caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

De vorba cu Mircea Raceanu (I)

de (23-6-2004)

Mediul public romanesc gaseste, in epoca pe care o traim, incomparabil mai mult spatiu de atentie pentru non-valoare si cabotinaj decat pentru caractere care prin calitatile lor – iar curajul nu este cea mai nesemnificativa dintre acestea – ar putea fi o sursa de inspiratie pentru multi.

Este Mircea Raceanu, unul dintre cei mai cunoscuti disidenti anticeausisti, unul dintre aceste caractere? Va invit sa gasiti singuri raspunsul la intrebare, parcurgand, in cateva aparitii ale RLIV, interviul pe care a avut bunavointa sa-l acorde portalului nostru.

Am sa incep cu o intrebare mai putin obisnuita, avand in vedere ca dialogul nostru se desfasoara pe teritoriul SUA. Este ‘Asteptarea Americanilor’ o obsesie la romani?
– Desi inca din copilarie am auzit de foarte multe ori aceasta afirmatie, este pentru prima data, in decurs de peste patru decenii – de cand ma ocup de relatiile romano-americane – cand in cadrul uniu interviu sunt intrebat in legatura cu asa zisa obsesie. Sa fiu sincer, imi este greu sa dau un raspuns.
Evident ca este vorba de o obsesie la romani, un fel de vis, de fapt o iluzie. Mi-aduc aminte cu amuzament de urmatoarea situatie: candva in luna septembrie 1986, a venit o delegatie din SUA pe linia ministerului de externe, cu care prilej s-a decis ca eu – raspundeam direct de relatia cu SUA – sa ofer o masa. M-am hotarat sa organizez masa la Resaturantul Select si m-am adresat in acest sens fratilor Chivu, care conduceau localul, si pe care-i cunosteam. Unul din frati m-a intrebat din ce tara este delegatia. La raspunsul meu ca delegatia vine din SUA, mi-a spus ca totul va fi in ordine dupa care a adaugat, zimbind: ‘Ii astept pe americani din 1945’
Fara indoiala ca in randul populatiei, mai ales in anii imediat celui de-al doilea razboi mondial, a existat o speranta in venirea americanilor, asociata cu salvarea tarii de regimul comunist, speranta care cu trecerea timpului s-a transformat intr-o legenda.
Realitatea istorica este insa cu totul alta. Statele Unite, alaturi de Marea Britanie, nu numai ca nu s-au grabit sa vina in Romania, dar la sfarsitul razboiului au abandonat Romania, contribuind prin actiunile si decizile luate la impingerea Romaniei in sfera de inflenta a fostei URSS. In mod concret, ma refer la Acordul de procentaj din 9 octombrie 1944 intre Churchill si Stalin (Romania 90% in sfera URSS), acceptat tacit de Roosevelt, la intelegerile de la Yalta, si ma opresc aici. Avand astfel mana libera, URSS-ul a trecut practic, nestingherit, la impunerea in Romania a unui sistem si a unei ideologii straine poporului roman.
Sfidand insa realitatea, afirmatia ‘Asteptarea Americana’, si-a continuat propria traiectorie in imaginatia romanilor devenind cu timpul, cum spui, o obsesie.

Aminteste-ti ziua in care ai fost arestat. Ce s-a intamplat in acea zi? Cum s-a produs arestarea?
– Marti 31 ianuarie 1989 a fost o zi obisnuita de lucru. In cursul diminetii mi s-a comunicat de la Serviciul Protol aprobarea conducerii ministerului de a participa, impreuna cu sotia, la actiunea protocolara organizata la resedinta ambasadorului SUA la Bucuresti, Roger Kirk, unde urma sa aiba loc prezentarea filmului american ‘Spargatorul de nuci’ ecranizare dupa baletul cu acelasi nume avandu-l in rolul principal pe cunoscutul balerin Michael Barishnikov. Prezentarea filmului urma sa fie urmata de o receptie. Pe parcursul zilei, Serviciul Protocol mi-a atras atentia asupra necesitatii participarii la actiunea respectiva, ceea ce m-a determinat sa le spun colegilor mei ca nu inteleg de ce se insista atat de mult sa merg la film, in conditiile in care, in ultimul an participarea la astfel de manifestari nu era agreata la conducerea ministerului. In rest, dupa cum imi aduc aminite, ziua de lucru a decurs normal.
De fapt, participarea la actiunea protocolara mentionata imi convenea, deoarece, imi oferea posibilitatea sa transmit un material pe care il pregatisem legaturii mele in timpul vizionarii filmului. Materialul continea o nota referitoare la rezultatele intalnirii din 17-18 ianuarie a unei grupe de experti a reprezentantilor statelor participante la Tratatul de la Varsovia, pe spatele careia am scris de mana o serie de informatii si aprecieri cu privire la situatia interna din Romania. Descriind amplaoarea si rolul nefast al cultului personalitatii, subliniam faptul ca in ultima perioada, nu numai ca se intensificasera actiunile impotriva dictaturii dar, lucru esential, ca aceste actiuni incepusera sa depaseasca forma unor proteste individuale. Este vorba, precizam eu, de actiuni de grup, ceea ce nu era caracteristic pentru societatea romaneasca in perioada lui Ceausescu. Informam, in context, in legatura cu grupul de ziaristi de la ‘Romania Libera’ din care faceau parte ziaristi si tipografi care actionau pentru scoaterea unei publicatii ilegale si arestarea lor, precum si faptul ca intreprinderea poligrafica Casa Scanteii se afla ‘in stare de alerta’ sub controlul Securitatii. La data respectiva nu cunosteam componenta grupului, ci numai faptul ca era condus de Mihai Bacanu. Materialul, care se referea si la alte aspecte privind situatia interna din Romania, nu era semnat si se incheia cu cuvintele ‘Timpurile nu sunt usoare, dar nu ne speriem!’
In pregatirea materialului m-am decis, in ultimul moment, sa nu includ informatia in legatura cu preocuparile grupului din care facea parte tatal meu adoptiv Grigore Raceanu si care pregatea un protest impotriva lui Ceausescu (viitoarea Scrisoare a celor sase), deoarece, din discutia avuta cu el, in seara zilei de 30 ianuarie, a rezultat ca in cursul zilei de 31 ianuarie, urma sa se intalneasca cu Gheorghe Apostol pentru a discuta prima varianta a protestului. Mi-am zis, ca inainte de a informa pe americani, sa astept rezultatul discutiei cu Apostol pentru a cunoaste mai bine intentiile grupului si, mai ales componeta acestuia.
Dar sa ma intorc la ziua de 31 ianuarie. Dupa terminarea programului de lucru, impreuna cu sotia, ne-am dus acasa, ne-am schimbat si la orele sase fara cinci minute am plecat cu masina la resedinta ambasadorului american. Cand eram pe Calea Dorobanti, in spatele nostru s-a auzit sirena unei masini de militie care trecand pe langa noi ne-a facut semn sa tragem pe dreapta. Cand Mioara, care conducea, a oprit, militianul din masina, dupa o scurta ezitare, ne-a facut semn sa continuam, spunand ca ne va indica el locul unde sa stationam. M-am gandit imediat cum sa ma debarasez de materialul pe care il aveam asupra mea. Mi-am dat insa repede seama ca nu aveam unde sa-l ascund si nici sa-l arunc din masina din moment ce masina militiei se afla in spatele nostru. M-am resemnat inercand sa raman calm si gandindu-ma ca, poate, somatia militianului probabil se referea la vreo problema de circulatie. De altfel, in trecut, mai fusesem oprit de militie avand materiale asupra mea, inainte de a intra la residinta ambasadorului american. In sfarsit, masina militiei ne-a facut semn sa ne oprim in fata Studiolului Alexandru Sahia din Bl. Aviatorilor. Imediat s-a apropiat de masina noastra un plutoner major care i-a solicitat Mioarei actele, explicandu-i ca organele de militie au fost sesizate ca o masina cu acelasi numar de imatriculare circula prin Bucuresti, dupa care ne-a poftit sa coboram din masina. Nebanuind nimic am coborat. In acel moment din directia opusa am zarit o Dacie 1310, de culoare alba, venind in mare viteza. In momentul cand a ajuncs in dreptul nostru s-a oprit brusc si din ea au sarit trei persoane. Am recunoscut imediat pe lt. Col. Gheorghe Manea si lt.major Constantin Fatu – care faceau partea din grupul de la Deparatmentul Securitatii Statului care se ocupau de Ministerul Afacerilor Externe – care m-au infascat de subtiori, iar o a treia persoana m-a strans de beregata, eu ramanand cu gura deschisa si respirand greu. Luand prin surprindere nu a mai putut schita nici un gest de impotrivire. Cei trei m-au impins cu forta pe bancheta din spate, inainte ca eu sa fi avut posibilitatea sa fac un semmn sau sa spun ceva Mioarei. Cu lt.major Fatu la volan, masina a pornit cu mare viteza pe strazile intunecate ale orasului. In acelea clipe, mi-am dat seama ca ‘totul s-a terminat’ din moment ce materialul a ramas asupra mea. Preocuapt de acest gand, l-am auzit deodata pe Fatu comunicand cuiva prin statia radio ca ‘obiectul a fost recuperat’.

Cand masina s-a oprit, am fost scos si mi s-au pus catuse. Am recunoscut cladirea din Calea Rahovei 37-39. Impins de la spate in cladire, m-am trezit intr-un coridor intunecos si aparent fara sfarsit pe care la-m traverast insotit de un alai agitat de persoane, format din civili si militari. La capatul coridorului toata lumea s-a oprit in fata unei incaperi. Cand usa s-a deschis si am intrat o lumina puternica m-a izbit in fata si pe moment am fost practic orbit. Apoi, am inceput sa deslusec, in spatele unui birou, un barbat in varsta, intr-un costum albastru cu dungi albe subtiri. Avea parul putin albit si ma fixa cu insistenta. Am aflat ulterior ca era vorba de lt. col. Marinescu, seful grupului de anchetaori al Directiei de Cercetari Penale a Deparatmentului Securitatii Statului, un adevarat cameleon, care reusea doar in cateva momente sa se transforme dintr-o persoana politicoasa, chiar mieroasa, intr-o bruta capabila sa foloseasca toate mijloacele avute la indemana pentru a-si atinge scopul urmarit, si care avea pe constiinta sute si sute de persoane vitime ale anchetatorilor, batailor si altor abuzuri la care fusesera supuse de grupul de anchetatori pe care il conducea in numele unei dictaturi si a unui sistem inuman.
Asa s-a produs arestarea mea in dupa amiaza zilei de marti 31 ianuarie 1989 pe care a descris-o si in volumul ‘Infern’89’, aparut la Bucuresti, la Editura SILEX, in decembrie 2000, volum care se refera la experienta prin care am trecut in citadela Securitatii din Calea Rahovei, 37-39.
Cum ai suportat interogatoriile?
– La cateva minute – dupa ce lt.col. Marinescu a transmis superiorilor materialul gasit asupra mea – a dat buzna in incapere, colonelul Patru Murariu (am aflat ulterior identitatea lui si faptul ca era loctiitorul Directiei de Cercetari Penale a Departamentului Securitatii Statului, seful Directiei, colonelul Gheorghe Vasile fiind in convalescenta), cu o fata congestionata si flutarandu-mi materialul in fata ochilor a inceput sa tipe: ‘Esti un criminal, un tradator, si un glont ar fi prea putin pentru ce ai facut!’

Statem si ma uitam la el, fara sa fac vreun gest. Iesirea lui isterica nu m-a surprins. Imi revenisem din socul produs de arestare si mi-am propus sa nu ma las provocat si, totodata, sa nu initiez nici un fel de discutii cu cei care ma arestasera. Colonelul Patru Murariu a continuat sa tipe dupa care, tot asa de brusc a parasit incaperea. In toata perioada care a urmat in timpul detentiei la Rahova, am respectat cu strictete ceea ce mi-am propus. Nu am initiat niciodata o discutie cu anchetatorii sau alte persoane care au participat la interogatoriile la care am fost supus. M-am limitat sa raspund doar la interbarile puse. Cand eram solicitat sa vorbesc, sa fac declaratii din proprie initiativa, raspunsul meu invariabil era negativ, in sensul ca nu aveam ce spune in plus fata de raspunsurile date deja anterior la diferitele intrebari ale anchetei.
Am fact totusi o singura exeptie atunci cand – in ziua arestarii – i-am spus lt.col Marinescu ca vreau sa stau de vorba cu un avocat. Nu pot sa uit nici acum recatia lui. Cererea mea a avut efectul unei bombe! Sezand la birou, s-a lasat pe spate si cu ochii holbati la mine de parca i-as fi dat cu maciuca in cap – in timp ce celelalte persoane aflate in incapere ma priveau cu stupoare, nevenindu-le sa creada ce aud – a tipat ‘Ce vreeei?’ Vazandu-l descumpanit i-am replicat: ‘Vreau sa stau de vorba cu un avocat’. Reiterarea cerintei mele l-a scos din fire. ‘Vrei avocat?’ si intorcandu-se la cei prezenti a continuat indignat: ‘Auziti ce vrea tradatorul si criminalul asta? Un avocat!’ si amentintandu-ma cu stiloul pe care il tinea in mana a strigat: ‘Pai o sa-ti dam noi unul ca sa te saturi de el, dar nu inainte de a-ti imprastia creierii si mucii pe toti peretii pe care ii vezi! Ma auzi tradatorule!’ Am descris acest episod pentru ca el este tipic pentru atmosfera in care se desfasurau interogatoriile si in ceea ce priveste mentalitatea anchetatorilor.
(Va Urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.228.35