caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Savoir Vivre



 

Inceput de drum … spre Vest (8)

de (12-12-2010)

– continuare din numarul trecut –

Dimineata, devreme, inainte de rasaritul soarelui. Nu era nicio graba, nu aveam niciun alt program si cu toate astea, cu mare dificultate, reusisem sa dorm nu mai mult de doua ore in noaptea ce abia trecuse.

Stateam linistita pe buturuga mea de la liziera padurii lasand aerul rece sa-mi racoreasca obrajii; luasem cu mine agenda cu toate insemnarile din ultimele doua spatamani si acum ma intrebam ce ma determinase sa fac lucrul asta … Nu aveam nimic de adaugat in ea, ultimele noutati le asternusem pe hartie cu o seara inainte. Departe de mine dorinta de-a rasfoi sau de-a citi din ea la cinci dimineata, si totusi, involuntar, o luasem cu mine de parca mi-ar fi fost frica sa n-o pierd, sa nu o uit, sau, sa nu plece cumva singura …..

Incepuse sa se ridice roua, cuminte, gratios si-n liniste; stropi rosiatici de lumina, se alintau invaluind crengi inca ametite de negura noptii, iar din padure venea parca, gust de miez de verde proaspat, inveselit din loc in loc cu cate un ciripit timid.

Nu intelegeam exact ce ma atragea aici: armonia rasaritului de soare, concertul padurii, al luminii si-al culorilor, murmurul launtric …. nu puteam spune … Simteam insa ca aveam nevoie de locul asta si stiam ca o sa-i duc lipsa …

Trecusera cele doua saptamani si azi plecam inapoi, la Bucuresti. Batalia trairilor contradictorii pusese din nou stapanire pe mine aruncand in balanta bucuria de a ajunge acasa, bucuria de a-i vedea pe toti ai mei, amestecata cu tristetea si parerea de rau a faptului ca plecam de aici. As fi vrut sa le pot combina pe amandoua … dar nu aveam cum; nu stiam cum.

In Companie si la hotel toti ma facusera sa ma simt … acasa, iar cu Bart, Ida si baietii lor eram deja … ca-n familie!

In acelasi timp, mi-era un dor cumplit de ai mei; parc-as fi plecat de-o suta de ani din Romania si aveam momente cand ma intrebam daca mama mai arata inca la fel, daca voi mai gasi cirese la piata sau daca nepotii mei mai crescusera intre timp…

Vizitasem o multime de locuri, desi, dupa ceva insistente reusisem sa schimb putin programul si sa dedicam doua zile Amsterdamului. Altfel nu as fi putut vedea alte doua muzee la care nu as fi renuntat nici in ruptul capului: Van Gogh si Stedelijk.

La Van Gogh facusem trei ture complete; foarte interesant organizata expozitia: mai intai mergi cu liftul la ultimul etaj, dupa care vizitezi totul coborand intr-o spirala complicata. Statusem la coada la bilete aproape o ora, asa ca odata ajunsa la parter, aproape de iesire, intrasem intr-un fel de panica cum ca n-as fi privit suficient totul, fapt pentru care o pornisem spre nedumerirea celorlalti vizitatori, ca un barbar, inapoi pe scara in sus, din etaj in etaj, oprindu-ma din nou in fata fiecarui tablou, si asta pana la locul in care ne lasase initial liftul. Apoi am coborat iarasi, reluand totul, pana la iesire. Acordasem multa atentie si ceva mai mult timp unor tablouri mentionate clar in catalogul expozitiei ca fiind „speciale”. Pentru ca se implineau o suta de ani de la moartea artistului, muzeul expunea pentru prima data, la un loc, tablouri aflate in mod normal in muzee diferite din intreaga lume, dar si numeroase panze celebre aflate in colectii particulare. Ma simtisem dintr-o data deosebit de norocoasa, si desi n-am fost niciodata o persoana religioasa, ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva, cineva … acolo sus, incepuse sa tina si la mine …. macar putin de tot.

La Stedelijk Museum am stat putin; cat sa ma imbat cu Cezanne. Inca de cand eram in scoala de arta, dintre toti impresionistii, el a fost si a ramas preferatul meu. Intotdeauna am fost fascinata de culoarea si pensulatia usor vibrata, calda, pasionala si cu toate ca foarte putini pictori reusesc sa lucreze ca Cezanne, in tenta primara, vie si luminoasa, totusi … toate panzele lui, indiferent de perioada in care au fost pictate, mustesc de o melancolie muta! Ca si cum s-ar fi bucurat de tot ce era in jurul lui … durandu-l sufletul.

Mersesem km intregi prin Amsterdam, ii carasem pe Bart si Ida dupa mine prin toate galeriile de arta si ramasesem foarte placut surprinsa sa descopar una specializata in miscarea „Cobra”. Mi-am purtat degetele pe Apple, Corneille,… de necrezut … visam cu ochii larg deschisi! Cand una din cele doua amfitrioane, vazandu-ma cu cat interes cotrobaiam prin cutiile cu gravuri m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva, a intervenit imediat Bart cu o gluma, spunandu-i ca ma poate ajuta enorm oferindu-i lui ceva racoritor de baut, si se poate ajuta pe ea intrebandu-ma pe mine despre arta … Le facusem capul calendar …. Toti trei am fost tratati cu cafea si biscuiti cu ciocolata, timp in care eu, privita ca o curiozitate, am raspuns tuturor intrebarilor despre Romania, despre scoala de arta, despre ce-mi placuse in Amsterdam si despre … „Cobra”. La plecare, ne-au multumit pentru ca ne oprisem la galeria lor iar eu am primit in dar o gravura mica, de dimensiunea unei carti postale, avand nr.123, apartinand unei serii de 300 buc si semnata … Corneille…. Tineam in maini tremurande, prima mea lucrare de arta … originala!

In zilele ce trecusera colindasem o gramada de locuri; ma impresionase intr-un mod deosebit unul aproape de Rotterdam. Kinderdijk: o insiruire de 19 mori de vant, construite la 1740, de ambele parti ale unui canal linistit. Morile sunt monumente protejate, se pot vizita si sunt locuite de familii platite sa le intretina. Te poti plimba intre ele pe dig, cu bicicleta, sau, poti lua vaporasul pentru un tur complet, pe canal.

O alta lume … pierduta de lume. Timp oprit. Dintr-o data, faci parte atat de mult din peisaj, incat iesi practic din propriul contur, te dispersezi si te contopesti cu natura din jur. Esti in acelasi timp si mirosul ierbii proaspat cosite, si al florilor de camp dansate de adierea verii, calmul apei ce curge lin, boarea de vant ce flutura plete si racoreste obrajii-ncinsi …esti albastrul cerului si aripa lebedei in zbor … esti tot …

Multi turisti, foarte multi turisti, toti vrajiti de serenitatea locului, toti vorbind in soapta, toti zambind complice unul altuia, de parca-am fi descoperit in mare taina, impreuna, izvorul vietii vesnice.

Impachetasem deja totul cu o seara inainte. Primisem de la Companie o servieta diplomat eleganta, finuta si un set de geamantane dure, Samsonite; bune, rezistente si asa cum imi placusera: rosii. Plecam acasa cu trei valize pline cu de toate pentru toti ai casei si tot felul de mici atentii pentru prieteni, asa cum era obiceiul in Romania.

Cumparasem o gramada de lucruri pentru tatal meu si abia asteptam sa-i vad reactia. Ori de cate ori plecase el in delegatii, blindat cu conserve de pate de ficat si daca avea noroc si cu salam de vara obtinut cu multe „pile” si alergatura, venise inapoi incarcat cu tot felul de lucruri pentru „fetele lui”.

Intotdeauna se despacheta numai cand eram toti de fata, chiar daca lucrul asta ar fi fost posibil doar a doua zi. Si cum ne mai bucuram de fiecare lucrusor … de parc-ar fi fost cele mai pretuite comori, desi, toate erau ieftine, cumparate din bazar… La sfarsit, cand nu mai era nimic de impartit il intrebam si pe el: „dar tie, ce ti-ai luat?” … Si intotdeauna, invariabil, primeam acelasi raspuns: „… o cravata si niste sosete … nu era nevoie, eu am atat de multe …”

Tatal meu aducea cate ceva pentru toti prietenii, vecinii si colegii: creioane dermatograf si rujuri pentru doamne, brelocuri, pixuri, sapunuri „Lux” sau „Fa” pentru ceilalti. O singura data venise inapoi, acasa, fara nimic pentru noi. Nimic. Un coleg de serviciu avea copilul bolnav de leucemie si-l rugase sa-i aduca niste medicamente care nu se gaseau in Romania. Isi cheltuise pe ele toata diurna si refuzase sa primeasca vreun ban in schimb. I-a pus colegului punga in brate, spunandu-i ca sanatatea se da, nu se vinde …

Acum venise randul meu sa-l bucur pe el; ii luasem camasi frumoase si bune, sa nu-l mai vad cu alea socialiste, cu mansetele roase, pantaloni sport si eleganti, pantofi, si multe altele. Cravate si sosete avea destule…

Cumparasem o gramada de cadouri mamei, sorei si mai ales nepotilor; celor din urma, tot felul de lucrusoare la moda ce nu aparusera inca in Romania si cu care aveau sa se mandreasca la scoala si in fata prietenilor din cartier. Tot lor le luasem o punga mare cu dulciuri, tot felul de ciocolatele, si o punga la fel de mare cu fructe tropicale, de existenta carora eu aflasem doar acum, in Olanda. Sa guste si ei din toate.

Mie imi cumparasem un set complet de accesorii pentru baie; dintr-un plastic de calitate, cu forme frumoase, moderne si mai ales …. rosii. La fel, perdeaua de dus, prosoapele si covorasul. Muncisem ca un caine la apartamentul meu, sa-mi pun singura faianta si gresia, pe care le procurasem cu mare greutate de la Cesarom. Initial cautasem bej, dar singura culoare care mi-ar fi ajuns si pentru baie si pentru bucatarie (sa fie la fel, in ton, nu varza), a fost un gri deschis, glazurat, iar rosul aprins mergea de minune…

Ida ma ajutase la cumparaturi; sa gasesc exact ce-mi doream, si tot ea m-a ajutat sa impachetez totul. Directorul hotelului imi facuse cadou un halat de baie cu papuci de prosop si se bucurase sa afle ca aveam sa revin acolo lunar, iar de la Ida si Bart, pe langa tot felul de mici atentii trimise celor din familie, am primit un pachetel legat cu o funda mare, pe care am fost rugata sa-l deschid doar la Bucuresti, atunci cand toti ai casei isi vor fi primit darurile; sa am si eu surpriza mea.

Un singur lucru nu reusisem sa impachetez, asa ca aveam sa-l iau ca atare.

Valizele fusesera puse deja in masina, dupa care, Bart, vazandu-ma gata de plecare, a inceput sa rada in hohote si m-a intrebat printre sughituri: „…. Ce e …. ala, …. ce faci cu el?”

Ce era sa fie … imi cumparasem ce nu gaseam in Romania: o galeata de plastic … cu mop! Rosie. Si cum nu aveam cum s-o impachetez, o luasem ca bagaj de mana. Imaginea era hilara: o femeie in tinuta business, geanta diplomat si … galeata rosie cu mop!

Ne-am amuzat de situatie tot timpul drumului, pana la aeroport, ne-am amintit momente hazlii din ultimele doua saptamani, lista mea cu „surprize”, stangaciile, prajitura sarata si multe, multe altele.

Incepusera deja sa faca planuri pentru urmatoarea mea vizita, urmand sa punem la punct detaliile in viitorul cel mai apropiat.

La aeroport, le-am multumit din suflet pentru tot: pentru ca-mi fusesera aproape facandu-ma sa ma simt mereu in siguranta, si mai ales, pentru ca-mi explicasera in permanenta si cu multa rabdare, ca unui copil mic, tot ce era nou pentru mine. Ne-am luat ramas bun cu lacrimi in ochi si imbratisari lungi.

Iesisem din Olanda la fel de usor cum intrasem; un alt ofiter de granita mi-a stampilat pasaportul, la fel de amabil si zambitor, intrebandu-ma daca mi-a placut in Olanda, daca voi reveni, urandu-mi apoi, „drum bun”. Mergeam prin Schiphol relaxata, de parc-as fi facut lucrul asta zilnic, si mi-am amintit cat de speriata si pierduta fusesem cu doar doua saptamani inainte. Am intrat prin mai toate magazinele, doar ca acum, dupa ce colindasem toata Olanda, nu mi se mai pareau atat de speciale si deosebite. Zambeam tuturor celor ce se uitau intrebator la galeata mea cu mop ce trona rosie, victorioasa, pe carucior; fara timiditate, fara stangacie si lipsita total de temerile mele cele multe ..

Un autobuz ne-a dus la Taromul nostru; la fel de mic, alb si cu vopseaua matuita. Toti cei aproximativ 30 de pasageri vorbeau romaneste si m-am simtit bine sa aud dintr-o data, in jurul meu, limba gandurilor mele; descopeream ca imi lipsise destul de mult …

Ne-au intampinat la avion alte stewardese, la fel de strident fardate si la fel de poruncitoare. Mi-am ocupat locul si … in foarte putin timp, m-am simtit … in Romania. Totul mi-era cunoscut: bomboanele cu lapte servite la decolare, mirosul de usturoi pe care-l degajau cele cateva feliute de pastrama servite ca aperitiv, chiflele tari, romanesti, cu gust de franzela veche, aceleasi pe care le primeai la orice restaurant din tara, vocile stridente ale personalului de cabina ce compensau cu mutenia si lipsa informatiilor ce-ar fi trebuit sa vina din partea pilotilor.

Tot drumul n-am facut altceva decat sa privesc afara, pierdut, la norii spumosi ce se impleteau departe, spre infinit, in forme ciudate, umbrite, si sa recitesc toate insemnarile din agenda, recapituland detaliat programul celor doua saptamani. Nici macar escala de la Zurich nu mi-a mai atras atentia, reusind astfel sa-mi savurez in liniste cafeaua si detasandu-ma de tot ce era in jurul meu, …asta … pana la anuntul premergator aterizarii la Otopeni.

Aveam emotii; stiam ca ma asteptau la aeroport, parintii. Restul familiei ramasese acasa, altfel, in Dacia tatalui meu nu ar mai fi fost loc si pentru bagaj.

Dupa aterizare m-am uitat curioasa prin hublou si am descoperit imediat ca nu se schimbase absolut nimic; aceleasi ferestre opacizate, aceiasi soldati, aceleasi uniforme urate. Inauntru, la sosiri, la fel de „vigilenti”, la fel de „amabili”, intrebari la fel de stranii, desi, legislatia comunista fusese abrogata: „aveti valuta, aparatura electronica, tigari, bauturi, o atentie pentru mine, etc?”

Cu tot dorul de ai mei si cu toata bucuria de a fi acasa, tot am simtit o usoara iritare; ma crispasem brusc. Prea multe amanunte care deranjau: aceeasi cantitate uriasa de indolenta, incompetenta, lene, obraznicie, amestecate cu o mare portie de mandrie prosteasca, de pretinsa superioritate, demonstratie stupida de putere, de forta …. in fapt … gratuite, total inexistente ..

Mi-am imbratisat parintii ce ma asteptau si ei, la fel de emotionati de bucuria revederii. Mama mi-a spotit cald, la ureche, un „.. te-ai intors” de parca-i fusese frica tot timpul ca nu o sa mai vada niciodata… Doar tata, plin de umor si glumet ca-ntotdeauna, zambind vesel, ii spuse mamei: „nevasta …. nu degeaba a invatat fata asta a noastra” si aratand spre galeata cu mop: „…. uite: si-a adus din Olanda, stilou si calimara” ….

Acelasi Bucuresti odihnea in jurul meu, garbovit si tacut, molesit si plictisit de arsita verii. Ce frumusete de oras fusese odata, demult, cu vilele superbe de la Sosea, case ce cutezasera sa reziste vremurilor potrivnice, refuzasera sa moara, si care-mi zambeau acum trist si stirb de sub tencuieli bolnave, crapate si cojite.

Plutea in jur parfum dulce, prafuit, de flori de tei trecute, arse, sfarsite, iar aerul incins se agata suparator de lipicios de mine …

Acasa ma asteptau cu nerabdare nepotii, stiind ca aveau sa primeasca daruri „din strainatate”, si toate bunatatile facute de mama: multe prajituri, mancarurile mele preferate, de parca as fi venit de la razboi, nu din Olanda.
Incepusem sa despachetez cu toti ai casei in jurul meu, privindu-ma cu ochi mari, respiratie aproape taiata si urmarind cu interes pungile si pachetele ce aveau semn, cel putin o litera ce amintea de numele celui ce-i era destinat. Apoi sunetele de uimire, bucurie, rasetele si topaielile copiilor. Fiecare lucrusor era intors pe toate fetele, mangaiat cu drag si asezat apoi langa, in timp ce ochii cautau vioi si curiosi, cadourile ce inca mai aveau sa apara. Totul era desfacut pe rand, in asa fel incat ceilalti sa participe toti la surpriza fiecaruia in parte.

Traiam un sentiment aparte; nu mi-as fi putut inchipui niciodata ca fericirea celor dragi mie mi-ar fi adus atata liniste si atata multumire sufleteasca. Abia acum il intelegeam pe tatal meu; de ce se chinuise in delegatii: bucuria din ochii „fetelor lui de acasa” fusese de-a lungul anilor singurul lucru important din viata lui. M-am uitat cu drag la el, strangand in brate usor jenat, pantalonii si camasile, privind atent pantofii eleganti si toate celelalte nimicuri: creme de ras, parfumuri, etc. Avea privirea umeda si calda, ii tremura usor, abia perceptibil, barbia, si-mi spuse soptit: ” … am imbatranit ….. acum a venit randul tau …”

Mi-am amintit ca aveam si eu o surpriza si-am cautat curioasa pachetul Idei. Eram convinsa ca va fi fost un accesoriu pentru baie sau bucatarie; ceva pe rosu. Nu gresisem … la culoare.
Din micul pachet cu funda, s-a revarsat plina de tupeu, rochia cea rosie de pe manechin, probata de mine in mall si la care-mi ramasese inima. O aveam acum in maini si era a mea.
M-am bucurat la randul meu, la fel ca ceilalti: zgomotos si vadit emotionata, apoi am citit biletelul: „cu dragoste, de la familia ta din Olanda”.

Ore intregi, pana spre mijitul zorilor, le-am povestit despre tara lalelelor, a artei si a morilor de vant, despre Companie, noua mea slujba, despre ce vazusem, pe unde umblasem si prin ce experiente trecusem, despre Bart, Ida si familia lor, despre ce era de asteptat de la mine.

Intr-un tarziu, dupa ce m-a mai imbratisat inca o data cald, protector, i-am intalnit privirea adanca, deosebit de verde si iscoditoare, privirea ce-o stiam de-o viata; cea care-mi ajungea intotdeauna undeva in stomac …. si mi-am auzit mama murmurand usor:
„…. Mira, … te-ai schimbat…”

Am apucat sa zambesc, sa-nchid ochii si sa-mi las fruntea pe umarul ei; eram acasa, cu parintii mei: linistea, forta si echilibrul meu din totdeauna.
Eram acasa, in jurul mesei de fier din curte, sub bolta de vita-de-vie a casutei de la Gradina Icoanei. Eram acasa, imbatandu-ma cu parfumul petuniilor si cu aerul ars al noptii fiebinti de vara, in Bucurestiul meu cald, mohorat si trist …

Nu se schimbase nimic si in acelasi timp, se schimbase totul…

Stiam insa foarte clar, de unde vin, unde sunt, cine sunt si mai ales, ce aveam de facut de acum inainte. Eram la … inceput de drum.
Un drum lung, spre Vest, ce se anunta anevoios si dificil.
Un drum plin de satisfactii profesionale, frustrari, impliniri, stress, deceptii si bucurii.
Batalia trairilor contradictorii avea sa fie de acum parte din mine, ani la rand insotindu-mi fiecare clipa din zi si din noapte.

N-am gasit cuvinte potrivite sa-i explic. M-am auzit doar oftand a usurare si soptind:
” … Nu, mama…. nu m-am schimbat. ….. M-am TREZIT..”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149