ACUM.TV

Reed See

Considerate faimoase, cuvintele “Pentru că este acolo !” (alpinistul britanic George Mallory, 1924) au devenit motto-ul  pasionaţilor de ascensiuni montane.

Mă aflu în landul Salzburg la Bad Gastein, staţiune balneo-climaterică străjuită de versanţii înalţi şi abrupţi ai lui Graukogel. Şi de această dată, “ Pentru că este acolo !” muntele îmi oferă cura de dezintoxicare din care-mi renaşte sufletul.

La avizierul hotelului este menţionată o excursie către Reed See prin Parcul Naţional. Plăcuta experienţă a anului trecut din Tirol când am primit bocanci de împrumut de la oficiul de turism local m-a ambiţionat să-mi aduc proprii bocanci de data aceasta.  Mă adresez recepţionerei care-mi notează numele, atenţionându-mă asupra locului , stricteţii orei de întâlnire cu ghidul şi a dificultăţii traseului . “ O să vă întâlniţi la 7.30 şi o să urcaţi cam 7 ore! ”

A doua zi de dimineaţă mă aflam cu 10 minute mai devreme la locul stabilit. Nori pufoşi se înlănţuiseră într-o horă veselă ca o Periniţă în jurul stâncilor împădurite.. Eram deasupra unui cazan uriaş în care clocotea oraşul de la care nu-mi puteam lua rămas-bun, singură,  încercând să-mi cântăresc încă o dată şi inutil de târziu rucsacul . Ia să vedem : apă, pelerina de ploaie, hanorac, tricou , 4 mere, un sandvici şi aparatul de fotografiat.

Am emoţii. Sunt nerăbdătoare. “O să mai pot urca după atâta stat la birou ?”

Ghidul m-a bifat pe lista sa. “România” a iscat un comentariu amuzant : “ Ce interesant, o expediţie internaţională ! Karlstadt ? ” … “Nu, Kronstadt , adică Braşov ” răspund uşurată pentru că scăpasem de clişeele “ Ceauşescu- Dracula-Nadia Comăneci”  şi “ Budapesta “.

Până la 7.30 grupul se completează cu doi austrieci şi trei danezi, dintre care două femei.

În faţa hărţii ghidul explică traseul conturând cu degetul o buclă care înghite un munte şi un lac, şerpuieşte pe un versant şi se prelinge spre telescaunul cu care vom ajunge exact aici “pe la ora 17.30”. Fac un pariu cu mine referitor la această oră anunţată a sosirii….Pe o pereche de cercei cu zâne şi aripi de turcoaz.

Soseşte un microbuz care ne lasă la poarta Parcului Naţional Hohe Tauern, una dintre cele mai mari rezervaţii naturale ale Austriei. Crâmpeie din nori mai atârnă încă de cetini. Nu este ţipenie de om. În liniştea dimineţii aerul vibrează de cântecul naturii. Este partea de “ încălzire” a traseului. Ghidul oferă diverse explicaţii legate de păsările care îşi au sălaşul aici arătându-ne urma adâncă de aproape 30 de centimetri lăsată de o ciocănitoare în trunchiul viguros al unui copac. Conştiincios îmi spicuieşte în engleză esenţele, eu fiind singura din grup care nu ştie germana. Toţi îl ascultă atenţi  punând întrebări şi continuând în linişte drumul.

În răcoarea dimineţii poteca din pădure capătă magia poveştilor la umbra deasă a frunzişului prin care se mai strecoară din când în când o rază de soare. Frăguţe coapte fac cu ochiul, dar nu se apleacă nimeni să le culeagă. Îndrăznesc să întind mâna către una, deja grupul s-a îndepărtat. Renunţ la următoarele. Simt că am pătruns într-un loc  în care mi-aş pune grijulie papucii şleampăţi fixaţi cu elastic de încălţări. Aş mângâia fiecare copac, aş săruta fiecare fir de iarbă. În aer pluteşte iubirea, natura este o regină adulată de curtenii săi fiind lăsată într-o sălbăticie controlată cu delicateţe.

Nu sunt echipată cu beţe de ascensiune. Îl privesc pe cel din faţa mea cum se sprijină pe ele ca pe nişte vâsle, alunecându-i  în spate în timp ce-şi face avânt pe poteca abruptă. Am grijă să păstrez distanţa până la vârful beţelor plasându-mă penultima în grup pentru a-mi putea regla ritmul de mers. Am ieşit din umbra pădurii înaintând printre jnepi, pe un drum croit printre stânci a căror asprime este îndulcită de corolele ciclam ale rododendronilor. La o oprire reuşesc să privesc în urmă. Este fantastic, mă aflu mai sus decât vârfurile semeţe ale brazilor. Nu mai iau în seamă durerea atroce din coapse şi nici şuieratul respiraţiei. Mă sprijin de umerii pietroşi ai muntelui. Nu ar fi stricat să am şi eu nişte “ vâsle”…

Cărarea pare a se termina în cer. Abruptă , sub un soare înfometat, va coti din fericire către un pâlc de molizi cu trupuri mici şi braţe răsfirate ca ţepii unui arici, conducându-ne către lacul Reed See. O nestemată născută din cântecul de cristal al cascadelor care alunecă ca nişte şuviţe de păr rebele pe obrajii stâncoşi.

“ Poate v-aţi aşteptat să fie mai mare”, adaugă ghidul.

“Este locul ideal să luaţi prânzul “.

Odihna

Colegii de drumeţie încep să discute între ei, în şoaptă. Fiecare îşi alege un loc la marginea umbroasă a lacului lăsându-şi gândurile să alunece slobode în timp ce ia o gustare frugală . Vis-a-vis de noi, la poalele culmilor înzăpezite se află o cabană.  Suprafaţa lacului, netulburată decât de zbuciumul zglobiu al picioarelor înfierbântate concentrează toate esenţele: copaci, munte, zăpadă, cer .

Ne aflăm în vecinătatea tărâmului caprelor negre pe care ghidul le urmăreşte prin binoclu.

Povestesc despre masivul Retezat şi despre lacul Bucura…” Şi la noi este frumos, dar muntele este….puţin mai mic”. Aş vrea să adaug că  acolo încă nu toţi oamenii respiră dragostea pentru natură întâlnită aici la fiecare pas…. Că am urcat pe munte alături de indivizi în tenişi, cărând sifoane în rucsac. Sau că am văzut cum se culeg gunoaiele lăsate de alţii pe cărări adânci de munte, acolo unde te aştepţi să ajungă “ doar vulturii “…Că nu am înţeles cum de sclipea atât de fascinant lacul Bicaz până ce nu am zărit miile de ambalaje de plastic plutind…Îmi păstrez dezamăgirile oferind un mulţumesc sub forma unei remarci : “ Am vrut să vă cunosc ţara şi am fost sigură că urcând pe munte voi aprecia mai mult câmpia.” Cineva îmi spusese de curând că spiritul austriecilor diferă în raport cu relieful…

Plecăm din nou.

Sunt surprinsă să zăresc o altă cărare care duce la cer …Copaci înalţi cu rădăcinile împletite printre pietre, izvoare vesele şi flori înfiorate . Semeţia Alpilor de abia a început să se descarce în sufletul meu învigorându-l. Urc altfel ca în tinereţea tinereţilor mele… Maturitatea şi apăsarea fiecărui pas devin valoroase etaloane ale ascensiunii. Nostalgia locului învinge şuieratul respiraţiei şi tremurul picioarelor. “ Sunt pe Alpi !”, îmi repet ca un leitmotiv. Mă simt solitară cu toţi munţii de pe Terra care parcă îşi dau mâna sprijinindu-mi urcuşul. Sunt fericită !

Apar două femei coborând aproape în fugă. Ghidul poartă o discuţie animată. Mă bucur din suflet pentru ivirea acestor “ spiriduşe ale muntelui ” care mi-au oferit o clipă de odihnă, chipuri pline de zâmbet şi un salut graţios însoţit de nelipsitul “ Gruss Gott”. Poteca începe să fie mai circulată din ambele sensuri. Un tânăr este atenţionat cu blândeţe că nu are încălţăminte corespunzătoare, ghidul menţionându-i locul de unde îşi poate închiria bocanci.

Pe un panou apare o inscripţie. Aflu că este un marcaj al potecilor din rezervaţie deschise turiştilor. Din scorbura unui copac , de parcă ştia unde să caute, ghidul scoate o cutie ruginită de bere pe care o striveşte cu calcâiul…cu sete şi apoi o pune în rucsac.

Puţin mai departe găseşte un şnur de rafie înfăşurat pe o zdreanţă de cauciuc, probabil un rest dintr-un balon…Tacticos rulează totul punându-l, evident, tot în rucsac. Fără comentarii , în discreţie, aşa cum faci atunci când îndrepţi greşeala unui prieten.

Pe culme

Am ajuns pe culme ! “ Acesta este Paradisul meu! spune ghidul. Bucuraţi-vă după efortul vostru. Meritaţi !” Mă simt copleşită. Sunt alături de un om al muntelui care a deschis porţile largi invitându-ne să intrăm la el în casă. Ne strângem cu toţii mâinile transpirate alături de indicatorul celor 2321 de metri. Scena îmi evocă gestul creştinilor de a-şi da mâna după ce-au rostit într-un glas “ Tatăl Nostru”…

Lângă indicator se află o cutie de tablă. Aflu că înăuntru este o stampilă cu numele muntelui pe al cărui creştet ne aflăm. Nu am nici-un petic de hârtie. Nimeni nu are…Exuberantă îmi aplic ştampila pe braţ, râzând. O floare de colţ verde . Cei din grup repetă şi ei gestul.

Întoarcerea acasă va fi un prilej de a relua în sens invers fiecare bornă a altitudinii:  stânci, zăpadă, pietriş, rododendroni şi flori sălbatice.

La un moment dat ghidul scoate din rucsac un aparat de fotografiat şi se concentrază asupra unei flori. Ne arată câteva plante medicinale, “bune pentru stomac”, întrebându-ne dacă dorim să gustăm din tulpina fibroasă pe care o secţionează meticulos de subţire cu briceagul. Da, este o experienţă a esenţelor… O băutură tradiţională austriacă, Almdudler se zice că a detronat Coca-Cola, numele ei provenind de la “ auf der Alm dudeln” sau  „cântând pe pajiştile alpine”…Nu este impresionant ? Poţi spune că bei muntele !

Printre florile sălbatice ne este prezentat un fluture… otrăvitor, în roşu şi negru (“ Ca ciuperca ?” întreb mirată).

Coborâm pe o potecă şerpuitoare de unde începe să se ivească oraşul. Iată un indicator către telescaun ! Ghidul se descalţă şi continuă drumul astfel. Ştie ce face. Este la el acasă doar ! După ceva timp, pătrundem într-o porţiune garnisită elegant cu smocuri de iarbă şi mici ochiuri de apă, unde într-o aparentă dezordine se află copaci seculari secondaţi de alţi tineri “aspiranţi” la veacuri de anotimpuri… Poţi simţi pulsul vieţii prin reţeaua complicată a rădăcinilor care sprijină o bancă. Îmi amintesc de scena vindecării din filmul Avatar…Ca o ultimă destăinuire, ghidul îmi arată copacul lui preferat, vechi de 600 de ani şi încă înverzit. “ Faci imediat poza când ne apropiem mai mult de el, îmi spune.”

Ajungem la telescaun. “ Avem timp destul. Odihniţi-vă şi serviţi o bere rece !” Apoi sporovăieşte cu mecanicul de la telescaun anunţându-l că vom coborî cam în 20 de minute şi să ţină instalaţia în funcţiune. Este prima oară când mă uit la ceas de azi dimineaţă. Oare voi câştiga pariul pus la începutul zilei ? Este ora 16.30….

Nu servesc bere, eram dornică de …calorii dulci ! Cer ciocolată caldă cu frişcă…ca să mai atenuez febra musculară pe care o simt cu mândrie, ca pe o medalie. Acum am devenit cu toţii comunicativi. Înţeleg motivul pentru care danezii nu prea au zis nimic până acum. Doar unul dintre ei vorbeşte foarte puţin engleza. Încearcă cu disperare să închege o întrebare dând neputincios din mâini. …Aud şoptindu-se “România”, dar mă simt între prieteni. Schimbăm adrese de mail. Ne luăm rămas-bun.

Suntem singurii care coborâm cu telescaunul în Bad Gastein. Revenim la cei 1000 de metri ai staţiunii şi ne risipim fiecare la hotelul lui.

Mă duc direct la “Nostalgia” şi ating zânele de argint din vitrină…” Vreţi să fiţi ale mele ?”  Apoi revin la hotel şi privesc ceasul. Este 17.30….

“ A fost o zi perfectă, o zi pe munte ! ”

Acest articol a fost publicat duminică, 1 august 2010 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.