caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Provincialita: o boală incurabilă?

de (28-6-2009)

Istorie & etimologie

La origine, prin termenul provincie era desemnat orice teritoriu cucerit de romani în afara peninsulei italice, organizat conform principiilor metropolei şi supus legilor acesteia. Ulterior, termenul a ajuns să desemneze o unitatea cultural-geografică a unei ţări sau o subdiviziune administrativă a acesteia. În timp, acest al doilea sens a ajuns să distingă practic orice localitate sau teritoriu din afara capitalei. Dar nu despre asemenea lucruri va fi vorba în acest articol.

Ca să fiu limpede, pe lîngă acest sens geografic-cultural şi demografic al provinciei, cu adjectivele ce-i sînt asociate, care nu au nimic infamant, servind doar la distingerea operaţională faţă de metropolă, există şi ceea ce putem numi mentalitatea provincială, care este un fel de boală a minţii, cronică dar cu pusee acute, care face ravagii în orice formă s-ar manifesta. Or, aceasta nu are nimic cu vreo repartizare geografic-spaţială, bîntuind cu energie pretutindeni, fără niciun fel de prejudecăţi. Nu doar la noi, desigur, dar parcă sînt tentat să cred că poetul avea dreptate atunci cînd formula concluzia „ca la noi la nimenea”, pentru că, aici, mentalitatea cu pricina este răspîndită “democratic”, cu impecabil spirit gospodăresc, din inima inimii capitalei şi pînă în sătucul de unde se agaţă harta în cui, în toate domeniile vieţilor noastre private, dar mai cu seamă în cele ale vieţii publice, ceea ce este infinit mai grav.

Provincialismul care sufocă

În opinia mea, cel mai mare şi mai înverşunat inamic al nostru nu este nici înapoierea economică, nici sărăcia endemică, nici democraţia găurită precum steagul la revoluţie, nici clasa politică hapsînă şi incompetentă, nici intelighenţia nombrilistă, arareori competentă şi mai tot timpul inadecvată, ci chiar această maladie a spiritului care, de fapt, le-a făcut, le face şi, din păcate le face şi de acum încoace, pe toate celelalte – şi încă multe altele! – nu doar posibile, ci de-a dreptul înfloritoare.

Provincialismul are drept principale semne de identificare micimea mizelor, mediocritatea demersurilor practice şi inetelectuale şi inexistenţa soluţiilor efective, înlocuite cel mai adesea, cumva dihotomic dar complementar, cu autoglorificărilor sau, din contra, cu bocetele şi autovictimizările. Poate din acest motiv, teorile conspiraţioniste găsesc în mentalitatea provincială un teren mai fertil decît cernoziomul pentru marile culturi de cereale.

Mentalitatea provincială se infiltrează în cele mai înguste spaţii libere şi în minţile nu neapărat rău mobilate, probabil pentru că natura are oroare de vid!, şi, încet-încet, ocupă întreg spaţiul public, controlează totul, sufocă totul, de la bunele intenţii pînă la spiritul critic şi evaluativ. Ai putea crede că obstacolul său redutabil ar putea fi intelectul, cu nobila sa calitate inteligenţa, dar pentru aceasta ar fi nevoie de un intelect liber şi de unde naiba acesta, cînd unii dintre cei mai eficienţi purtători şi propagatori ai mentalităţii provinciale sînt, Doamne iartă!, chiar unii dintre intelectualii noştri cei mai glorioşi?! Prin urmare, la ce ne-am putea aştepta, cum am putea scăpa din braţele sufocante ale provincialismului, cînd ceea ce, în principiu, se opune devine, prin nu ştiu mutaţie alchimică, printr-un fel de viclenie a raţiunii, cel mai bun, cel mai fidel aliat?

Ca să fie clar!

Am senzaţia că rămîn la un nivel prea general, dacă nu cumva, horribile dictu!, de-a dreptul filosofic! Ca să nu provoc vreo suferinţă preşedintelui şi intelocraţilor acreditaţi la Cotroceni, se cuvine să trec mai degrabă la ilustrări, la exemple. Ca să fie clar, cînd minţile se lasă cotropite de conspiraţionism trebuie căutată mentalitatea provincială la fundamente. La fel stau lucrurile şi în cazul rasismului – e provincial, de pildă, să te revolte formula „toţi românii sînt hoţi” dar să apaluzi cu ambele mîini „toţi ţiganii sînt hoţi”! –, antisemitismului, sexismului, machismului şi al unei liste întregi de asemenea „isme”. Cînd cineva, fără analiză, fără a preciza despre ce fel de stîngă este vorba, decretează că „stînga e sinistră”, mizînd pe un facil joc de cuvinte împrumutat din italiană, tot despre provincialism este vorba. Nu altfel se pune problema cînd altcineva tratează global dreapta, fără a separa dreapta normală, democratică, de extrema dreaptă şi apoi combate energic această „dreaptă” imprecisă.

Tot provincialismul se manifestă şi cînd un preşedinte de ţară, în locul trebilor generale, se îndeletniceşte cu jocuri de culise, plantarea clientelei – nu contează dacă preponderent feminine! – în posturi şi sinecuri şi cu „aranjarea”, europeană sau locală, a beizadicilor! Sau populismul, cel fără limite şi fără de odihnă, ce este altceva dacă nu manifestarea prin excelenţă a provincialismului de factură politică. Tot din pricina acestei maladii atoatestăpînitoare asistăm la ciudata metamorfoză a intelectualului critic – singura formă legitimă de manifestare a intelectualilor, de altfel – în aşa-zişi intelectuali de curte şi profilaţi pe ode pentru binefăcătorii lor, care, de altfel, îi declasează cu „binefacerile”.

Sau, sau ce naiba am putea crede despre zecile de interpretări şi comentarii ale unei istorii literare recente, axate toate pe chestiunea fierbinte „cine este, cine lipseşte?”, cînd singurul lucru demn de a fi fost abordat public este cel referitor la fundamentarea, legitimitatea şi calitatea demersului ca atare? Ea nu devenea nici mai bună, nici mai proastă mai băgînd pe unii şi mai scoţînd pe alţii, deveme ce de la origini nu era altceva decît „o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întîrziindu-i emanciparea cu efecte pînă în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare”, după cum sună singura observaţie sagace citită de mine în toată presa culturală din ultimele vreo şase-şapte luni! Trebuie să spun că aparţine lui Alexandru George, spre lauda sa. Mai trebuie să spun că e prea optimistă. Nu există nici un risc de restaurare, pentru că fesenismul, numele de astăzi al provincialismului, nu ne-a părăsit niciodată.

Ce am putea opune?

Spiritul critic, disociativ şi evaluativ, visul inteligenţei libere. Dar acestea, cînd se manifestă, dacă se mai manifestă, primesc împotrivă-le riposta acerbă, continuă şi foarte unită a fesenismului de toate nuanţele şi intensităţile, ale provincialismului atoatestpăpînitor! Acelea sînt calităţi care au făcut posibilă democraţia liberală – societatea aceea prosperă, liberă, exuberantă, diversă, policromă, care ne place atît de mult cînd mergem în foarte multe locuri din lume – şi care o menţin.

Vom putea vorbi despre aşa ceva la noi atunci cînd vom transforma „provinciile”, cu provincia maximă care este capitala, în nişte provincii ale spiritului. Dar, pînă atunci, mai va, babă!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Mariana Gott-Shmilovitch: (28-6-2009 la 00:00)

    „Provincialita”? Numita astfel ca imitatie a unei denumiri de boala ca „otita” sau „amigdalita” ? E o boala de care se sufera nu doar in Romania, cred ca stiti..

    Felicitari dlui Antonesei pentru editorialul de azi. Excelent articol, aplicabil, cum spuneam, oriunde.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Radu Barbulescu: (28-6-2009 la 00:00)

    Multumiri pentru articol. Dar, e vorba doar de „o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întîrziindu-i emanciparea cu efecte pînă în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare”? Nu cumva este vorba de prelungirea, prelungirii prin FSN, a „emanatiilor” – toate toxice! -, din WC al PCR si MAPN?… Mai cautati Scînteia si România libera de acum 20-25 de ani, si-o sa va minunati!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Liviu Antonesei: (28-6-2009 la 00:00)

    Stiu foarte bine boala asta poate fi intilnita oriunde in lume, insa mai e si o chestiune de proportii, de arie de raspindire. Din pacate, la noi, pare o adevarat endemie cuplata cu o pandemie!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Marcela Ciortea: (28-6-2009 la 00:00)

    Felicitări! Excelent articolul!

    Dacă am înţeles eu bine, problema asta, a provincialitei, are o dublă manifestare: şi pe orizontală, şi pe verticală.
    Provincialita orizontală este de sorginte demografică şi, după părerea mea, s-a răspândit prin infestarea cu virusul meritocraţiei a ceea ce numeam îndeobşte localism (cândva şi creator). Înţelegem aici prin localism concepţia aceea sănătoasă conform căreia omul sfinţeşte locul: până la urmă peste tot trăiesc oameni şi e greu de imaginat ce s-ar întâmpla dacă fiecare şi-ar părăsi locul de baştină, migrând spre metropolă. Dintr-o nevoie firească de a se constitui ca parte dintr-un întreg, locurile au început să-şi gândească strategia necesară supravieţuirii şi, în acest sens, fie au încercat să se afirme (celebrul „a fi în rând cu lumea“), fie au încercat să convingă pe aiurea că merită să rămână populate. Dar informaţia ajunge greu în locurile cu acces restrâns; aici, strategiile s-au constituit ad-hoc, fără modele, fără consultanţă, fără sprijin din afară. Astfel, orice amănunt care le-ar fi putut face viaţa mai uşoară a fost perceput ca un progres, chiar dacă, în alte locuri, el era de multă vreme o noţiune perimată. Individul ceva mai răsărit, cu ceva iniţiativă (chiar sporadică), ridicat la rang de erou civilizator (în ţara orbilor, chioru-i împărat, nu-i aşa?), înţelege repede că „se poate“ („merge“, „ţine“) şi decide să încerce marea cu degetul.

    Provincialita verticală, next level în această interpretare, este de sorginte democratică. Rupt de locul său de baştină, prin urmare lipsit de ai săi, provincialul deprins cu bătălia se avântă în război, fără să ştie că armele, tacticile şi împrejurările sunt mult diferite de cele cunoscute de el. Dacă, spre exemplu, el este produsul unei educaţii spartane, preponderent luptătoare, ar putea rata o bătălie diplomatică, bazată pe arta negocierii; dacă, dimpotrivă, este produsul unei educaţii rafinate, ar putea rata o bătălie sălbatică, bazată pe arta pumnului (a datului la gioale ş.cl.), a şantajului, a intimidării etc. Să le stăpânească cineva pe amândouă este foarte dificil în contextul de faţă, deoarece, la noi (dar aud că şi pe aiurea), nu pare a fi clar pentru nimeni care sunt „secreturile“ reuşitelor. Aşa că, odată lansat, provincialul pare pregătit să încaseze, ceea ce nu face decât să-l îndârjească până într-atât încât singura lui deviză ar putea rămâne „scopul scuză mijloacele“. Or, dacă astrele îi mai şi surâd, ajuns într-o postură cât de cât stabilă în ierarhia vizată, mintea lui precară şi de două ori infestată produce, după cum se pare, un fel de implozie conceptuală: zeificat de ai săi, el rămâne, totuşi, în sine, un provincial, iar memoria primară se reactivează subit. Şi mai departe, la altă scară, o reuşită cât de mică este înţeleasă ca un succes răsunător, doar că aria de popularizare este mult mai extinsă, peste locuri şi locuri, unde milioane de provinciali emancipaţi aşteaptă un model de la centru.

    A, era să uit: din câte ştiu, în cadrul unei primiri oficiale, oaspetele trece prin faţa gazdei, chiar dacă aceasta e femeie! E drept că, în provincie, respectiva ceremonie ar putea ţine de obiceiul locului. Dar nu la case mari!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florin Iaru: (28-6-2009 la 00:00)

    Draga Liviu
    Îmi pare rău, nu sînt de acord cu tine în chestiunea provincialismului politic. Oricît m-ar deprima situaţia din România. În toate ţările, preşedinţii şi puterea trag sfori… ca să rămînă la putere. Regimul iranian e provincial sau crud? Dar cel coreean? Etc.

    Provincialismul, cred eu, e o suficienţă intelectuală prin care lumea devine perfect cunoscută şi ordonată, în ciuda evidenţei şi nuanţelor. Apoi, e şi atitudinea prin care îngheaţă sau blochează un proiect etern, fără nici o curiozitate, fără nici o incertitudine nouă. Provincialismul e un anticosmopolitism cu ochii închişi.

    Apoi, a spune că xenofobia e provincială e un sofism reducţionist. Italienii care-i persecută pe ţiganii români nu sînt provinciali. Sînt xenofobi. Skinheads nu sînt provinciali, ci cum vrei tu să le spunem. Mai degrabă, provincialismul e culcuşirea în izolare şi în mila de sine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Liviu Antonesei: (28-6-2009 la 00:00)

    Merci tuturor oasptetilor. Special pentru Florin, ba da, toate exemplele date de tine, daca plecam de la modul in care am definit provincialismul, se integreaza perfect. Iar pentru dl. Radu – pai, n-am mers pina la radacini, m-am oprit la istoria recenta, postrevolutioanara! Radacinile numite de dvs. sint reale – daca dl. Iliescu nu era nascut in provincialismul comunist, fesenismul nu devenea chipul hic et nunc al acestuia!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Pro DOC: (28-6-2009 la 00:00)

    Incitant subiect ati ales, domnule Antonesei! Cred ca „provincialita” romaneasca deriva din istoria noastra de natiune preponderent agrara, auto-organizata eminamente rural, cu sentimentul ca e uitata de restul lumii si condamnata la vesnicia propriei atemporalitati.

    La nivel national, inca ne ierarhizam si ne organizam ca satul traditional. Am identificat si pitorestile, paradigmaticele personaje ale unei comunitati traditionale: hotul, nebunul, tacanitul, parvenitul, ciocoiul, filosoful, invatatorul, frumoasa, curva, toanta, mitomanul, raisonneurul si – cum altfel? – eroul satului. Nu ne ia prea mult timp sa-i atasam fiecarei categorii de mai sus un nume contemporan, o persoana in carne si oase, asa cum – reductionist si maniheist – a fost impusa ea, de mass media, mentalului colectiv.

    Problema nu ar fi ca traim inca intr-un fel de Macondo, ci ca nu dam semne ca am vrea sa iesim din el. Problema e ca jucam la nesfarsit intr-o piesa cu rolurile distribuite once and forever, indiferent de performanta „actorilor”, chiar daca ei inceteaza sa mai corespunda rolului care li s-a repartizat si, mai ales, chiar daca numarul celor incadrabili in una dintre categoriile de mai sus creste surprinzator. Ce daca avem mai multi hoti ori mai multi smintiti, ori si resonneuri si curve in acelasi timp, rolurile respective sunt unice. Ele au fost deja repartizate si nu sunt intersanjabile!

    Desigur, asa se exprima gandirea reductionista si anchilozata. Ea construieste ierarhii discutabile, pe care le si osifica apoi. Nici nu se poate altfel in lipsa unui sitem clar de valori, a unui referential comun – in care definirea riguroasa a notiunilor sa reduca spre zero marja de interpretabilitate a lor.

    Lipsa detasarii, a privirii larg integratoare, a perspectivei si a acceptarii alteritatii, pretinsa onorabilitate si principiile discutabile in baza carora este ea definita, patetismul, micile vanitati si bataliile pentru mentinerea unor ierarhii care nu au nimic de-a face cu criteriile scientometrice prin care se masoara performanta in toata lumea normala, ei bine toate acestea sunt simptome clare ale provincialitei romanesti.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Liviu Antonesei: (28-6-2009 la 00:00)

    Pai, era cum nu se poate mai meritata!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Pro DOC: (28-6-2009 la 00:00)

    @Liviu Antonesei

    Va multumesc pentru apreciere.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Liviu Antonesei: (28-6-2009 la 00:00)

    Pro DOC

    Execelente completarile si nuantele! Multumesc foarte mult!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Liviu Antonesei: (28-6-2009 la 00:00)

    Domnule Razesu, cred totusi ca desi mi-ati scris pe lung, nu m-ati si citit la fel de atent. Provincialita despre care este vorba, cum scriu textual, nu are nimic geografic! De altfel, tot explicit scriu ca se intinde din centru pina la marginile… hartii!

    Nu, nu am primit nici o carte semnata cu numele d-voastra! De buna seama, as fi citit-o. Citesc cam tot ce primesc si o buna parte din ce cumpar!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • RAZESU: (28-6-2009 la 00:00)

    Marginalii la articolul “Provincialita: o boală incurabilă?, de Liviu ANTONESEI
    Chiar dacă (opţiune personală) nu agreez apelativul de „provincialită”, cred nu este vorba nici de boală şi nici de una incurabilă. Şi dacă o accept ca boală, neapărat că ar trebui inventat şi termenul „centrită”, pentru ca balanţa să fie respectată, iar diferenţele care le separă să fie evidente. De asemenea, mai cred că ar trebui făcută distincţia între „această maladie a spiritului” (cum denumiţi realitatea) şi „spiritul provincial”.

    Şi cum bolile nu cunosc principiul teritorialităţii şi mai trec dintr-o parte într-alta (mai frecvent centripet decât invers), să te ferească Dumnezeu de centralul îmbolnăvit de „provincialită”, chiar dacă rădăcinile lui se află acolo în provincie şi el poartă (uneori bine, de cele mai multe ori stângaci) haina centralului care a devenit. Şi cred, fără nici o nuanţă peiorativă, că şi autorul ar fi privit lucrurile altfel dacă centrul s-ar fi limitat strict la capitala ţării.

    Mai cred că problema provincie/capitală (sau centru) este o realitate incontestabilă, în care relaţia ar trebui să fie (dar nu este) biunivocă, determinată de poziţiile celor două, cu săgeţi de acelaşi calibru între ele. Numai că de aici încolo încep diferenţele. Centrul deţine consfinţirile, aprobările, concluziile, ungerile, avansările ş.a.m.d., în timp ce provincia dispune de lucrurile mai pământeşti : păpica, vinişorul, lemnul, sacul de ciment şi altele de gen. Cunoaşteţi vreun „central” încărcat de plocoane opintind spre provincie ? Invers … nici nu mai întreb !

    Omul provincial capătă o etichetă de care nu se poate detaşa dar care nu este, în realitate, a sa. Eticheta nu-i afectează nici capacitatea intelectuală şi nici una din celelalte cu care a fost dotat dar, cu siguranţă, îi influenţează rezultatele şi finalitatea. Personal, provincial get-beget şi pentru toată viaţa, mi-am dorit cu ardoare să devin central dar … n-am reuşit sau, mai bine zis, nu s-a putut. Pentru că, fiindcă etc. Cu sau fără realizări notabile, am mai primit (în ocazii festive) apelativul de „adevărat profesor”, „profesor fără portofoliu” şi altele, dar n-am fost niciodată „profesor”. N.B. (nu vorbim discuţii fără obiect): chiar dacă activităţile mele ar fi motivat aşa ceva. Am învăţat foarte repede şi curând că dacă spun că Dunărea curge de la deal la vale, toată lumea se strâmbă faţă de banalitatea enunţată. Dar dacă „centralul” venit la conferinţa mea, cu grad de invitat de primă mărime, zice că Dunărea ajunge la Tulcea venind tocma, hăt, dinspre Orşova, toată asistenţa izbucneşte în aplauze. Nu sunt vorbe de clacă. Anul trecut, am lansat o carte la Biblioteca unui înalt for academic. Gazda s-a exprimat în mod public : „Aţi avut ghinion. Dacă aţi fi fost în Bucureşti, cărţile Dvs. ar fi fost de multă vreme, premiate”. Eu (cuprins de „provincialită” ?!) n-am avut obrazul să întreb : „Bine, doamnă, sunteţi cine sunteţi, aveţi pâinea şi cuţi .. (pardon, cuvântul) în mână, de ce nu faceţi o propunere ? Măcar atât, că de ajuns la premii… mai va …”).

    Din acest punct de vedere, o spun cu toată sinceritatea, sunt satisfăcut şi mulţumit de ce-am făcut şi am păscut în viaţă. Cine vrea să creadă (sau să recunoască) poate afirma că am bătut la fund mulţi „centrali”, dar nu pot să neg că totul a însemnat efort, năduf, scrâşnit din dinţi şi câte altele. De care, cu mâna pe inimă, „centralii” au fost scutiţi.

    Admit că „provincialita” poate deveni un fel de scut pentru cei dominaţi de oareşce lene să se apuce de treburi serioase şi să dea vina pe lipsa de condiţii, a unui colectiv pe măsură etc., ori să-şi justifice insuccesele. Mai bine cu undiţa pe lac, fără să uite să spună Ia mai lasă-mă, Dom’le cu ştiinţa şi cercetarea. Vrei ştiinţă la ţară ?! Dar reversul est valabil şi pentru „centraşi” : „Unde să mai încapi, Dom’le de atâţia piloşi şi odrasle de … !?„

    Nu sunt de acord cu sentinţele Dvs. : „micimea mizelor, mediocritatea demersurilor practice şi intelectuale, braţele sufocante ale provincialismului” şi celelalte. Ele nu aparţin numai provincialului ci, în egală măsură, în absolută egală centralului, care acţionează în spirit provincial. Şi nu trebuie uitat că provincia este mult mai amplă, teritorial şi numeric, în timp ce diriguitorul se află la centru. Nu în zadar se bate monedă pe descentralizare, dar este împiedicată tocmai de centru. Vă dau un exemplu : Minele de Uraniu de la Grinţieş stau „în conservare”, de fapt în ruină şi paragină costisitoare şi extrem de periculoasă pentru oameni şi mediu, dar este condusă de o centrală din capitală, care „tele” administrează (pe salarii şi indemnizaţii uriaşe) această bogăţie „de aur”, pe care n-o are toată lumea. Şi care va cere, nu ?, peste nu ştiu câtă vreme, să importăm uraniu pentru necesităţile noastre. Ce să caute centrala asta pe asfaltul Bucureştiului ? Unde transpare spiritul provincial aici şi nu grija cu care centrul îşi apără cuceririle ?
    Dihotomia centru/provincie nu poate fi productivă, cum n-a fost nici cea sat/oraş. Oamenii sunt marcaţi de mediul în care s-au născut dar menta¬lităţile sunt în permanentă metamorfoză. Marile noastre spirite s-au născut la sat, în provincie deci, dar activităţile şi realizările lor nu au fost deloc provinciale.

    Oricum, dialogul nu poate fi decât binevenit. Dar mai cred că mani¬festă¬rile şi realităţile cu care exemplificaţi articolul Dvs. pot avea alte conotaţii şi nu pot fi privite ca manifestări de provincialism. Mai degrabă de suburbie sau, mai direct, de mahala. Provincia mai păstrează, pentru câtă vreme nu se ştie, o oarecare nobleţe a spiritului.

    Virgil Răzeşu

    PS. O întrebare în context : aţi primit o carte a subsemnatului. Cred că n-aţi citit-o (mi-aţi dat un semnal). Nu avea altă soartă dacă nu aparţinea unui provincial ?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (28-6-2009 la 00:00)

    După criteriile domnului Răzeșu și ieșeanul Liviu Antonesei tot provincial ar fi…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Liviu Antonesei: (28-6-2009 la 00:00)

    In ce priveste articolul, daca nu ar fi stirnit discutii, de ce l-as fi scris?

    In cealalta chestiune, va datorez scuze eu! M-am intilnit intr-adevar cu dl. Radauceanu la facultate si mi-a dat cartea. Doar ca eram in plina sesiune, aveam tolba umpluta cu teze, asa ca am depus cartea in dulapul din cabinetul eu. Prins de toate, am uitat put si simplu. Bine ca mi-ati amintit! Voi trece zilele astea pe la facultate si o voi repatria la domiciliul meu! Scuze laolalta cu bunele mele urari.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Pro DOC: (28-6-2009 la 00:00)

    Domnule Razesu,

    Cred ca dumneavoastra ati luat notiunea de “provincialita” doar stricto-sensu. Daca o luam asa, denotativ, sigur ca aveti dreptate. Dar editorialul domnului Antonesei vizeaza nivelul conotativ, figurat, care se delimiteaza de denotativ si nu mai are nimic de-a face cu geografia, cu impartirea administrativ-teritoriala a unei tari ori cu adresa din actul de identitate.

    Termenul de mahala, pe care il propuneti in schimbul celui de provincialism, are, la randul lui, sensuri mult mai complexe decat cel de “mahalagism”, primul din familia lexicala la care cred ca v-ati gandit. Mahalaua este definita de Agentia Natiunilor Unitate pentru asezari umane drept o suburbie foarte saraca, lipsita de conditiile elementare care definesc traiului civilizat, populata de oameni cu educatie si venituri precare, eventual dependenti de alcool, de unde au si un grad mai ridicat de agresivitate si o mai mare inclinatie spre infractionalitate etc. etc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • RAZESU VIRGILIU.....................: (28-6-2009 la 00:00)

    Stimate Domnule Liviu Antonesei
    = Imi cer scuzele cuvenite daca am gresit referitor la cartea PRIN VAMILE VIETII. V-am trimis-o prin prietenul comun Prof. Mitica Radauceanu. El mi-a spus ca v-a oferit-o in numele meu. Mai mult, urma sa adune mai multi recenzenti pentru o lansare undeva la Biblioteca Universitara. Atat stiu ….

    = Referitor la cealalta problema, nu cred ca „provincialita”, are nevoie de motivatii geografice, care sunt continute in termenul inausi. Era posibil ca toate consideratiile Dvs., sa fie la fel de pertinente sub termenul altei „… ite”, cu atat mai mult cu cat sustineti, si nu este cu nimic mai adevarat ca e vorba de un fenomen generalizat.
    Important este ca ideile Dvs. sunt pertinente si corecte, asa cum ne-ati obisnuit de multa vreme.
    Numai bine si, din nou, scuze.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.75.28