caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Savoir Vivre



 

Inceput de drum … spre Vest (3)

de (7-11-2010)
2 ecouri

-urmare din numarul trecut –

Singura cu mine, in miez de noapte si-ntr-o negura de nepatruns, intr-o camera de hotel … in Olanda. As fi putut aprinde veioza de pe noptiera dar m-ar fi deranjat lumina. Asa, pe intuneric, aveam posibilitatea sa ma relaxez, sa incerc sa ma adun si sa-mi fac putina ordine in ganduri.
Infasurata in cearsafurile imaculat de albe, moi si parfumate cu ceva de existenta caruia aveam sa aflu cateva zile mai tarziu – banalul balsam de rufe, incepusem sa recapitulez impresiile primelor ore aici.

Primele imagini, primele senzatii erau deosebit de vii si imprimate adanc pe retina. Eram inca uimita de cat de usor si de repede intrasem in Olanda. Cuvintele ofiterului de la granita imi rasunau ca un ecou in urechi. Amabilitatea, politetea…. de necrezut.
Tot drumul cu masina pana la hotel. Toate detaliile pe care le-am primit de la Bart si Ida, ambii explicandu-mi cu lux de amanunte tot ceea ce vedeam de pe autostrada: digurile, canalele cu apa, cele mici si apoi cele mari, rolul lor, morile de vant. Totul …. impecabil. De la calitatea asfaltului pana la cel mai mic panou, semn, indicator. Perfectiune. Din loc in loc, stalpi galbeni cu design aparte, aproape SF – telefoanele de urgenta.

Aer curat cu miros de fan proaspat cosit iar uneori, chiar miros de balega; de o parte si de alta a autostrazii, pasuni parcelate, cu iarba ce parea tunsa la milimetru si de un verde viu, neprafuit, marginite de canale pline cu apa. Pe fiecare petec de pasune, vaci imense, curate de parca ar fi fost proaspat spalate, ce pasteau agale sau pur si simplu rumegau lenevind pe tarla. Foarte aproape de autostrada. Fara garduri; doar un canal mic cu apa. M-am intrebat cum de nu trec de el si de ce nu au intentia sa traverseze. In Romania, absolut toate soselele, inclusiv unica noastra autostrada, spre Pitesti, sunt un fel de menajerii; peste tot caini, oi, vaci, cai, iar prin sate, gaini, rate, gaste si chiar porci. De cate ori nu am fost nevoiti sa oprim ca sa treaca un cioban cu oile-n partea cealalta ….

Vacile de aici erau, se pare, dresate; pana si vacile erau scolarizate si civilizate!

Am trecut de zone industriale, comerciale, toate foarte aproape de autostrada si toate la periferia oraselor. Mi s-a spus ca accesul este mult mai usor, nu se pierde timp prin oras. Si lucrul asta mi s-a parut anapoda. La Bucuresti, si in Romania in general, toata lumea vrea sa fie in centru. Periferia este perceputa ca zona „second choice”; daca spui cuiva ca stai in Balta Alba sau Militari nici nu se uita la tine, dar daca amintesti de Rosetti, Cotroceni sau Piata Romana, automat toata atentia se indreapta in directia ta.

Zambetul primitor si sincer al celor de la receptia hotelului, camera mea; simpla, luminoasa, functionala. Nu-i lipsea absolut nimic; baia foarte curata si la fel, foarte moderna. Prosoape albe, la fel de parfumate ca si cearsafurile, si mai ales, destule. La noi, daca tineai cat de cat la igiena personala si daca intamplator ajungeai intr-un hotel, oriunde, trebuia sa-ti aduci prosop de acasa, pentru ce cele din dotare erau nu numai antijeg, multicolore, dar naclaite, spalate probabil doar cu apa fierbinte, fara Dero, scortoase si miroseau ingrozitor….

Seara linistita din casa celor doi, care se afla la cinci minute de hotel. Alesesera special locul asta, ca sa fiu aproape de ei si sa nu ma simt singura. Le-am cunoscut baietii; la fel de deschisi si volubili, vesnic cu zambetul pe buze si plini de umor.
Faceam deja parte din familia lor. Am mancat impreuna, ne-am amintit intamplari hazlii din timpul targurilor si am discutat de toate, pana tarziu. Nu am avut cum sa ajut la stransul mesei, la prepararea cafelei si la spalatul vaselor, desi m-am oferit. Nu s-a putut. Aici, m-am impiedicat de espressor – nu mai vazusem asa ceva – si apoi, de masina de spalat vase; asisderea.
Si iarasi mi-am adus aminte zambind, de chiuveta din aeroport…

Totul, absolut totul mi se derula in minte aievea, in reluare cu incetinitorul; fixam totul cu maxim de atentie, in asa fel incat sa nu uit nimic…

Am hotarat sa fac o „lista de Olanda”. O lista in care sa-mi trec toate „piedicile”, tot ceea ce nu stiu, toate noutatile.
Mi-am promis mie sa-mi gasesc curajul sa-i intreb tot ce nu intelegeam. Cel putin, in felul asta, eram „un barbar” doar pana cand aflam raspunsurile; un pas mai aproape de nou, un pas mai aproape de civilizatie.

M-am dat jos din pat, mi-am pus halatul de baie, spumos de alb si el si papucii de prosop brodati cu numele hotelului, mi-am luat agenda si am creionat noua lista. Se facuse deja destul de rece in camera; imi inghetasera picioarele asa ca m-am inarmat cu patura de rezerva din dulap, m-am ingropat in perna si-n mirosul de flori al balsamului de rufe si-am plecat linistita… catre vis.

„Good morning, this is your wake-up call!”… Am sarit din pat ca arsa. Nasul mi-era inghetat, camera era cel putin la fel de rece, caloriferul…. sloi, ferestrele usor aburite…. M-a incalzit dusul dupa care m-am imbracat intr-o viteza demna de un pompier in misiune.
Mic dejun socant; bufet cu de toate, inclusiv cu ce nu-ti trece prin minte, si toate, oricat … la discretie… Pentru cateva momente, iarasi am avut senzatia ca nu mi se intampla mie si ca sunt un personaj … intr-un scenariu de film!
Il asteptam pe Bart sa bem cafeaua impreuna, aveam langa mine agenda si dosarul cu programul scolarizarii. Pe dinafara, eram total pregatita momentului: tinuta business, parul strans, agenda, mult calm, multa atentie. Pe dinauntru insa, aveam inima cat un purice si avantul unui miel dus la taiere…..
Azi era ziua cea mare: eu, ca o insecta sub lupa, fata in fata cu compania care ma angajase.

Glumele lui Bart si drumul pana la birouri m-au facut sa-mi ignor emotiile, care insa, au navalit brusc si in bloc in momentul in care s-a oprit masina.
La intrarea in cladire, cinci persoane organizate intr-un fel de comitet de primire; un buchet de flori. Trei catarge pe care fluturau trei steaguri: al Olandei, al Comunitatii Europene si al Romaniei. Steagul Romaniei avea o imensa gaura la mijloc … decupasera stema. Un panou cu afisaj electronic urandu-mi „bun venit, Mira” in trei limbi: romana, engleza si olandeza. Priviri curioase, zambete largi…. eu…. muta! Sugrumata de emotie, cu ochi mari, cu lacrimi tintuite-n fundul gatului si cu inima batand puternic undeva in urechi!
Mi-am muscat cu putere obrajii pe dinauntru ca sa reusesc sa-mi controlez reactiile, apoi le-am zambit larg facand cunostinta cu toti cei cinci, pe rand, m-am amuzat de gaura din steag si le-am multumit din suflet ca au facut-o.
I-am vazut rasufland usurati si mi-au spus ca le-a fost frica sa nu fi facut o prostie asteptandu-ma cu un steag gaurit! Gheata se sparsese de la primul cuvant, nu mai eram o curiozitate. Eram simplu, noua lor colega, iar ei erau directorii mei. Toti.
Imi disparusera temerile si ma linistisem la fel de brusc, desi, pe dinauntru, fiecare celula imi fusese inundata de un val fierbinte de emotie si bucurie; prin comportamentul si prin respectul aratat, m-au facut sa ma simt pentru prima data, … OM.

Am vizitat Compania, m-au prezentat tuturor, fiecarui angajat din birouri si tuturor celor din fabrica. Seful meu cel mare, directorul pentru Europa, Jan v.D. m-a insotit in turul fabricii explicandu-mi totul, dupa care, la sfarsit, a luat un pahar si a baut din apa reziduala. Apa curata! La fel, mi-a explicat rolul filtrelor si faptul ca in aer este eliberat doar abur!
Fara niciun fel de poluare, desi, eram o companie producatoare de chimicale!
Totul era de …. „fara cuvinte”, iar mie mi se parea ca nu eram nici macar in Olanda, ci pe o alta planeta!
Ne adresam intre noi pe numele mic. Nu conta nici varsta si nici functia. Directorul nostru nu avea nici pe departe comportamentul, pretentiile, tafnele si istericalele a ceea ce cunoscusem eu ca fiind sef in Romania.
Prima zi a trecut rapid, nu-mi dau seama nici acum, unde si cand a zburat timpul. Seara, la fel. Am iesit toti la restaurant, in aceeasi formatie, am glumit si ne-am distrat de minune, ca si cand ne cunosteam de cel putin 20 de ani.
La hotel, n-am avut timp sa recapitulez nimic. Ma obosisera emotiile si toate impresiile noi din jur. Abia am atins perna si m-am pierdut adanc in lumea somnului.

Urmatoarele 4 zile au fost deosebit de lungi si incarcate. La fiecare doua ore alti colegi imi explicau cate ceva din ce aveam de facut de acum inainte. Aflam tot felul de lucruri noi, deosebite, interesante; eram ca un burete care absorbea, acumula informatie fara a ajunge la saturatie. Iar daca eram toti ocupati cu cate ceva, seful nostru cel mare nu se simtea lezat deloc sa aduca el si sa ne serveasca cu cate o cafea. Venea regulat in sala in care aveau loc cursurile si se interesa in permanenta de program si de nivelul la care ajunsesem.
Ce m-a surprins cel mai mult la Jan, a fost nu numai faptul ca-si cunostea toti angajatii, dar stia cu exactitate toate problemele si situatia familiala a fiecaruia. Plin de viata, vesel, foarte modern nu numai la port dar mai ales deschis la minte si iubitor de nou, Jan, era de ceva ani … bunic!

Seara de seara cadeam franta, epuizata, nu mai eram in stare de nimic. Ma trezeam apoi dimineata inainte de rasaritul soarelui, in camera mea de hotel cu geamuri aburite, ma imbracam in graba si ieseam afara. O luam pe poteca din spatele hotelului, de-a lungul unui luminis, catre padure.

La liziera padurii m-am asezat cuminte pe o buturuga de unde vedeam padurea, pajistea si in departare, conturul hotelului.

O priveliste ireala intr-o liniste incremenita. De undeva din spatele copacilor, rasarea soarele. Tot cerul, scaldat intr-o lumina rosiatica, difuza, mangaind sfios fiecare frunza, se impreuna timid cu ramurile imbujorate de sarutul razelor.
Apoi incepea sa se ridice roua. Alungata parca de pe firele de iarba pe care se odihnise molatec peste noapte, se inalta acum, sa-si primeasca intr-un gest de sacrificiu suprem, prima si ultima imbratisare a zilei.
Cat vedeai cu ochii, plutea, ca voalul pierdut si purtat de vant al unei mirese, o pacla laptoasa, transparenta, matasoasa si unduitoare, care-mi ajungea pana la nivelul coapselor.
M-am ridicat si am pornit pasind parca prin nori, cu mare grija, sa nu deranjez momentul magic al zorilor de zi.
Doar dupa ce s-a ridicat roua si lumina s-a filtrat in auriu, am inceput sa aud murmurul padurii, ca o melodie calda, vie, parfumata-n verde si inveselita de cantul pasarilor.


Apoi m-am grabit sa ajung inapoi in camera mea, sa-mi descarc sufletul in agenda, sa-mi linistesc gandurile sub dus si sa-mi continui aventura de Olanda.
Odata intrata in camera, pentru prima oara am avut si timpul si curiozitatea de a ma uita cu atentie la ceasul cel mic si ciudat de pe perete, de langa perdea. Doua butoane: unul cu plus, unul cu minus. Un ecran gradat ce-mi arata cifra 14. M-am jucat cu butoanele, dupa care, rusinata, m-am indreptat catre agenda sa completez lista „surprizelor”. Dormisem cinci zile ca-n frigider, chircita si infasurata in doua paturi, cand confortul era langa mine, la o simpla apasare de buton.

Mi se facuse si program de weekend. Fusese stabilit cu mult inainte de a ajunge eu in Olanda. Un bun prieten de-al meu, olandez, pe care-l cunoscusem tot la targuri, la Bucuresti, pentru care mai traduceam din cand in cand si care lucra intr-un cu totul si cu totul alt domeniu, imi contactase sefii si le ceruse permisiunea de a ma lua cu el in weekend pentru o zi. O surpriza! N-am stiut nimic pana Vineri seara, cand Bart m-a anuntat ca in ziua urmatoare o sa raspunda de mine toata ziua, …. Johan! Ida m-a sfatuit zambind, sa ma imbrac sport si mi-a amintit ca voi primi la timp, telefonic, toate detaliile surprizei, direct de la amicul meu.

Tarziu, in camera mea de hotel devenita brusc mult mai calda si prin asta mult mai prietenoasa, am continuat sa completez in agenda „lista cu minuni”; imi prinsesem urechile in programarea ceasului desteptator pe care-l pusesem din greseala pe radio in loc de alarma, asta dupa ce-i fixasem volumul la maxim. Dimineata, inainte de sase, nu numai ca era sa fac infarct cand o voce masculina, baritonala m-a trezit zbierandu-mi din toti rarunchii in ureche, dar am reusit sa trezesc si tot palierul.
Radioul meu a fost auzit inclusiv de cei de la receptie, desi camera era la etajul doi. M-am scuzat cat am putut de mult, iar inima si-a revenit la ritmul ei normal numai dupa ce m-am imbatat cu aerul diminetii stand pe buturuga mea de la liziera padurii.
Cu o seara inainte, la restaurant, fusesem foarte „indemanatica” si incercand ceea ce mi se paruse simplu uitandu-ma la colegii mei, adica sa-mi pun in cafea o lingurita cu zahar dintr-un recipient din care, intorcandu-l, curgea exact cantitatea necesara, reusisem performanta sa-mi umplu ceasca cu zahar si sa relochez astfel cafeaua, … pe fata de masa….
Lista mea se imbogatea cu fiecare zi si ajunsesem doar la mijlocul scolarizarii.

Am aflat in ce consta surpriza de weekend: concertul Tinei Turner in Rotterdam, in Kuijp, stadionul echipei Fayenoord. Deja nu-mi mai gaseam locul, gandindu-ma la tot felul de nimicuri si la faptul ca nu mai fusesem niciodata la un concert pe stadion, cu exceptia Daciadei, sau a Cenaclului Flacara, care, oricum, puteau fi comparate cu absolut orice altceva, dar nu cu un concert pop.
Si iarasi treceam prin tot felul de trairi; primul concert pop din viata mea. Si nu orice concert, ci cel al Tinei a carei muzica o iubeam!
Eu, venita din Romania de cateva zile, si parca parasutata direct din mijlocul junglei, ma plimbam, dormeam, mancam, respiram aer de Olanda si peste toate astea … aveam s-o aud pe Tina Turner si s-o vad … la o aruncatura de bat.

Am adormit cu greu, inchipuindu-mi ziua ce avea sa vina si incercand sa-mi inabus toate emotiile ce navaleau agasant peste mine.

Auzeam vantul afara, razvratit si suierand printre crengile copacilor; era la fel de nelinistit ca mine si mi-am lasat gandurile-n voia lui, sa-alerge nestingherit si fara destinatie-n toate directiile. As fi vrut sa pot zbura odata cu ele; am incercat zadarnic sa le prind din urma dar m-am ratacit si m-am pierdut in parfumul florilor ce-mi insotea somnul….

(va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Razvan S: (13-11-2010 la 13:29)

    Multe persoane nu au curajul sa-si recunoasca stingaciile de inceput, lipsurile. De obicei, toti pretind ca ar sti totul ca sa nu se faca de ris. E o povestire curata, clada, emotionanta pe care o urmaresc cu sufletul la gura in fiecare saptamina, fiecare episod aducind ceva nou si neprevazut. Sper sa nu se termine niciodata! Cu suflet curat si deschis ne duci intr-un colt din lumea ta, facindu-ne parte din ea; simtim alaturi de tine. Multi am trecut la vremea aia prin incercari similare dar putini sint cei ale caror cuvinte simple fac sa retraiesti momente pe care le-am trecut cu vederea, fara sa le consideram importante.
    Si da, am mai vazut in ultima vreme in revista, incercari de a-ti copia stilul, cuvintele, dar se vede ca e fals, steril. La ele/ei cuvintele NU vibreaza; TU le dai viata, ard! si ar trebui strinse intr-o carte. Sarut mana, Doamna sufletelor noastre. Multumesc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ion: (14-11-2010 la 09:42)

    E de ajuns ca cineva sa-ti citeasca rindurile ca sa-si dea seama ce om deosebit esti. Noi care te cunoastem, stim foarte bine ca in viata asta multe sint trecatoare, false, superficiale, rautati de tot felul. Mai putin prietenia ta unica: o constanta calda, directa, sincera, pe care te poti baza oricind in orice moment. Sa nu-ti pierzi increderea in oameni, Mira; scrie mult, pentru toti cei care iti iubim cuvintele si nu te indeparta de prietenii adevarati. Tristetile si loviturile trec si ele.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
52.3.228.47