Uneori avem franturi dintr-o memorie ciudata, care ne revine in momentele cruciale cand, violentati de soarta, personalitatea ni se descompune, inglobandu-ne in personalitatea colectiva a omenirii, cu memoria ei de mii de ani; si atunci ne insusim intr-o strafulgerare de o clipa biografia intregii omeniri si ni se confera in schimb favoarea de a ne rasfrange propria noastra suferinta, propria noastra soarta, asupra tuturor oamenilor si asupra generatiilor, fiindca noi insine n-am putea-o indura singuri si intr-o singura viata.
O numim atunci „conditie umana” si devine ca prin miracol suportabila. Si nu e numai o manvera de repliere pusa la cale de mine, ci e expresia celui mai profund adevar, cel al apartenentei organice la specie si adevarul acesta isi are orele lui de lucru si de triumf.
Cate oare astfel de intrumente de autoreglare sunt ascunse in adancurile fiintei omenesti, de izbuteste omul sa pluteasca pe cele mai furioase furtuni si sa se recupereze dupa cele mai dezastruoase naufragii?….