caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Cum se scrie istoria?

de (18-4-2005)

În primul rând istoria nu se scrie, se face. Cei care o scriu sunt, spune gândirea comună, personaje secundare care de regulă nici nu fac parte din asistenţă.

Când sunt prezenţi stau ascunşi după o draperie sau trag cu urechea la uşă. Actanţii mari nu au timp să scrie, fie pentru că sunt prea ocupaţi să joace pe scenă, fie pentru că sunt scoşi cu forţa de sub reflector, pe braţe, pe targă sau pe scut.

Când un prim-ministru sau un preşedinte îşi publică memoriile, toată lumea se gândeşte la echipa de scriitoraşi de curte din spatele lui. Iar când un om politic remarcabil, precum Benjamin Franklin, îşi scrie autobiografia, se apucă să dea sfaturi precum: „un lucru bine făcut contează mai mult decât unul bine spus”. Încurajator pentru Ducii de Wellington loviţi subit de pasiunea pentru carneţele ad usum delphini!

Pentru a face însă istorie nu e nevoie de talent politic, de har oratoric sau de geniu militar. Nici măcar nu trebuie să tragi cu urechea sau să imaginezi lovituri de stat într-o debara. Nu e obligatoriu să fii cel mai important personaj din tablou, nici să faci gestul magnific pe care pictorii să-l imortalizeze pe canava. E suficient să fii de faţă la o întâmplare şi să povesteşti ultimele 10 replici cuiva care, să spunem, a adormit cu capul pe masă. Ceea ce va ajunge la amicul proaspăt redeşteptat va semăna cu o virtuală înregistrare pe bandă a discuţiei la fel de mult ca un flamingo cu un crocodil. Iar dacă, nelămurit, amicul va dori o relatare mai obiectivă şi va cere părerea altor surse, confuzia va fi perfectă. Aceleaşi 10 replici, reproduse de N martori, vor genera un număr de N înmulţit cu 10 linii de text – procesul verbal al istoriei. Iar tu, personajul din cadrul uşii, care priveşte de la distanţă spre pânza pe care vor apărea Las Meninas ale superstiţiosului Velasquez, eşti cel care construieşte cu propria subiectivitate adevărata istorie. Pentru că adevărul e acela pe care prietenii îl vor citi, laolaltă cu strănepoţii, în ziare şi, mai târziu, în cărţi.

E de la sine înţeles că nici Ahile, nici Hector, nici Menelaos n-au făcut istoria la Troia. Ea e opera colportorului la mâna a doua sau, mai probabil, a unui întreg conclav de amatori de bârfe şi scandaluri care se ascund sub numele de Homer. Ei au conceput, împreună, o poveste pe care naivul de Schliemann a luat-o drept adevărată. N-are importanţă dacă vreun grec îngâmfat cu numele de Ahile şi-a înfipt spada în gâtul unui troian ghinionist, prins în criză de formă, numit Hector. Lucruri de genul acesta se întâmplau, pe atunci, în fiecare zi. Bârfitorii însă au făcut din învingător semizeu şi erou, iar din învins prinţ, tată de familie, frate mai mare, apărător de nevoi şi de neam nefericit. Poate că Ahile nici nu şi-a omorât adversarul, poate i-a zgâriat doar puţin obrazul şi Hector a luat-o la fugă, lăsând în urmă armele şi scutul. Sau poate că lupta s-a terminat taman invers, semizeul mucos s-a împiedicat şi a muşcat pământul, iar năbădăiosul Hector, care ieşise din cetate şi-i provocase pe greci la luptă în tabăra lor, a avut de îndeplinit o simplă formalitate. Aşa stând lucrurile însă, troienii n-ar mai fi fost aliaţi cu râul şi cu ramul, iar soldaţii lui Menelaos ar fi părut o adunătură de culegători de măsline întorşi de la training-ul militar intensiv „cum să dărâmăm ziduri de 20 de metri cu sâmburi şi beţe”. Fapt care n-ar fi convenit colportorilor homerici, plătitori de poliţe, care aveau ca misiune de grup (de familie) defăimarea regelui spartan şi a tuturor urmaşilor lui.

Istoria naţională e şi ea plină de asemenea exemple: noi, rumânaşi vânjoşi, mustăcioşi etc. stăm şi-i aşteptăm pe turci, polonezi sau unguri care seamănă, în înaintarea lor dezordonată de cotropitori nedrepţi, mai degrabă cu o turmă de oi bezmetice decât cu armata organizată a unei mari puteri. Inamicii sunt răpciugoşi, nevolnici, au tot soiul de beteşuguri fizice, arată precum orcii lui Tolkien şi se comportă la fel de barbar ca ei. Rumânii sunt înalţi ca brazii, luminoşi la chip, deschişi la suflet, se mişcă organizat, au disciplina unei unităţi de elită şi fiecare face cât zece eroi. Când se întâlnesc fiii Vrâncioaei cu duşmanii, mai că-ţi vine să plângi duşmanului de milă. Nu înţelegi cum au avut asemenea viermi insistenţi puterea să se târască până aici şi rămâi cu impresia că numai nobleţea şi mărinimia ne-au oprit, în glorioasa istorie plină de peşcheşuri, umilinţe şi vasalităţi, să ieşim noi la bătaie cu zece ostaşi şi să cucerim, cât ai zice peşte, toate împărăţiile din jur. Cronicarii noştri (inclusiv cei protocronişti) ar fi putut învăţa, dacă nu s-ar fi tras şi ei din Vrâncioaia, de la al de Homer: adversarului e bine să-i laşi, totuşi, suficiente merite pe care să i le smulgi prin victoria ta. Cu cât mai eficient subiectivismul, dar nu în ridiculizarea, ci în glorificarea inamicului, cu atât mai preţioşi laurii biruinţei. Chiar dacă aceasta nu e, în realitate, decât o remiză într-un meci egal – eventual cu mingea, în curtea din spatele bordeiului/castelului.

Aşa că mă întreb: au existat vreodată misionari creştini, trupe ONU, luptători vietnamezi de gherilă, comunişti, indieni, vizigoţi, macedoneni, reptile zburătoare şi dinozauri? Dar Che Guevarra, Ghandi, Winston Churchill şi Napoleon? Dacă nu pot controla ceea ce s-a întâmplat lângă mine şi mărturiile celor care au asistat la aceeaşi întâmplare se bat, toate, cap în cap, cine îmi garantează că a fost un Brutus care i-a înfipt stiletul în spate lui Caesar? Un Iuda care l-a vândut pe Hristos? Un Arheopterix din care se trag struţii şi porumbeii? Desigur, există sau s-ar putea găsi dovezi: un stilet, nişte arginţi, o grămadă de oase. Aşa cum, din Al Doilea Război Mondial, s-au păstrat filme care, spun unii, e imposibil să mintă. Ele sunt însă supuse interpretării: unei şopârle îi cresc pene şi zboară iar peliculele sunt un dublu tăiş folosit pentru a-i demoniza pe nemţi ca popor, ridicându-le în slăvi tehnologia, inovaţiile şi meritele militare.

Desigur, acolo unde se face confuzia nemti=nazism si acolo unde se ignora realitatea nerevenirii acasa a milioane de suflete care au desenat istoria prin fumul cosurilor de la Auschwitz si Birkenau… Istoria are si fapte neinterpretabile, totusi, dar asta e alta poveste.

Hermeneutica face istoria şi nici un cronicar, un savant sau o Televiziune a Realităţii n-are cum să-i stea împotrivă. Martorii-scriitori-hermeneuţi construiesc, la strung, epoci, figuri memorabile şi întâmplări. Eroii n-au decât să se pună bine cu Auctorele sau, dacă nu, să aştepte în anticameră zile, secole şi milenii la rând.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Zob Gheorghe: (18-4-2005 la 00:00)

    Descrierea succesiunii unor fenomene, iata tot ce poate specia umana in faza actuala a cunoasterii societatii. A vorbi despre stiinta societatii este deja riscant pentru un om riguros. In schimb dreptul la aventura cognitiva il are oricine… si de aceea ne jucam de-a comunismul, de-a capitalismul, de-a fascismul etc. Chiar daca am pleca de la un obiect nefenomenal, indivizi fiind, tot inductiv vom cunoaste; si o cunoastere generala a omenirii tot nu vom avea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193