generatii-de-generatii de birocrati
    PUTUROSI, INGALATI si NESIMTITI o vor
    aplica ?!?!?!?!?!????

    SINGURA solutie ramane sa facem ceea
    ce STA DOVEDIT ca fiabil, sa incura-
    jam INDUSTRIA sa solicite si sa faca
    cercetare, iar acele putine domenii
    care raman „pe langa” sa le finantam
    de la buget (ca NSF in SUA), sau sa
    ne raliem la centre europene unde am
    avea acces la aparatura pe care noi
    nu o putem cumpara (deseori pt. unele
    laboratoare ai nevoie de generatii
    peste generatii – de o SCOALA ca sa
    poti construi ceva).

    Sa lasam STRATEGIILE si terminam cu
    PROCENTELE si cu „statul ocrotitor” !

    Chiar daca azi ar fi totul la super-
    lativ, MAINE ar apare niste birocrati
    NESIMPORCI care ar duce totul de rapa
    si un sistem VIU nu se poate baza pe
    ceva care azi e si maine nu e !

    —————————————–

    5) Marko Bela: „Politica UE permite aju-
    toare de stat pentru sprijinirea indus
    triei si activitatii economice, in ge-
    neral, vizand rezultate stiintifice.”

    Dirijismul acesta nu ofera succes ga-
    rantat. De regula ofera insucces ga-
    rantat.
    Este adevarat ca si in SUA exista di-
    rijism, insa este un fel de „scopul
    scuza mijloacele”, si nu o idee funda-
    mentala ca pe continent.

    Atata vreme cat industria este SI EA
    la fel de NESIMTITA ca birocratii si
    NU vrea sa-si sporeasca pietele de
    desfacere, ci prefera caldut asa cum
    s-a „oghisnait” … SLABE SPERANTE !
    MOTORUL trebuie sa fie de la sine, NU
    de la stat ! Statul poate sa-i dea un
    sut de pornire, sau cand se gripeaza
    sa-i faca un service, insa nu poate zi
    de zi sa-l dadaceasca si sa-i compen-
    seze lipsa de chef !

    —————————————–

    6) Marko Bela: „Legislatia nu trebuie sa
    impiedice accesul cercetarii private
    la fondurile bugetare, criteriul eli-
    gibilitatii fiind eficienta si rezul-
    tatul produs.”

    Intr-un sistem GRESIT bazat pe pomana
    de la stat, aveti si Dvs. dreptate,
    desi IN PRACTICA … s-a vazut PREA
    BINE cine-ce-…-CUM !

    —————————————–

    7) Marko Bela: „As formula un singur
    element restrictiv, valabil deopotriva
    cercetarii de stat, cat si celei pri-
    vate: societatile comerciale sa nu
    realizeze profit din alocatia bugetara
    pentru cercetare”

    EXASPERANT !… pai TOCMAI PROFITUL e
    MOTORUL, D-le Bela !

    Se face cercetare pentru: ca sa traim
    mai bine, sau ca sa ne aparam mai bine
    si unii ca sa-i cotropeasca (militar
    sau economic) mai bine pe altii !

    Domnule Bela, si stimati cercetatori !
    Atitudinea de pomanageala din Romania
    este o extensie a unui stat dirijist,
    pre-1990, care-si facea socotelile, si
    care a socotit „CA-I IESE” daca baga
    bani in cercetare. CUIVA trebuie „sa-i
    IASA” ca SA: bage bani !

    In afara de locuri cu traditie, care
    in TIMP INDELUNGAT au inteles ca ESTE
    BINE sa investeasca si in cercetarea
    fundamentala (si chiar si asa, dau un
    procent MINUSCUL pt. ea), peste tot si
    oricand a fost vorba numai de … A
    IESI CEVA !

    Pai tocmai asta vreti sa taiati ?!….
    Resortul, MOTORUL cercetarii !????????

    —————————————–

    8) Marko Bela: „Efortul bugetar in stiin
    ta trebuie asociat cu controlul efi-
    cientei acestei investitii.”

    Nu ati vrea sa concedeti ca FIRMELE
    ar face aceasta AUTOMAT si in plus nu
    ar costa bugetul nici un ban ?……..

    Iar cercetarea fundamentala prind defi
    nitie nu produce nimic, decat iordane
    publicate (mai mult pe baza de stil
    decat pe baza de rezultate).

    Nu aveti CUM pune capat „turismului-
    stiintific”, incasarii de bani pe de-a
    moaca, fraudelor si achizitiilor gre-
    site (rau voite – sau in colaborare cu
    firma sotiei directorului !) decat la-
    sand pe mana FIRMELOR sa faca cerceta-
    re !

    Si finantati de la stat ceea ce nu
    preia industria sau universitatile !

    —————————————–

    9) Marko Bela: „M-am referit la procesul
    de evaluare, deoarece cred ca acesta
    este inca deficitar in sistemul roma-
    nesc. Prin urmare, el trebuie stimulat”

    Aceasta este un eufemism pt. SCHIMBAT
    DIN RADACINI, cumva ?…

    —————————————–

    10) Marko Bela: „Practic trebuie creat un
    corp de evaluatori cu credibilitate si
    reputatie neindoielnice.”

    D-le Bela ati auzit cumva ca „tortio-
    natii devin tortionari” ?…

    N-AVETI CUM crea acel corp, ACEEA ESTE
    PROBLEMA !

    SINGURUL ARBITRU bazat pe performanta
    este REALITATEA !

    Si SINGURA realitate este PROFITUL !

    Daca o firma scoate bani, atunci va
    investi. Daca MApN obtine o arma cu
    care nu mai avem nevoie de NATO,
    atunci investeste.

    DACA pe firme le doare-n cot, si pe
    MApN la fel … DEGEABA se ostoieste
    statul, 1-2 ani, si apoi oboseste si o
    lasa balta !

    CERCETAREA NU ESTE UN SCOP IN SINE !!!

    Ea este UN EFECT !

    Efectul faptului ca oamenilor LE PASA
    de beneficiu, sau de aparare, sau de o
    solutie medicala.

    Daca nu le pasa, atunci … nu e nevo-
    ie de cercetare si daca ar fi realiza-
    ta artificial, ar dispare repede prin
    fluctuatiile care deregleaza sistemul.

    NUMAI ATUNCI CAND OAMENILOR LE PASA
    apare acest fenomen social numit cer-
    cetare !

    In societatile in care „e bine oricum”
    acolo NU APARE cercetarea ! Iar cine
    s-ar munci sa o implementeze artifi-
    cial, ar avea ocazia de a o vedea cum
    dispare in mod natural.

    Si veti zice, pai cum sa facem, ca noi
    cam asa am ajuns: cei carora LE PASA
    sunt jos si n-au nici o putere execu-
    tiva, iar cei care au putere executiva
    sunt NESIMPUTORI INGALATE, fanarioti
    cocliti !

    Din fericire si pt. acest caz disperat
    exista o solutie, caci asa a facut
    D-zeu lumea.

    TREBUIE:
    1) SEMANATA SAMANTA printre buruieni
    2) smulse buruienile
    3) stropit cu apa

    Adica: omul este o fiinta diferentiala
    in sensul ca se uita la capra vecinu-
    lui. Daca sunt plantate proiecte in
    care se munceste, dar IES BANI, atunci
    (chiar fara a da afara pe nimeni) cei
    din jur vor incepe SA SIMTA si cel mai
    probabil, se vor gandi la solutia cu
    venitul de hac caprei vecinului. DAR !
    … daca acea CAPRA REZISTA, atunci
    vor avea de invatat „to live with it”,
    si ORI se vor da pe brazda si se vor
    alatura, ORI vor fierbe in suc propriu
    cu gandul la capra vecinului.

    Doi: acolo unde se produc sabotaje, se
    aplica legea, si se mai smulg niscaiva
    buruieni.

    Trei: ASIGURATA DESFACERE inovatiilor.
    Nu piata artificiala, ci MEDIERE, deci
    punere in contact CLIENTI CU OFERTANTI
    pe plan intern si extern.

    —————————————–

    11) Marko Bela: „agenti dubli, conducand
    colective de cercetatori din tara, cu
    posibilitatea valorificarii imediate a
    rezultatelor obtinute direct pe piete-
    le respective.”

    IATA !… simplu si PRACTIC, deci se
    poate !

    —————————————–

    =====================================================
    PETROL – Norvegia

    Productie = 3.4080 mil. bbl/zi (2001 est.)
    Consum = 0.1711 mil. bbl/zi (2001 est.)
    Exporturi = 3.4660 mil. bbl/zi (2001 )
    Importuri = 0.0889 mil. bbl/zi (2001 )
    Rez. confirmate = 9859 mil. bbl (01.01.2002)

    PETROL – Romania

    Productie = 0.1275 mil. bbl/zi (2001 est.)
    Consum = 0.2150 mil. bbl/zi (2001 est.)
    Exporturi = ?
    Importuri = ?
    Rez. confirmate = 1055 mil. bbl (01.01.2002)
    —————————————————–
    GAZE NATURALE – Norvegia

    Productie = 54600 mil. mc/an (2001 est.)
    Consum = 4100 mil. mc/an (2001 est.)
    Exporturi = 50500 mil. mc/an (2001 est.)
    Importuri = zero
    Rez. confirmate =1716000 mil. mc (01.01.2002)

    GAZE NATURALE – Romania

    Productie = 14300 mil. mc/an (2001 est.)
    Consum = 19700 mil. mc/an (2001 est.)
    Exporturi = zero
    Importuri = 5400 mil. mc/an (2001 est.)
    Rez. confirmate = 111100 mil. mc (01.01.2002)
    —————————————————–

  • Nea marin: (24-11-2004 la 00:00)

    Doamna Rosu,

    doamna Aglaia,

    un singur aspect, dar pentru chestia asta tre’ sa fii neaparat implicat in stiinta, in cercetare stiintifica *per se*:

    treaba cu stiinta doar pentru a rezolva problema de azi, stiinta pentru profit
    NU MERGE.

    Istoria de 2500 de ani a stiintei o dovedeste.
    Nu uitati, va rog frumos, ca banii pe care-i fac in ziua de azi cei care produc lifturi sau usi care se deschid automat etc. se datoreaza
    celui care-a descoperit efectul fotoelectric. Il chema Compton (si n-a murit bogat).

    Nimeni nu neaga (cum ar putea-o?) nevoia de cercetare aplicata pentru nevoile urgente.

    Dar gura mea cu adevarat graieste: lumea se apuca de cercetare nu pentru bani ci pentru a cunoaste. Chestie de curiozitate pura, de placere sublima, complet gratuita. ca unii ajung in cercetare aplicata dupa aia, e o alta poveste.

    Daca nu puteti intelege chestia asta, sunteti pierduta pentru cercetare, imi pare rau ca v-o transmit.

    Toate cele bune,

    Nea Marin

  • C. Popovici: (24-11-2004 la 00:00)

    Ah! not in knowledge is happiness but in the acquisition of knowledge.

    Edgar Allan Poe (1809-1849)
    Tales of the Grotesque and Arabesque, The Power of Words

  • aglaiarosu: (24-11-2004 la 00:00)

    am dat un search pe goglu la compton si fotoelectric
    si mi-a iesit ca einstein a descoperit efectul fotoelectric (pt. asta a luat premiul nobel, nu pt. teoria relativitatii).

    IN VECHIME stiinta se facea de placere. adica oameni care aveau timp de cheltuiala … insa ca sa te numeri in acea categorie … TREBUIE SA AI BANI ! (Arhimede, Lord Kavendish, Sir R.W. Hamilton, Sir I. Newton, e-t-c).

    Azi – cand NU AI BANI ! … ceri de la altii. PRIN URMARE: ei vor cere de la tine !

    CE !?…

    REZULTATE APLICATIVE !!!!

    Normal ca ce nu se incadreaza in acest sector (95%), ramane sa acopere statul de la buget, pe principiul ca laserul s-a descoperit cu mult inainte de a-si imagina oamenii la ce ar putea folosi.

    … DAR !

    Trebuie sa existe pt. aceasta un STAT ! (La noi e … TRIB ! … increngatura, interese, susanele).

    ORICUM, NU SCUTESTE 95% din cercetare sa fie A-PLI-CA-TI-VA ! (La noi 5% e aplicativa, restul sunt toti … TILLLILLLIKTUELLLI-POETI-DE-CERCETARE !)

  • alexandrabrezhnev: (24-11-2004 la 00:00)

    am dat un search pe goglu la compton si fotoelectric
    si mi-a iesit ca einstein a descoperit efectul
    fotoelectric (pt. asta a luat premiul nobel, nu pt.
    teoria relativitatii).

    IN VECHIME stiinta se facea de placere. adica oameni
    care aveau timp de cheltuiala … insa ca sa te numeri
    in acea categorie … TREBUIE SA AI BANI ! (Arhimede,
    Lord Kavendish, Sir R.W. Hamilton, Sir I. Newton, e-t-c).

    Azi – cand NU AI BANI ! … ceri de la altii. PRIN
    URMARE: ei vor cere de la tine !

    CE !?…

    REZULTATE APLICATIVE !!!!

    Normal ca ce nu se incadreaza in acest sector (95%),
    ramane sa acopere statul de la buget, pe principiul ca
    laserul s-a descoperit cu mult inainte de a-si imagina
    oamenii la ce ar putea folosi.

    … DAR !

    Trebuie sa existe pt. aceasta un STAT ! (La noi e …
    TRIB ! … increngatura, interese, susanele).

    ORICUM, NU SCUTESTE 95% din cercetare sa fie A-PLI-CA-TI-VA !
    (La noi 5% e aplicativa, restul sunt toti … TILLLILLLIKTUELLLI-
    POETI-DE-CERCETARE !)

    Iar, a propos de procentul de 1-3% din PIB. Mi s-ar parea
    NORMAL (daca nu vor sa-l dea) SA NU MAI SPUNA CA L-AU DAT !
    Adica sa foloseasca imaginea cercetatorilor FARA ACORDUL ACESTORA !
    (A se vedea si cota platita in FP-5-6-7…)

    Deci imi este CLAR CA NNNNNNU VOR sa bage in bani in cercetare,
    ce mi se pare important DE OBTINUT in acest context este
    RECUNOASTEREA acestui fapt !

    EU ar putea sa faca bine sa nu mai bage capul in nisip la
    chestiunea aceasta, pt. ca DE FAPT ESTE LA CURENT cu situatia.

  • aglaiarosu: (24-11-2004 la 00:00)

    VIATA, REALITATEA, MOMENTUL !

    Iata un articol Assoc. Press despre viata
    minerilor de antracit din Pennsylvania.

    Invatam 2 lucruri:

    1) in SUA se aplica solutia CEAUSESCU
    (sisturi bituminoase) din motive de
    cost (si nu-i intereseaza poluarea,
    si se sterg cu acordul de la Kyoto
    SI CU RESTUL LUMII … undeva !)
    2) minerii credeau in urma cu 10 ani ca
    va avea viitor productia, dar cum
    industria prefera sisturile … NU !

    CONCLUZIA !….

    … si stiinta in Romania parea sa aiba
    un viitor in anii comunismului (cand
    Romania era STAT si NU TRIB !), insa
    realitatea COPITA-lista de azi spune
    ca … NU ESTE ASA !

    Ramane de CONECTAT LA REALITATE si:
    1) contactat parteneri COMERCIALI
    interni/externi
    2) contactat structurile de informatii,
    care pot ajuta (contra profit)
    3) mers cu saru’-mana la EU in FP-6
    4) emigrat
    5) deschis afacere proprie

    ALTE OPTIUNI *NU SUNT* !

    … raspunsul de la „Ghiuvern” este FARA
    ECHIVOC: NNNNNNNNNNNNNNNNNNNNNNNU ! ZIT !

    a se vedea Stenogramele PSD !… „le facem
    si la prostii aia un drum si le-am cumparat
    voturile”

    … asadar !

    ———————————————-

    Way of Life Wanes for Anthracite Miners

    Wed Nov 24, 5:38 PM ET

    U.S. National – AP

    By HELEN O’NEILL, AP Special Correspondent

    HEGINS, Pa. – The scars are barely visible much of the time, hidden beneath a veil of black. Only in the evenings, when the men wash away the day’s grime, do they come to light.

    They snake across the men’s hands and faces and necks – thin squiggly lines and thick fat creases, and sometimes great gouges torn from their skin.

    But the strangest thing about the scars is their color.

    They are a deep and startling blue.

    They tell a story, these odd-shaped wounds, of a dark, dangerous world that men cling to, women fear, and sons stubbornly follow their fathers into, even though there is little money, little future, and very little hope.

    It is a world outsiders rarely see. Like the scars, it is largely hidden from view.

    There are perhaps 100 independent anthracite miners left in Pennsylvania – fathers and sons, uncles and nephews who work their tiny family mines, blasting and shoveling coal by hand, the way anthracite has been mined for over a century.

    Many of their mines are no more than holes, 300 or 600 foot-deep shafts sunk next to the tunnels of abandoned collieries.

    They work against all the odds. There is little market left for anthracite, a hard clean coal that once heated most of the homes in the eastern United States. Bituminous coal, which is inferior, dirtier and easier to mine, is also cheaper. Machines do the work in big company-owned bituminous mines. And the power plants and steel mills buy the cheaper coal.

    So fewer and fewer men crawl into the coal holes. And fewer and fewer carry the scars, stained blue by the coal dust that tattoos their wounds.

    There are just 12 family anthracite mines left in Pennsylvania, down from 60 in 1995 and 140 a decade earlier.

    „We’re dinosaurs,” cries David A. Lucas, a barrel-chested, 53-year-old miner known as David A., whose father and grandfather mined the „hard coal” before him, and whose 29-year-old son, David „Junior” Lucas, would too if only he could make a living doing so. Instead, Junior has turned to welding.

    Deep inside his mine, the elder Lucas’ eyes pierce the dark.

    „In a couple of years,” he says, „we’ll be extinct.”

    They are descendants of bootleggers, miners left jobless after the Depression and the coal strikes of the early 20th century, who in desperation, sank shafts on the abandoned workings of the big collieries. At first they were prosecuted and their mines destroyed by the „coal and iron police,” but over the years, agreements were worked out and the bootleggers became legalized.

    Most started as children „picking rock” – separating the coal from waste outside the mines. In their teens, they headed into the tunnels. The Lucases and the Rothermels and the Shingaras and the Snyders. Ties to family are one reason they fight for a way of life that seems doomed.

    But there are more subtle reasons – reasons that emerge in the cool, hissing earth, where everything is black save the beams from the miners’ headlamps.

    „Listen,” David A. Lucas says, tapping with his pick, trying to gauge the thickness of the vein. Lucas is 300 feet underground in the upper level of D & D Anthracite, which he owns with his 38-year-old brother Daryl „Bimmer” Lucas. The lower level, another 300 feet down, was shut down after it flooded.

    „If you listen,” Lucas says, still tapping, „the vein speaks.”

    These are the things that speak to Lucas:

    The creaking of the oak beams hammered into the roof, a rudimentary protection against the weight of the Appalachian mountain that rises above them. A sudden hiss of air. A puff from the flame in the safety lamp used to detect deadly methane gas, or indicate „black damp” pockets where there is no oxygen.

    The sounds tell Lucas whether it is safe to blast farther into the mountain. They tell him when he should flee.

    The Lucas mine is a slope mine, a deep shaft sunk into the earth. To enter, the men crawl into a coal buggy, ducking as it is lowered into the shaft. Bimmer operates the hoist from giant levers in a shack on top. The same buggy is used to haul out five-ton loads of coal.

    David A. spends six or seven days a week in the mine with the Lucases’ one employee, their 42-year-old cousin, Ernie Lucas, whose wild-eyed rantings above ground give way to calm workmanship below.

    „Down here there are no problems,” Ernie says, as he crouches in the gangway. „Down here, it’s peaceful.”

    As he speaks, a machine called a mucker tears furiously down the gangway like a gigantic, out of control shovel, eventually halting in a pile of coal. Clambering atop the pile, Ernie shovels a load into the mucker. It trundles out again. At the other end of the tunnel, David A. will load the buggy and Bimmer will hoist it to the surface.

    The dank tunnel reeks of danger, with its ever-changing sounds, its screaming machines, and the thin wires that stretch along the sides – firing lines for dynamite. But the miners rarely speak of danger.

    „Fear,” says David A., „has no place underground.”

    Their scars tell another story: the day Lucas barely escaped with his father after the roof collapsed; the day Ernie staggered out of a methane explosion, so delirious he thought dragons had been breathing fire.

    In this particular week the Lucases mine about 75 tons of coal, which they sell to a local processing plant for $35 or $40 a ton. After expenses, they each take home about $75. Some weeks are better, some not.

    The Lucas’ have lost count of times they have been temporarily closed or cited for violations of safety, health and other regulations – citations they claim are often frivolous. It’s a common refrain among the miners, some of whom boast about chasing state and federal inspectors off with guns.

    They argue that they are unfairly penalized by mining laws that favor the big mines. Ventilation systems, for example, are very different in bituminous and anthracite mines, yet the same rules apply to both.

    „We’re not thieves or bums,” Bimmer cries. „We shouldn’t be penalized for doing an honest day’s work.”

    The inspectors say they are just doing their job.

    Black Diamond, the miners call anthracite, with its lustrous glow and smokeless burn. Pennsylvania has the country’s only deposits, thick veins that, on a map, look like four fingers extending 1,400 miles across the northeastern part of the state.

    One hundred years ago, more than 100 million tons of anthracite was being mined from this region. Towns like Coaldale, Carbondale, Minersville, and Shamokin sprang up beside the collieries. Huge processing plants, called breakers, towered over the land.

    Today, the neat row houses of the miners cling to the hills, while the ruins of old collieries sink, ghostlike, into the mountains.

    Anthracite production is down to about 2 million tons a year, much of it from a few large strip mines. The independent deep mines produce about 200,000 tons.

    „Ten years ago I thought there was a future,” says Cindy Rothermel, sitting in a shanty by the entrance to the Pottsville mine she owns with her husband, Randy. „No longer,” she says.

    The shanty is black as the mine itself, a dark hut where the miners don their working gear and hard hats, and smoke cigarettes over the embers of a coal stove.

    Just a few years ago, there would have been 10 miners bustling about. Today the Rothermels employ just four, including their 28-year-old son Randy „Boo” Rothermel Jr.

    A tiny woman with intense hazel eyes, Cindy has spent her life in the mines. She picked rock to pay her way through college. When she was 9 months pregnant, she shoveled sludge from the gangway. At 49, she knows the history of the mines – and the heartache – as well as anyone.

    She lost her father in an explosion when she was 12. Several years ago, she almost lost her son when he was struck in the face by a piece of coal. Coal dust stanched the wound for eight hours while Boo waited, refusing painkillers, for a doctor to stitch him up.

    It was the worst day of Cindy’s life. Images of her father flooded back. She remembered how calm he looked in the morgue, his face still covered in coal. She remembered how much she hated coal.

    And yet, she understands its pull.

    She has felt it herself, sitting alone in the cold, quiet earth, when she has turned off her headlamp and just listened. She has written poems about its spell, the fossil fish and shells she has found, the mushrooms that spring from the beams.

    She has written poems about the foolishness of miners, too. One hangs in the bedroom of her son, John. At 17, all he wants to do is follow his father and brother into the mines. His mother prays he will go to college.

    These days the Rothermels are lucky to sell 25,000 tons of coal a year. Last year, after expenses, they made about $24,000.

    The Rothermels have started a small farm: tomatoes, pigs, some corn. It is in their sons’ names. That way, Cindy says, „it can’t be taken from us if we lose everything in the mine.”

    Across the valley in Good Spring, Mike Rothermel, Randy’s brother, runs a breaker, a labyrinth of chutes and troughs through which the coal is washed and sorted by size. Summit Anthracite Inc. processes about 75,000 tons of anthracite a year, buying the raw coal for $30 to $40 a ton, and selling the processed version for about $90. Rothermel says his customers have included industrial plants in Florida, Venezuela and Germany, and lately U.S. steel plants hurt by the shortage of (bituminous) coke.

    As the price of steel rises, Rothermel hopes to tap more of that market. But he has bigger plans – plans that are considered revolutionary in these parts.

    Mike Rothermel wants to open a new anthracite mine.

    Rothermel’s hope is that he can build a machine, similar to those used in bituminous mines, that will dig out the coal safely and speedily. With anthracite, the problem has always been to design a machine that could tackle the steep pitch of the veins. Last year, Rothermel learned of such a machine in Europe, and he has spent months researching it and designing his own.

    Mike Rothermel, 42, has a reputation as someone whose brains and hard work got him far in the mining world. And he has a personal reason for wanting his new mine to work.

    Once, he owned a 600-foot-deep shaft mine built with his own hands. It was the showpiece of the state. Officials pointed to it as an example of clean, safe mining. They used it to make training videos. Today Rothermel’s mine lies idle, the shaft crumbling into the ground beside the breaker.

    The mine has a ghost, one Mike Rothermel sees and hears and feels all the time.

    In 1998, his nephew Gary „Chirp” Laundslanger, died in an explosion here. Chirp was 23, married with a baby and another on the way. He was like a son to Mike.

    After Chirp’s death, Mike closed the mine for good and swore he wouldn’t mine again unless he could find a safer way.

    A door slams in his breaker, and there is a sudden gust of air.

    „Chirp,” Rothermel says, smiling as if he can see his nephew’s grin.

    The bar at the Valley View Gun Club off Route 25 is a cozy place where the Yuengling beer costs 50 cents a glass and the juke box plays Loretta Lynn.

    David A. Lucas barrels through the door, black from head to foot. He claims his corner stool – the one no one else dares to sit on – and orders a beer.

    It’s late Friday afternoon and everyone here is a miner, or son of a miner, or daughter or mother of a miner. Randy and Boo Rothermel sit next to David A. Beside him is Pete Warwick, who mines for the Rothermels and cuts timber for Lucas. Next to him is 75-year-old Anna Hoffman, who lost her husband to black lung and who is terrified of the mines; her five sons all followed their father into them. One son, Harry, sits beside her. The men start trading stories about coal.

    In the club’s kitchen, Lucas’s wife, 52-year-old LaRae, prepares pizzas for a fundraiser to be held the next day for a miner down on his luck. The Lucas pizzas are famous in these parts, and the next morning 400 people will flock to buy the $7 special, piled high with sausage, ham, onion and mushrooms.

    LaRae talks about coal too, but with more weariness than passion.

    „It’s all such a fight,” LaRae says. „A fight for the coal, a fight against the inspectors, a fight against black lung…”

    „It’s sad,” she goes on, „that it comes to this after a lifetime of work.”

    This year, for the first time, the Lucases held a pizza fund-raiser for themselves.

    Deep inside the earth, the two men crawl through the tunnel.

    Their eyes shine, green and luminous, like cats in the night.

    Carefully one man checks the timber. The other places a half dozen sticks of dynamite in small holes drilled into the rock.

    They crawl back about 100 feet and crouch.

    „Fire! Fire! Fire!”

    Outside the mountain shudders and a dull thud, thud, thud echoes through the valley.

    Underground, silvery-black chunks of anthracite tumble through the dust.

    The smell of coal is everywhere and the dust seeps into everything. It is in the faces of the miners, in their fingernails and nostrils, even in the rims of their eyes.

    It is in their hearts and in their lungs and in their scars.

    „Beautiful,” David A. says, clambering onto the pile and caressing the coal.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
COPIII VOTEAZA!

Copiii – politicieni? Copiii – electori? De ce nu? Realitatea cotidianã este si pentru mari si pentru mici. E drept,...

Închide
44.212.99.208