caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

de (19-12-2010)

Exista intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste? Exista riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana Timpolis (numarul de joi, 16 decembrie 2010). Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP. Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista. Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii. Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica. Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare. Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.

http://www.timpolis.ro/articol-la-21-de-ani-de-la-eliberarea-de-sub-tiranie-suntem-confruntati-cu-spaima-de-libertate-19578.html

Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice : “Simţim lipsa libertăţii, psihologic şi, uneori, chiar fizic, doar atunci cînd este absentă”.

Cum percepeţi tendinţa de idealizare a socialismului de stat : ca pe o nostalgie faţă de comunism sau ca pe un vot de blam dat politicienilor şi politicilor publice din ultimii 21 de ani, care au dus la o pauperizare a unor largi mase de populaţie?

Indiferent de motivele care îi determină pe cei care au trăit sub comunism şi s-au lovit de neajunsurile de atunci să afirme, acum, că regimul comunist a fost un lucru bun, trădează, totuşi, şi o pierdere a memoriei publice.
V-aş ruga să încercaţi să faceţi o previziune asupra viitorului politic în U.E., plecând de la două aspecte care nu indică un orizont foarte senin.

1. Idealizarea vremurilor trăite sub comunism, resimţită în mai multe state din fostul bloc comunist. Aproape unul din cinci est-germani declarau, anul trecut, că ar vrea ca Zidul Berlinului să fie încă în picioare şi să trăiască în continuare sub regimul comunist, potrivit unui sondaj al Institutului de Cercetare de Piaţă Leipzig, publicat de AFP. Pe de altă parte, tot anul tecut, ungurii, ucrainenii şi bulgarii credeau, în proporţie de peste 60%, că o duc mai rău ca pe vremea comunismului, conform unui sondaj al Centrului de Cercetare Pew, din Washington, citat de România liberă. Deci, ipotetic, aceşti oameni sunt dispuşi să repete istoria recentă.

2. Rezultatele scrutinului pentru europarlamentarele din 2009, care vorbesc de la sine despre ascensiunea partidelor de extremă dreaptă în preferinţele electoratului – opt noi locuri câştigate în Parlamentul European. În atare situaţie, e posibilă revenirea în Europa a regimurilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta? Ce le poate stopa ascensiunea şi, implicit, reiterarea unor greşeli ale trecutului?

În privinţa primului aspect, sincer, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obligatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Ne întâlnim, cred, cu un fenomen explorat cândva de gânditorii Şcolii de la Frankfurt, anume teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă mani-festată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de existenţă socială. Vă amintiţi filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totalitar existau repere uşor identificabile, de la un singur tip de castraveciori muraţi la câteva tipuri de chifle, mereu aceleaşi.

Democraţia este, prin definiţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democratice robuste, dar pot slăbi încrederea oamenilor în aceste instituţii. De aici şi importanţa dialogului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.

Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a însemnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a constat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori economică, ci de una asupra sentimentelor, gândurilor, emoţiilor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, rolul vital al educaţiei şi al memorializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te¬rorii comuniste, ci mai degrabă de minusurile informării şi formării publice a unei conştiinţe istorice adecvate.

În privinţa celui de-al doilea aspect, în 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Postcommunist Europe” (a apărut în româneşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul“Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie paperback, considerând că analizele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase economice, se creează premise pentru ascensiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extremă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o mişcare politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).

Peronismul nu este un fenomen exclusiv argentinian. Ruinele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt tocmai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită să-şi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a adeziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instantaneu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Acesta poate izbucni în varii ipostaze.

Când Victor Ponta vorbeşte de „Scaraoţchi de la Cotroceni”, are loc diabolizarea, adică dezumanizarea celui menit să fie eliminat, să fie lichidat în efigie. Politica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopotrivă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veritabilă nu se angajează în asemenea ritualuri dis-cursive mistico¬ide). Când unii politicieni condamnă împrumuturile de la F.M.I. şi afirmă nonşalant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a iresponsabilităţii, a unor tactici distructive. Pe scurt, reazemul democraţiei îl reprezintă instituţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascis-mul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.200.236.68