caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Douăzeci și cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe („Babu”) Ursu

de (29-11-2010)
6 ecouri

Draga Andrei Ursu – se-mplinesc, azi, (scriam asta pe 17) 25 de ani de la uciderea tatalui tau in arestul Securitatii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilant al cazului.  Sa incepem cu omul care a fost Gheorghe Ursu.  Care sint cele mai vii amintiri care te leaga de el ?

Mi-e greu sa aleg… Cred ca n-am apucat – in atitia ani de cautare a dreptatii – sa-mi las libere, sau sa reconciliez inca prea bine, sentimentele, amintirile.  Am fost foarte apropiat de el; intreaga familie am fost foarte uniti. Uite – sint imaginile cind ma ducea, pe umeri, la statia troleibuzului 84, in drum spre bunici, la serialul de simbata seara (era vremea lui Forsythe Saga; si noi n-aveam inca televizor).

Bunicii aveau televizor – si voi, nu ?

Ne-am luat foarte tirziu.  Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, traiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Si oricum, tata prefera sa dea banii pe carti, spectacole, uneori – un tablou, sau sa-i pastreze pentru o excursie in strainatate. Era extrem de modest in sfera materiala; consecvent cu idealismul lui… Alfel, un om foarte generos. In anii ’60 se gindea, premonitoriu, inainte sa-l avem, si ca televizorul ar putea sa ne transforme putin in sclavii lui.  Curind se convingea: cel putin in anii ’80 televiziunea romana, cu propaganda si osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de indobitocire… Dar sa revin. Atunci, in anii ’60, era un ritual: in fiecare saptamina, “discutam” un alt subiect.  Groapa Marianelor din Pacific – cu pestii orbi din adinc; planete, super-nove, viteza finita a sunetului, a luminii. Si cea infinita a gindului. Mi-aduc aminte unele dintre „discutii” in detaliu.  Aveam 5-6-7 ani… Era complicat, dar asta era farmecul: reusea sa le explice undeva la limita intelesului meu. Apoi, bineinteles, verile la 2 Mai, largurile, focurile de tabara pe plaja, constelatiile din drumul catre Mangalia sau Vama Veche, cintecele – pe care uneori le inventa pe loc… In fine, sint prea multe… nu-s pregatit pentru amintiri. Ar fi ca si cum as pune punct cazului juridic.  Ceea ce nu cred ca e cazul, si nici timpul, s-o fac.

Am citit in prefata lui la „Europa mea” – aparuta postum, in 1990 – cum reusea Gheorghe Ursu sa calatoreasca in Occident. Era de-o perseverenta incredibila: cereri peste cereri, incepind la Institutul unde lucra si sectorul de Partid, de unde era refuzat cu regularitate, si pina la… Comitetul Central !  La fel de impresionanta era si frugalitatea lui: un salam de Sibiu si citeva rotocoale de brinza topita pentru intreaga excursie de 30 de zile.  Un calator cu adevarat pasionat.  Ce il atragea cel mai mult in Vest ?

Libertatea, in primul rind. Putea sa respire. Arta, cultura, decenta oamenilor, a strazii. Rationalitatea si eficienta sistemului.  Dar nu toate aspectele societatii capitaliste; de pilda, deplora consumerismul, cultul inavutirii. A fost un intelectual de stinga toata viata; un stingist “de centru” (ca sa-l parafrazez putin pe Cosasu) care si-a dat seama foarte devreme – inca din anii 49-50, de monstruozitatea sistemului comunist. Am crescut inconjurat de cartile unor Hannah Arendt, Koestler, Djilas, Orwell. Aici e un punct care nu stiu cit de bine a fost inteles in Romania, mai ales in anii 90.  Erau anii cind stinga era cam confudata cu comunismul.  Care nu putea fi combatut, se vede treaba, decit daca erai de dreapta.  La Paris, tata avusese dispute aprinse cu nationalisti mistici romani (era un spirit universalist, umanist si cartezian indomptabil). La fel de mult il deranjau intelectualii francezi din stinga dogmatica, mioapa – care nu realizasera inca (sau nu vroiau sa realizeze) falimentul, criminalitatea sistemelor din spatele cortinei de fier, asemanatoare, in multe privinte, cu dictaturile fasciste.

Din acuzatiile aduse de securisti, rezulta ca “intretinea legaturi cu elemente din emigratia reactionara romana de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat ‘Europa Libera’, de la care a primit si introdus in tara… tiparituri cu continut anticomunist”… Cu cine se veda, ce aducea ?

Era vorba de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca; Gelu Ionescu, Camil Baciu, si altii.  Aducea reviste – Ethos, Limite, carti – Arhipelagul Gulag, etc. O data a venit cu o distrugatoare caricatura a dictatorului facuta de George Parjol, un grafician talentat, tot din mediul de disidenti parizieni.  Atunci a inceput sa-si puna problema cum ar putea sa multiplice aceste materiale – si sa le distribuie.

Inteleg ca a tinut afise “dusmanoase” la servici…

Da; era, printre altele, un citat anti-totalitar din Simon Bolivar (iata – un om de stinga…); ceva in legatura cu pericolul ca un lider sa ramina la putere mai mult de cinci ani… Ceausescu era de vreo 15 ani cirmaciul suprem. Securistul institutului venea din cind in cind si i-l lua… Inghetau colegii.  Tata facea altul si-l punea in acelasi loc.  Spunea ca e dreptul lui sa citeze din eliberatorul Americii Latine…

A vorbit la Europa Libera ?

Nu, dar a trimis doua materiale – unul despre cutremur, celalalt despre o conferinta a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, in decursul mai multor emisiuni. In dosarul de urmarire informativa at tatei am gasit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat si in anii astia, parca in “22”. Securistii erau inebuniti sa afle filierele prin care le-a scos din tara.  A incercat sa trimita si altele, inclusiv un manifest/denunt al masurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus si eu sa vorbesc cu o fata recomandata de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gindisem ca fiind mai tinar, eu bat mai putin la ochi. N-a tinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceausista foarte tare.  Insa primul material, legat de cutremur, a fost a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securisti.  De fapt, il suspectau de mult ca el era autorul. Declansasera o actiune de urmarire asupra lui, cu numele de cod “Calatorul”, inca din anii ’70. Materialul descria in detaliu, cu citate, modul criminal in care a sistat Ceausescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur.  Era un adevarat rechizitoriu.  Securistii erau turbati. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crima: pusese in primejdie viata a mii de locatari ai acelor blocuri, cind a dat ordin sa se tencuiasca doar exterioarele. Nu-i placea sa vada schele pe bulevard, cind se ducea in vizita la santierul Casei Poporului.  Tata – care era sef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria –  asistase pe viu, intr-o sedinta de pomina, la ordinul criminal.  De asta a putut sa-l citeze verbatim.  Refuzase, evident, sa semneze sistarea proiectului. Intrase in conflict cu sefii, cu ministrul; toti stiau ca tencuirea fara consolidare e o nebunie; si toti si-au tinut pliscul.  Asa a ajuns tata sa scrie materialul pentru Europa Libera – era un imperativ moral. In ’77 a incercat sa trimita scrisoarea prin altii; n-a reusit. Pina la urma a dus-o singur, in ’78.  Securistii au refuzat initial sa-i dea pasaport; pina la urma a scris la Scinteia. Despre dreptul lui ca cetatean al unei tari libere sa viziteze alte tari prietene… etc.  I-au dat drumul probabil ca sa scape de el, s-or fi gindit sa nu faca scandal mai mare.

Trebuie c-au regretat… Vad aici in raportul DSS din 1985 ca “a desfasurat o intensa activitate de propaganda dusmanoasa prin actiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propaganda reactionara din strainatate”, si ca “intretinea legaturi apropiate cu unii scriitori care se afla in atentia organelor de securitate pentru conceptiile lor dusmanoase”.  Despre cine era vorba ?

Unii din ei erau prieteni de-o viata.  Printre cei din tara – Iordan Chimet, Radu Albala, Radu Cosasu, Nina Cassian, Anatol Vieru, Miriam Raducanu, Sorin Vieru.  In afara, Camil Baciu, Alexandru Mirodan, Noldi Balanescu, Sergiu Huzum, Gelu Ionescu.  La Paris ii cunoscuse pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Se imprietenise, in tara, cu Geo Bogza. Tata simtea ca trebuie facut “ceva”; scrisese acel manifest/denunt al dictatorului, pe care n-a putut sa-l scoata; i l-a aratat lui Bogza, in speranta ca fie el, fie Jebeleanu (care era delegat in Marea Adunare Nationala), ar fi avut curajul sa-l citeasca in plenul unei sedinte majore; evident, stiind ca cei doi scriitori, date fiind statura si virstele lor venerabile, n-ar fi avut prea mult de suferit.  Un fragment de jurnal despre o discutie cu Bogza pe tema asta a fost recuperat si publicat in “22”.

A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestarii lui Babu ?

Nu. Citiva s-au speriat insa, lucru firesc. Nina Cassian a ramas din cauza asta in Statele Unite.  Dar nici unul n-a fost intrebat, si nicidecum anchetat, din cite stiu eu, in legatura cu jurnalul tatei.  Uite ce s-a-ntimplat: in viziunea securistilor, e clar ca Babu era un personaj periculos. Printre altele, ii interesa episodul “pusca cu luneta” din jurnal. Tata discutase si cu mine posibilitatea procurarii pieselor pentru o arma, si aducerea lor, una cite una, cu ocazia diverselor excursii in strainatate (avusesem si eu ocazia sa calatoresc, cu lotul de inot). In fine, a fost mai mult o idee abstracta decit un plan; dar cred ca tata ar fi facut-o, daca ar fi avut posibilitatea; imi spusese: “chiar daca sint prins, ar merita: mor eu, dar poate scapa 20 de milioane de paranoicul asta”…  Asa ca in jurul lui, securistii incercau sa descopere un intreg lant clandestin de rezistenta; prea avea multi prieteni; si unii – destul de cunoscuti.  Dar tot ce era scris in jurnal, dupa lege, nu putea fi un cap de acuzare impotriva altora.  Securistii aveau nevoie de declaratii semnate.  Asta ii cereau inca din timpul anchetei in stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985.  Si fiindca tata nu a cooperat, l-au arestat, ca sa obtina acele declaratii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o fila din dosar, in iunie ‘85: “ce ramine pentru instanta, daca paginile de jurnal, prin natura lor, nu pot fi folosite?”  Tata stiuse ce se va putea intimpla. Il amenintasera cu bataia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastra, a familiei.  Asta din urma l-a durut cel mai tare.  A venit intr-o seara de la ancheta mai abatut ca oricind; ne-a cerut sfatul, punindu-ne in garda. I-am spus ca sintem in intregime alaturi de el. Ne-a spus ca orice-ar fi, nu putea sa-si toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-as mai fi eu insumi”.  Chiar daca ii cereau sa scrie doar citate din jurnal, a refuzat sa dea declaratii despre prieteni, stiind ca astfel i-ar pune in pericol. N-a facut-o nici in timpul arestului, sub tortura.  Martorii de la procese – fosti colegi de celula, gardieni, infirmieri – au declarat ca “Ursu nu recunostea la ancheta ce vroiau ei” si de aceea securistii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred ca momentul arestarii a insemnat intr-un fel si condamnarea la moarte.  Nu mai aveau cum sa-l lase liber; oricum el nu se lasa reeducat.  Stiau ca ar fi vorbit cind ar fi iesit.  In cele doua luni cit l-au tinut inchis au intervenit pentru el, pe linga Amnesty International, congresmeni si senatori din SUA.  Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Stefan Andrei, ca Ursu e arestat pentru detinere de valuta (cei 17 dolari gasiti la perchezitie). Am gasit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, si raspunsul ministrului de interne Homostean, in dosar.  Au incercat totul ca sa evite scandalul unui caz politic. Cu atit mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea iesi viu – ar fi aflat si americanii de adevaratul motiv al arestarii, de tortura.

Stiu ca doi dintre ofiterii de militie care au participat la omor au fost condamnati. Mai sint in inchisoare ?

E vorba de fostii colonei Tudor Stanica si Creanga Mihail. Au fost condamnati prima data in iulie 2003, la Curtea de Apel Bucuresti, de un judecator de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovada rara in toti acesti ani ca in Romania se mai poate face dreptate. Pedeapsa, initial de 22 de ani, a fost redusa la 20 la Curtea Suprema, apoi s-a injumatatit la 10, in virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceausescu, din 1988.  M-am consultat cu multi juristi si consider ca e o masura, de fapt, ilegala. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, Romania ratificase conventia Natiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele impotriva umanitatii. Ori uciderea tatalui meu, esentialmente politica, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci incerca sa reduca la tacere o categorie de oameni – disidentii; deci o crima impotriva umanitatii, care nu poate fi amnistiata; cu atit mai putin de dictatorul in slujba caruia a fost comisa !  Ma intrebai insa daca cei doi mai sint in inchisoare: nu mai sint, de mult. Creanga a stat, dupa cite stiu, vreo 4 ani; Stanica – nici macar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boala, an de an. Sint convins ca certificatele medicale respective sint false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicati si in “scaparea” altor condamnati notorii – Hayssam, Stanculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai incercase o data sa-l scoata basma curata pe Stanica; acea incercare fusese calificata ca neprofesionista si ilegala de chiar Inalta Curte de Casatie si Justitie. Stanica a facut avere dupa revolutie, ca multi de teapa lui; a fost vicepresendinte la citeva banci falimentate (printre care Credit Bank, si Banca Populara); si-a facut vile la Snagov, la Zarnesti – acolo are o intreaga statiune. Omul a fost vazut perfect sanatos de vecini si jurnalisti, intr-o perioada cind din actele medicale rezulta ca ar fi fost pe moarte…  Am facut plingere penala impotriva acestor medici; judecatorii insa le-au tinut, pina acum, partea.

Vad aici in dosar ca a fost implicat si Vasile Gheorghe, un satrap cunoscut, seful Directiei Cercetari Penale din DSS. Spuneai ceva si de Iulian Vlad. Ce s-a-ntimplat cu ofiterii de securitate ? Cum de n-au fost si ei condamnati ?

Existau in dosar destule dovezi ca si Vasile Gheorghe, si anchetatorul tatei, Parvulescu Marin, au fost direct implicati in tortura si omor; mai mult, ca intreaga operatiune a fost condusa de ei. Insa ancheta impotriva lor a durat excesiv de mult. Vasile a murit acum citiva ani. Pina la urma dosarul impotriva lui Parvulescu i-a fost luat procurorului Dan Voinea (cel care i-a trimis in instanta pe Stanica si Creanga). Acum exista de citiva ani un dosar impotriva aceluiasi Parvulescu, la Institutul de cercetare a crimelor comunismului. Sper sa fie trimis la procuratura si in instanta cit mai curind.

Ce rol a avut pentru tatal tau jurnalul – pe care inteleg ca l-a tinut pe parcursul a 40 de ani ?  Vorbea despre el ?

Stiam ca jurnalul ii era un „partener” important.  Scria, cred, cam la doua-trei zile; uneori mai des.  Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate.  Pe undeva, ca sa ne protejeze.  Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scirbit de cultul Ceausist, pina la o stare de revolta permanenta.  Scirbit de slugarnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securitatii,  de oportunismul, delatiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele.  Un continut foarte „dusmanos”, dupa formula favorita a Securitatii.

Va citea uneori din jurnal ?

Rar.  In ocazii speciale – si doar daca ieseau pagini bine inchegate literar. De obicei, erau ocazionate de evenimente aparte – legi darimatoare promulgate de Ceausescu; sau momente de turnura in evolutia cultului sau.  Uneori erau versuri; ca Scrisoare a VI-a (apocrifa) de Eminescu.  Altfel, jurnalul era materie prima, pe care planuia s-o cizeleze ulterior, la pensie.  Vroia – ca scop declarat – sa-l publice – dar stia ca-n timpul vietii dictatorului nu va avea nici o sansa.  „Planuia” insa sa-i supravietuiasca, cu mult; avea de gind sa traiasca, ca si tatal sau, Papa Vasile, pina la 90 de ani.  De fapt, ar fi preferat varianta – mai improbabila – a unui Ceausescu cazut de la putere, ajuns lucrator la ICAB, pe undeva prin Drumul Taberei.

Da, am vazut in raportul DSS din ianuarie 1985, ca „insemnarile contineau grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid si de stat”. O sintagma Securista care-l denota de fapt pe Ceausescu; numele lui era pentru ei tabu.  Acele insemnari trebuie ca i-au intaritat foarte mult. Probabil ca intr-o forma sau alta, cazul trebuie ca ajunsese si la urechile dictatorului si nevesti-sii, daca fusesera implicati Andrei, Homostean si Vlad. Si probabil ca de la el a venit ordinul sa fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era mentionat si faptul ca jurnalul era tinut „in vederea publicarii”.  Trebuie sa fi fost un document extrem de interesant. Inteleg ca ati recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntimplat ? Si unde e restul?

Tot Dan Voinea a incercat sa faca lumina si in problema jurnalului; in martie ’90 a reusit sa obtina de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; pareau pagini rupte de securisti din caietele originale, continind fragmente mai incendiare.  Unele din acele pagini au fost copiate si au ajuns la revista 22, care a publicat citeva in ’90. Din pacate majoriatea copiilor sint aproape ilizibile. In iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original inapoi (desi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai aparut.  Dan Voinea a facut o ancheta ulterior – si a descoperit ca dosarul fusese luat in primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident ca omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizati.  Pe vremea aia (pina in 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mina dreapta a lui Parvulescu; unul Hodis Vasile.  Ajunsese colonel la “Formatiunea J” – care era de fapt fosta directie de cercetari penale a DSS, si care avea ca deviza “Pentru pastrarea legalitatii”. Cred ca acea formatiune avea pur si simplu menirea musamalizarii crimelor securitatii. In 2000 SRI-ul a predat in sfirsit si Dosarul de urmarire informativa (DUI) al tatei. Pina atunci Costin Georgescu pretindea ca era inca secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !  O mare dezamagire: Georgescu a facut in intregime, slugarnic, jocul securistilor; ca si Magureanu inaintea lui. DUI-ul a fost un soc: din sapte volume groase, doar unul mai continea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii in dezordine a dosarelor de militie; dar si un volum intreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din Romania Libera ale lui Mihai Bacanu despre cazul Ursu, si chiar note de urmarire asupra lui Dan Voinea !  Evident era inca in lucru. Poate mai e si acum… A fost scandal in presa, si SRI-ul a dat o “precizare” in presa – de-a dreptul hilara: cum ca dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adica, au microfilmat in ’87 pagini de ziar si note de activitate din ’92.  In fine, o farima de justitie macar s-a facut pina la urma: in 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a facut un an de puscarie. L-au eliberat pentru buna purtare.

Inteleg ca te duci curind din nou in Romania. Ce mai speri ?

In primul rind as vrea sa vad dosarul Parvulescu finalizat la ICCC, trimis la Parchet, si apoi, sper, in instanta.  Are, cred, toate probele necesare si cadrul de drept.  Din pacate Dan Voinea nu mai e la Parchetul Militar; asta a fost, cred, o pierdere mare.  Ar fi fost poate nimerit sa fie cooptat in echipa de la ICCC – omul are o experienta greu de inlocuit in dosare de genul celor cu care se ocupa institutul.  A fost, pina la urma, singurul procuror care a trimis in instanta criminali de sub Ceausescu (si ma refer aici nu numai la Stanica, dar si la Stanculescu, Chitac, altii de la Revolutie).  In fine, nu stiu daca se mai poate face ceva, sau daca el s-ar intoarce.  Sper ca dosarul Parvulescu sa ajunga la un procuror de buna credinta.  Si evident, vreau sa ma consult cu avocata noastra, Eugenia Crangariu, un om de-o mare daruire si profesionalism, in legatura cu celelalte plingeri penale pe care le avem in lucru; inclusiv cele impotriva medicilor si IML-istului care l-au eliberat, abuziv, pe Stanica.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Gabriela Ursu: (1-12-2010 la 15:21)

    Un om multivalent, un simbol al neamului nostru, scriitor si inginer, curajos si ferm in convingerile sale anti-comuniste, caruia i s-a inscenat un proces kafkian fara a i se arata macar crima pentru care a fost acuzat. Torturat si omorat de regimul comunist el ramane in istoria Romaniei un sustinut luptator pentru libertatea impotriva regiumului totalitaritst dar si un simbol de deminitate si integritate morala. Spirit liber si artistic luptator al drepturilor omului in a-si exprima gandurile liber, Gherogehe Ursu ramane in inima noastra un exemplu de decenta morala si artistica o personalitate cu care noi toti romanii ne putem mandri.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (5-12-2010 la 18:41)

    Din pacate, prea putini oameni au avut in Romania Socialista curajul lui Babu, al Doinei Cornea, al lui Vasile Paraschiv, al grupului Bacanu… De aceea Ceausescu si Securitatea s-au putut lafai in voie timp de 25 de ani peste mintile romanilor … si inca o mai fac!

    In ceea ce priveste asasinii, elocvent este parcursul lor de dupa Revolutie. Incepand cu Tudor Stanica – creierul – si terminand cu Marian Clita – unealta – ei si-au continuat activitatea infractionala. Nu mai demult de martie 2010, Clita ucidea o stewardesa la Copenhaga.

    Ce pacat ca tanara democratie romaneasca nu a reusit sa le faca dreptate celor care-au murit pentru ea, nici macar dupa 20 de ani…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (5-12-2010 la 18:44)

    O curiozitate, in afara de Babu, au mai fost alti dizidenti romani ucisi? (Nu iau in calcul nici atentatul si mortile suspecte de la Europa Libera si nici asasinarea teroristilor implicati in deturnarea autobuzukui la Timisoara.) De ce tocmai Babu?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florin Croitoru: (6-12-2010 la 06:53)

    Nu a fost nici un asasinat. Ursu nu a fost asasinat de securitate sau Miliţie. A fost torturat.Nu se urmărea uciderea lui, deci nu a fost asasinat; în limbaj juridic omor cu premeditare.
    Ştiu că lui Ursu nu i s-a făcut vreun proces, deci de unde scoateţi un proces kafkian?
    De ce tocmai Babu? A fost un accident. Marian Cliţă, cel care l-a omorît, era doar un infractor care coopera cu anchetatorii. Era un nepriceput. Nici anchetatorii nu au fost foarte pricepuţi şi au colaborat cu asemenea oameni ca M Cliţă.Colaborarea nu era interizisă de legile de atunci, dacă s-ar fi rezumat la informaţii.Folosirea de presiuni fizice făcute de deţinuţi asupra altor deţinuţi era interzisă.
    Ursu nu se putea exprima liber atunci iar eu nu mă pot exprima liber acum.Mai mereu este deplînsă situaţia din trecut: „vai, ce rău a fost!”.
    A fost rău şi e tot rău.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (6-12-2010 la 06:58)

    Florin Croitoru nu face doar apologia regimului fascist, ci și pe a celui comunist. Și nu face doar apologia regimului ca atare, ci și apologia infracțiunii de omor, ceea ce constituie în sine un delict penal (ca și negarea Holocaustului). Domnule Croitoru, atenție că riscați să vă transformați în infractor, pe lângă dezgustătoarele dumneavoastră opinii pro-fasciste și pro-comuniste.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (6-12-2010 la 09:48)

    @Florin, lui Babu i-au amanat acordarea oricarui ajutor medical pana la limita, desi stiau ca are peritonita. Stanica era extrem de priceput in rele, tocmai de aceea l-a pus pe M. Clita sa se ”ocupe”. Stia ca, la o adica, va scapa basma curata. (Clita a fost doar unealta – desigur, el ramane tot un criminal).
    Iti recomand cartea lui Florescu: ”Confesiunile unui cafegiu”. Acolo Stanica este prezentat in toata splendoarea lui de nenorocit.

    N-a fost niciun accident: regimul baga oameni normali la balamuc, comitea atentate impotriva dizidentilor (vezi Goma, Lovinescu, etc.) Am un vecin de bloc care lucra la 23 August si care a spus intr-o sedinta ca nu e de acord cu realegerea lui NC. A doua zi a fost internat la sanatoriu.

    Si dati-mi voie sa va contrazic: putem vorbi extrem de liber. Dar nu prea ne foloseste, ca tot ”pe-acolo” suntem. In post-comunism, condusi de securisti si activisti. Aici e necazul cel mare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.91.58